Era odată, că de n-ar fi… nu s-ar povesti, undeva nu foarte departe şi cândva-nu foarte demult, un sat frumos, aşa cum multe găseşti pe harta ţării. Familiile care locuiau acolo erau în majoritate de români, dar în sat era stabilită şi o familie de rromi. Locuiau undeva departe de centrul satului, la marginea unui codru des şi îmbrăcat tot timpul în haine de sărbătoare. La casa rromilor trăiau doi oameni, cu nume de flori: Zambila şi Bujorel, care aveau un copil negricios, numit Kalea, alintat de mama lui Kolorică. Era un copil frumos, cu tenul închis la culoare, cu părul des şi ondulat, care-i atârna pe umeri precum filele unei cărţi magice, numite copilărie. Era mărunţel, avea mersul rar şi apăsat, iar în urma lui creşteau florile mărunte ale gândurilor, purtate de aripile vântului şi udate de roua dimineţilor.

Deşi era singura familie de rromi din sat, erau gospodari şi harnici, iar casa lor modestă sclipea de curăţenie. Erau oameni darnici şi generoşi şi deşi nu multă lume le trecea pragul, erau ospitalieri şi bucuroşi să vadă că sunt şi ei, din când în când, aşezaţi în rândul lumii. Aveau de toate, nu le lipsea nimic, însă averea lor cea mare erau: o floricică nepreţuită, numită Kalea şi grădina, plină de flori a mamei, în care dacă intrai, erai deja în rai. Mama mai vindea din când în când flori, din grădina ei scăldată de soare, iar Kalea era deseori numit în sat, cu ironie: „fiul florăresei.

Timpul trecea şi Kalea era deja mărişor. Pentru că locuia la marginea satului, ca să se poată juca cu ceilalţi copii, cobora în vale spre centru. Copiii nu se prea jucau cu el şi deseori îl porecleau, spunându-i că e negru, că are părul încurcat, că are mintea îngustă şi câte şi mai câte. Kalea începuse să evite copiii şi să stea departe de jocurile lor. De multe ori, stătea cu urechea ciulită să audă bătaia vântului, adierea parfumului florilor şi bucuria mieilor, care zburdau. Dar, printre ele, răzbăteau, din vale şi până aproape de sufletul lui micuţ şi nedumerit, ca nişte clopoţei, glasurile pline de veselie ale copiilor gadjo, care erau tare fericiţi. Era mâhnit în sufletul său, că nu putea să se joace cu ei, să le dăruiască şi el din bucuria lui de copil. Şi nu de multe ori o întreba, cu ochii plini de lacrimi pe mama lui cea zâmbitoare :

– Mamă, spune-mi şi mie, de ce pielea mea este neagră şi nu albă, ca şi a copiilor gadjo? De ce nu m-am născut şi eu alb ca untul, cu pielea ca de soare?

– Fiule, pielea copiilor gadjo are culoarea petalelor de trandafiri, albe şi parfumate, în bătaia vântului de primăvară ! spunea mama. Dar pielea ta e neagră, pentru că are culoarea pământului bogat care ne creşte şi ne hrăneşte, cu roadele lui minunate. Şi apoi, în pământul negru din grădini, cresc trandafirii albi ca lumina, puiule ! E culoarea aurului negru, care ştie să pună lumea în mişcare.

– Deci şi pielea mea e frumoasă, nu e aşa mamă?

– Sigur că da, copilul meu! Ai pielea cea mai frumoasă, pentru că: „pământul negru, face pâinea albă.

– Dar mamă, ce are părul meu, de ce spun copiii că e încurcat? întreba copilul, plin de uimire.

– Copile, dar părul tău este des şi ondulat, ca aşchiile acelea desprinse din lemnul de mahon atunci când mâna măiastră a sculptorului le preschimbă în statui preţioase. Şi apoi, toată lumea le admiră, sublinie mama, cu duioşie în glas.

– Deci şi părul meu e frumos, mamă, nu-i aşa?

– Sigur că da, puiul meu, ai cel mai frumos păr din lume, bogat şi des, negru ca abanosul.

– Dar mamă, spune-mi de ce ochii mei sunt aşa de închişi la culoare şi nu au culoarea cerului, ca ai multor copii din sat?

– Pentru că ai tăi sunt ca ochii furtunii care coboară din înalt şi priveşte lumea de sus. Ei arată precum culoarea nopţii care coboară peste noi şi ne aduce pacea şi liniştea somnului. Ochii tăi sunt înnoraţi ca zilele ploioase de toamnă care aduc peste lume roadele anotimpului bogat.

– Deci şi ochii mei sunt frumoşi, mamă, nu-i aşa?

– Aşa e puiul meu cel drag, sunt cei mai frumoşi ochi din lume, pentru că eu văd în ei lucirile stelelor nopţii, ştii?

– Mamă, dar dacă toate câte le spui sunt adevărate, atunci eu sunt cel mai frumos copil din lume, aşa e?

– Aşa e dragul meu, eşti puiul meu cel dulce şi frumos şi nimeni nu se poate compara cu tine. Eşti frumos ca pământul negru ce creşte pe el florile albe, sau ca noaptea care coboară peste oameni, neştiind să îi deosebească pe cei care sunt albi, de cei care sunt negri. Şi să mai ştii un lucru de la mine, fiule : că suntem albi, sau suntem negri, sângele nostru e la fel de roşu . Sufletul nostru nu are culoare, dar capătă culoarea gândurilor şi faptelor noastre. Şi dacă eşti negru, asta nu înseamnă că eşti altfel, sau mai bine-zis, trebuie să lupţi pentru a le arăta că nu eşti altfel decât oricare dintre ei!

– Aşa voi face, mamă ! Eşti dulce ca mierea, iar cuvintele tale îmi dau putere. Fără tine, mamă, n-aş fi înţeles niciodată aceste lucruri. Vreau să fiu şi eu un copil, să mă accepte copiii, aşa cum sunt, pentru că am înţeles că nu sunt cu nimic diferit. Dar, promit că voi fi un copil din aceia care învaţă carte şi despre care se spune că e isteţ, ca gândul cel bun.
Şi din acea zi, Kolorea s-a pus pe învăţat, a mers la grădiniţă, la şcoală şi apoi mai departe. Se zvonise prin tot satul de „fiul florăresei” cel isteţ, care era acum printre primii din clasă şi mulţi dintre copiii aceia, cu faţă de alb trandafir, încercau să se apropie de el, cu mai mult respect şi cu mai multă îngăduinţă.

Peste ani, Kalea şi-a bucurat părinţii cu multe lucruri şi fapte bune. A terminat facultatea şi apoi, fiind şef de promoţie, i s-a propus să rămână ca asistent, în şcoala, căreia nu i-a adus decât cinste şi respect. Mai târziu, pus să vorbească în faţa oamenilor, nu uita niciodată să repete la infinit, în deschiderea oricărei întâlniri, vorba cea dulce a mamei, care purta un mare adevăr în ea: „sufletul nu are culoare, dar capătă culoarea gândurilor şi faptelor noastre.

Gheorghe A. STROIA

Din volumul DE VORBĂ CU O MINUNE, Editura Sf. Ierarh Nicolae, Brăila, 2010

by

Referinţă Bibliografică

GHEORGHE A. STROIA: DE VORBĂ CU O MINUNE (povești pentru copii cuminți) – VREAU SĂ FIU ȘI EU COPIL/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 16 februarie 2015