Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » George PETROVAI: Succesurile polițiștilor noștri de frontieră

George PETROVAI: Succesurile polițiștilor noștri de frontieră

Succesurile polițiștilor noștri de frontieră

            De la 1 ianuarie 2007 suntem în Uniunea Europeană (ca țară de mâna a doua și fără drepturi depline, dovadă inaccesibilul Schengen pentru noi), așa că, după înzestrarea corespunzătoare cu oameni și tehnică (mașini, elicoptere, armament), România a primit de la centru sarcina de-a apăra granițele sale, implicit ale blocului comunitar, de nepoftiții învecinați (ucraineni, ruși, sârbi, basarabeni) și de mai departe, în mod deosebit de armele, drogurile și țigările contrabandiștilor.

Firește, până la primirea ucrainenilor și basarabenilor în lăbărțata UE, România și Bulgaria se situează la extremitatea estică a conglomeratului multistatal, iar polițiștii de frontieră ai celor două state trebuie să apere colosul de niscaiva intruziuni, chit că deja el este plin ochi de musulmani, africani, arme, crime, droguri și sodomiți.

Deocamdată ne mulțumim cu ceea ce primim (refugiați ucraineni, urecheli, promisiuni, bani pentru perpetua umilință, devalizare și necrâcnire politică), uitându-ne cu neputincioasă silă la polițiștii de frontieră, care – aidoma altor „scule” postdecembriste (politruci, ciocoi, sepepiști, jandarmi, polițiști locali, urmași ai milițienilor și securiștilor) – își plimbă hoiturile doldora de belșug, aroganță și prostie în mașini luxoase, cu aerul că, fără ei, ar fi vai de nația română, care oricum a ajuns la coada țărilor din UE prin ticăloasa cârdășie dintre tâlharii interni și externi.

Oricum, nu-s prea mulți români care mai cred că alde ăștia (politruci, sinecuriști, bugetari nesimțiți) sunt dispuși să se jertfească pentru țara unde o duc mai bine ca-n sânul lui Avraam, de îndată ce ei realizează că există patriotism, cinste și omenie de-abia atunci când își pierd funcțiile (nu și uriașele averi necușere!), iar Emil Cioran ne asigură în cartea Schimbarea la față a României (Editura Humanitas, București, 1990) că, pe aceste meleaguri, fondul românismului a rămas la fel de precar ca-n urmă cu 90 de ani: „Ceea ce spunea un lăutar țigan unui cerc de români: «aveți noroc cu noi, că de nu, ați fi ultimii»”, fapt copios confirmat de actualul proces de manelizare; „Defectul României este că a fost prea multă vreme o potențialitate”, sistematic întârziind „să devină o actualitate istorică”; „Poate că toți românii nu suntem decât niște copii bătrâni”, născuți „din oboseala romanilor și din lacrimile dacilor”?; „Să fie o utopie dacă am crede că România ar putea să se ridice vreodată peste nivelul și fatalitatea culturilor mici”, care cu toatele „apucă pe căi bătătorite”, căci – netrecând prin perioadele ce generează „perfecțiunea istorică a marilor culturi” – „nu cunosc logica stringentă a evoluției”?; Balcanii – „centru de periferii spirituale”, unde „răbufnește ecoul marilor respirații spirituale”; „Țărănimea nu mai poate fi decât rezerva biologică a unei națiuni, o simplă sursă de alimentare”; „Istoria nu cunoaște un popor cu armată glorioasă și repetat verificată, care să nu fi creat și o cultură”; „Pentru omul politic, spiritul este un lux necesar, pentru artist o substanță”; „Un filozof nu poate fi decât…președinte”; „Ura este virtutea esențială a omului politic” („condimentată”, adaug eu, cu impostură, necinste, ipocrizie și minciună), atâta timp cât ținta/finalitatea este câștigarea cu orice preț a puterii, deseori cu mijloace flagrant neortodoxe.

Totuși, fiind românii condamnați la năstrușnica libertate de tip balcanic și postbolșevic, fătată de „democrația originală” (într-un asemenea cadru politico-legislativ, orice nelegiuire este cu putință și aproape nimic nu-i posibil din ceea ce este uman, creștinesc și tradițional!), nu-i de mirare că taman ăștia ajung la butoanele puterii centrale sau locale, de câte ori vor mușchii lor (ai dinastiilor hipermafiote).

În sfârșit, dar nu în ultimul rând, trepădușii ajunși miniștri sau secretari de stat, dar mai ales comandanții de zonă/de coastă din Poliția de frontieră (toți cu galoane de ofițeri superiori și lefuri astronomice), organizează din când în când conferințe de presă, ocazie cu care își prezintă bilanțul succesurilor. Aferim, este dreptul lor…

Atâta doar că țigările de contrabandă capturate de polițiștii frontieriști (mii, uneori zeci de mii de pachete la o acțiune), nu reprezintă decât un mizilic în comparație cu milioanele de pachete din TIR-uri, care fie se îndreaptă spre marile orașe ale țării, fie (desigur, cu acordul vameșilor corupți și nu numai) trec granița spre statele din centru și vestul continentului, unde rețeaua mafiotă are o uriașă piață de desfacere și profit pe măsură, chiar atunci când apar riscuri și pierderi neplanificate.

În aceste condiții (informațiile mi-au fost furnizate de un fost contrabandist, care „activa”  numai pe teritoriul României), nu poate fi exclusă ipoteza că „marile” capturi ale polițiștilor sunt în realitate niște momeli pentru naivi, ca nimeni să nu poată spune că aceștia nu-și fac datoria.

Dar iată încă o nostimă dovadă de „profesionalism” din partea tuturor polițiștilor, nu numai a acelora de frontieră. Aleea care duce la Piața centrală de alimente din Sighetu Marmației este realmente flancată de două șiruri dense de tutungii, care-i aprovizionează cu țigări și pe polițiști. Ei bine, atunci când în culise se pune la cale o razie, contrabandiștii mai răsăriți sunt înștiințați din timp, iar ei aruncă în gura lupului doar câțiva amărâți cu câteva pachete de țigări.

N.B.: Cândva l-am întrebat pe un polițist de ce tolerează așa ceva. Mi-a răspuns ca la carte: „Primăria cunoaște foarte bine situația de la intrarea în piață și din interiorul pieții, dar o lasă mai moale fiindcă nu poate să le ofere locuri de muncă…” Iar eu, în timp ce mă întrebam  cam câți dintre ăștia ar fi dispuși să trudească potrivit (ne)pregătirii lor profesionale, mi-am adus aminte de următoarea anecdotă auzită cu ani și ani în urmă: „Un tuciuriu transpiră doar atunci când visează că lucrează”.

Sighetu Marmației,                                                                                   George  PETROVAI

7 iulie 2024

 

Facebooktwitterby feather

Parerea ta...

You must be logged in to post a comment.