Ștefan cel Mare – Primus inter pares

(Primul între voievozii de frunte ai românilor)

          Personalitatea marelui domnitor moldovean este atât de vie și copleșitoare în structura mental-spirituală a tuturor românilor, care au urmat în peste o jumătate de mileniu de la referențiala sa epocă, încât chiar astăzi, când istoria este scrisă la plesneală (la comandă politico-ideologică) și este studiată pe sponci în școlile postdecembriste, el (cu adevărat Primus inter pares) nu poate să lipsească din niciun clasament cu oamenii de seamă ai acestui popor, unde – prin votul combinat al elitiștilor și poporenilor – se situează, de regulă, pe primul loc.

Da, căci nu numai că a cârmuit exemplar Moldova vreme de 47 de ani (1457-1504), doar regele Carol I depășindu-l cu un an (1866-1914), dar lunga lui domnie s-a dovedit deosebit de rodnică atât în războaie (cu turcii, tătarii, ungurii, polonezii, muntenii) și în diplomație (niciodată n-a călcat principiul „de a nu avea doi inamici puternici în același timp”!), cât și în viața socio-economică și culturală a țării: întărirea țărănimii libere (răzeșii), a micilor boieri și a păturii târgoveților, care – după modelul lui Iancu de Hunedoara, la a cărui curte, împreună cu Vlad Țepeș, a stat un timp – forma coloana vertebrală a micuței, mobilei și loialei sale armate; dezvoltarea agriculturii (Moldova, ne informează Ion Cupșa în opusculul Ștefan cel Mare, Editura Militară, București, 1974, „exporta în special produse agricole și vite”) și a meșteșugurilor (domnul a luat o serie de măsuri „pentru a proteja de concurența străină mărfurile produse în interior”), precum și stimularea comerțului, prin asigurarea drumurilor comerciale și prin „privilegiile acordate negustorilor străini”, toate contribuind la înflorirea economică a principatului, trainicul suport întru „susținerea numeroaselor războaie de apărare, impuse țării de acțiunile cotropitoare ale marilor puteri vecine” (I. Cupșa); multiplele și însemnatele preocupări edilitare (orașe și târguri, cetăți și fortificații, curți domnești, case ale boierilor, meșteșugarilor și târgoveților), așa încât afirmația că „Ștefan a găsit Moldova de lemn și a lăsat-o de piatră”, are – ne spune același istoric – „nu numai un sens simbolic, ci și unul real”; ctitoriile bisericești (capele, biserici, mănăstiri), toate caracterizate prin armonie, soliditate și trăinicie (trăsăturile stilului moldovenesc în construcții), unele ridicate în apropierea locurilor unde s-au dat bătălii (Baia, Vaslui, Războieni), fapt pentru care – suntem informați de Constantin C. Giurescu și Dinu C. Giurescu în Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi (Editura Albatros, București, 1975) – poporul, în secolele următoare, „a atribuit lui Ștefan tot ce era biserică veche”, iar tradiția „dă cifra de 44”, deși, pe baza pisaniilor păstrate, „se cunosc astăzi 32 de lăcașuri” ridicate de el; nu în ultimul rând ctitoriile spirituale ale prolificului voievod (scrierea primei cronici oficiale, copierea și legarea artistică a unor cărți bisericești, dăruite pe urmă câtorva mănăstiri, între care se distinge Evangheliarul de la Humor, operă de artă ce conține portretul miniatural și în culori al domnului).

Fiindcă tot am amintit mai sus de stimularea comerțului, trebuie subliniat faptul că Ștefan era atât de conștient de valoarea strategică și comercială a cetăților Chilia și Cetatea Albă (drumul negoțului, ne face cunoscut Petre P. Panaitescu în Istoria românilor – Editura Didactică și Pedagogică, București, 1990, venea din Polonia spre Marea Neagră și „aducea prin vămi multă bogăție țării”), îndeosebi Chilia (cetatea fusese cedată în 1447 de domnitorul moldovean Petru al II-lea lui Iancu de Hunedoara, în schimbul sprijinului acordat de voievodul ardelean pentru urcarea pe tron), încât acesta nu ezită ca, în ianuarie 1465, cu sprijinul artileriei comandată în Transilvania și Polonia, s-o atace și s-o cucerească în două zile, chit că se aștepta la riposta militară a regelui Matiaș Corvin. Într-adevăr, Matiaș invadează Moldova în anul 1467 cu înzăuata și greoaia lui cavalerie, însă în lupta de la Baia ungurii sunt zdrobiți, iar regele – rănit și purtat pe o targă – putea să fie capturat, dacă vornicul Isaia n-ar fi trădat…

Tot P.P. Panaitescu ne înfățișează nefastele consecințe (evident, pentru moldoveni) după 1484, an în care Baiazid al II-lea, fiul cuceritorului Constantinopolului, atacă și cucerește Chilia în opt zile, iar Cetatea Albă în doar două zile: „Cu drept cuvânt se poate spune că, deși au mai urmat încercări de a scăpa de turci, independența Moldovei a încetat cu pierderea acestor două cetăți”.

Dovada cea mai elocventă în acest sens, dovadă generată de presiunea marii boierimi asupra lui Ștefan și de nefavorabila conjunctură internațională pentru Moldova (neputința închegării unei alianțe antiotomane, acordul comercial încheiat de Polonia cu Turcia), o reprezintă acceptarea plății, din anul 1486 („după aproape două decenii de lupte neîntrerupte”), a unui tribut de 4000 ducați, „care nu era prea mult pentru economia înfloritoare de atunci a Moldovei” (I. Cupșa), mai ales că Baiazid recunoștea deplina independență a țării și se angaja să nu se amestece în treburile ei interne…

Nu voi insista, așa cum face generalul-maior (r) Ion Cupșa în opusculul său, asupra multelor și strălucitelor victorii ale lui Ștefan, nu doar în luptele cu turcii și tătarii (teribila încleștare de la Vaslui, la al cărei uimitor final, papa Sixt al IV-lea îl numește pe voievod „atletul lui Christos”, cea din noiembrie 1485 de la Cătlăbuga, de la Șcheia în martie 1486 etc.), ci și pe cea, deja amintită, de la Baia și de la Codrii Cosminului împotriva polonezilor lui Ioan Albert, ba chiar cu muntenii turcitului Radu cel Frumos, fratele lui Vlad Țepeș (Soci, 1471), respectiv cu oștile tuturor domnitorilor (Laiotă Basarab, Țepeluș Vodă, Vlad Călugărul), pe care – rând pe rând – i-a pus pe tronul Țării Românești, pentru ca în scurt timp cu toții să se alieze cu necredincioșii, astfel torpilând stăruitoarele eforturi ale voievodului moldovean de înjghebare a unui front antiotoman.

Desigur, prin încuscriri (cu Ivan al III-lea, marele cneaz al Moscovei, și cu Bartolomeu Drágfy, voievodul Transilvaniei), Ștefan a fost ajutat în vremuri de cumpănă (circa 12.000 de ardeleni, conduși de Drágfy, în bătălia de la Codrii Cosminului), așijderea în urma unei abile și neobosite activități diplomatice (2000 de călăreți turci și un corp de munteni în același război), însă n-a izbutit să formeze o ligă antiotomană nici măcar cu celelalte principate românești, necum cu state sau puteri creștine situate mai departe.

Din trei motive nu insist asupra războaielor purtate de Ștefan cel Mare împotriva invadatorilor (turci, tătari, unguri, polonezi) și cu caracter răzbunător (îndeosebi în sudul Poloniei), respectiv pentru înscăunarea în Țara Românească a unui domnitor netrădător, el care din adolescență știa ce înseamnă trădarea și cruzimea, căci tatăl său, Bogdan al II-lea, ajuns pe tronul Moldovei cu ajutorul lui Iancu de Hunedoara, fusese decapitat chiar de fratele lui, nevrednicul Petru Aron, în cele din urmă prins și executat de nepotul urcat pe tron: a)Mai întâi că-i las pe cei de meserie s-o facă, pe mine nepasionându-mă tacticile și strategiile, atacurile și contraatacurile; b)Pe urmă că marile bătălii câștigate de Ștefan, precum uriașa izbândă de la Vaslui (desigur, pentru completa zdrobire a unei armate turcești de 120.000 oameni de către 40.000 soldați-țărani!), au fost minuțios analizate în decursul timpului, deci nu cred că la acest acest capitol mai există noutăți pentru istorici sau pentru cititori; c)Nu în ultimul rând, derutantul punct de vedere al lui Ion Cupșa, care – în pofida pisaniei în limba slavonă din capela ridicată pe locul bătăliei: „(…) cu voia lui Dumnezeu fură biruiți creștinii și căzură acolo mulțime de moldoveni” (P.P. Panaitescu) – consideră că disproporționata luptă  de la Războieni din 1476 în ceea ce privește numărul combatanților, constituie „un frumos succes tactic pentru moldoveni”!

Totuși, poate că se vor întreba unii, de ce nu-i Mihai Viteazul, unificatorul pentru o „clipă” istorică al principatelor românești, cel mai popular voievod al nostru, ci acesta este Ștefan cel Mare, cel căruia poetul anonim i-a închinat următoarele versuri: „Ștefan, Ștefan, domn cel Mare,/ Seamăn pe lume nu are,/ Decât numai mândrul soare”? În primul rând, ne lămurește P.P. Panaitescu, pentru că Mihai n-a avut ideea națională de-a uni toți românii într-un singur stat (această ideea a apărut în Europa două veacuri mai târziu), el văzându-se „silit de împrejurările politice s-o facă”. Apoi, adaugă Neagu Djuvara în O scurtă istorie a românilor (Editura Humanitas, București, 1999), nu numai că, din cauza „legăturii lui Mihai Viteazul” (legea prin care țăranii erau legați de glie), marele voievod muntean n-a fost iubit și n-a intrat în memoria populară, dar „A trebuit să vină Nicolae Bălcescu  în secolul al XIX-lea pentru a redescoperi figura lui”.

Sighetu Marmației,                                                                 George  PETROVAI

27 aprilie 2025

by

Referinţă Bibliografică

George PETROVAI: Ștefan cel Mare – Primus inter pares (Primul între voievozii de frunte ai românilor)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 27 aprilie 2025