IAR LIMBII NOASTRE STRĂMOȘEȘTI
Cu smerenie, de 15 iunie,
ziua Înveșnicirii Poetului Național al Românilor,
Domnul Mihai Eminescu
Ca el nicicând nu a fost nimeni –
Un trandafir cu însetată rouă,
Iar limbii noastre strămoșești,
O preacurată haină nouă.
A fost și gând, poetul nepereche,
O viață petrecută-n dorul greu,
Iar limbii noastre strămoșești,
Aed și frate bun, și zeu.
„Era frumos precum în vis
Un înger preaînalt se arată”,
Iar limbii noastre strămoșești,
Multpreadoritul tată.
Ca el nu-i altul în această lume,
De-aceea îi cântăm mereu duios,
Iar limbii noastre strămoșești,
Al său principe preafrumos.
Ca poezia lui nu-i alta pe pământ,
Ce cântă despre ieri și mâine,
Iar limbii noastre strămoșești,
Sacră și aromată pâine.
Preazbuciumatei sale tinereți,
Firavul fir al vieții rupt i-a fost,
Iar limbii noastre strămoșești
I-a devenit altar și adăpost.
S-a dus acolo sus, în Ceruri,
Ca să depună sfântă mărturie,
Iar limbii noastre strămoșești,
Să îi deschidă poarta-n Veșnicie.
Nimeni și nimic nu e ca tine, bădiță Mihai! La picioarele tale, depunem azi, ofranda noastră de gând curat. La mulți ani, Luceafăr blând, întru Veșnicia limbii noastre românești!
© Gheorghe A. Stroia
15 iunie, de ziua plecării Sale în Veșnicie


