Mai urc în fiecare zi o treaptă
sperând că norii doară-i voi atinge,
dar scara nu e-ntotdeauna dreaptă,
iar bâtrânețea, numai, mă împinge.
Și nu e chip, nicicum, de coborâre,
doar frunzele primit-au astă voie,
căci s-a luat, în cer, o hotărâre,
pe care o urmez de bunăvoie.
Cândva tu mă țineai cu mâna stângă,
și într-o zi, ți-ai luat, iubito, zborul,
natura-a început, atunci, să plângă,
și, de atunci, îți duc eu ție dorul.
Așteaptă-mă, te rog, în capul scării
cum țărm te așteptam, regina mării!


