De-a lungul timpului, în creația literară a lui Corneliu Neagu s-au adunat mai multe poeme în care apar, ca elemente simbolice, Licornul și Nagoda. Ambele fiind de natură  fantastică, poemele în cauză pot fi încadrate în curentul literar expresionist-oniric.

Expresionismul a apărut la începutul secolului XX, în pictură și literatură, ca aspirație a Eului către absolut. Din această perspectivă, lumea înconjurătoare apare subiectivă și distorsionată intenționat, în scopul realizării unor creații care să transmită emoții puternice, expresive, chiar dacă nu coincid cu înțelegerea obișnuită, rațională, a lumii materiale. Expresionismul nu a fost niciodată o școală în adevăratul sens al cuvântului, ci s-a impus mai mult ca un stil, decât ca o mișcare artistică. Acest stil va depăși granițele de timp ale începutului putând fi regăsit și astăzi în creația unor pictori sau scriitori, în doze dificil de cuantificat.

În roman, expresionismul capătă valențe puternice în operele lui Franz Kafka sau James Joyce. În teatru, accente impresioniste importante pot fi descoperite la August Strindberg, Georg Kaiser, Ernst Toller și Frank Wedekind. Opera acestor dramaturgi este caracterizată de o bizară distorsionare a realului, însă reușește să transmită stări emoționale foarte puternice.

În poezie, Eul liric se reîntoarce la origini, spre paradigma mitica, spre timpurile primordiale, când ființa se contopea cu cosmosul, formând un întreg. Astfel, apare negarea orașului, poetul căutând refugii în mituri, credințe și ritualuri străvechi. Crezul artistic presupune întoarcerea în timp, în zonele arhetipale ale culturii și ale omenirii, în general.

Lucian Blaga poate fi considerat drept unul dintre expresioniștii de seamă din poezia românească, reușind să surprindă esența acestui curent literar: „De câte ori un lucru e astfel redat încât puterea, tensiunea sa interioară, îl întrece, îl transcendentează , trădând relațiuni cu cosmicul, cu absolutul, cu ilimitatul, avem de-a face cu un produs artistic expresionist.” (L. Blaga, Filosofia stilului).

Onirismul este un curent literar românesc apărut și consolidat  în anii 1964-1965, avându-i ca inițiatori pe Leonid Dimov și Dumitru Țepeneag. Ambii scriitori frecventau cenaclul revistei literare Luceafărul condusă , la acea vreme, de scriitorul Eugen Barbu. După ce Eugen Barbu este înlocuit la conducerea cenaclului de ex-avangardistul Miron Radu Paraschivescu, acesta va edita un supliment de versuri și proză al revistei craiovene Ramuri, (numit Povestea vorbei), cu dorința de a fi transformat într-o nouă revistă de avangardă care să-i unească pe vechii și pe noii onirici. Începând cu anul 1966 vor publica aici Vintilă Ivănceanu, Dumitru Țepeneag, Leonid Dimov și Virgil Mazilescu. Revista este însă interzisă după apariția câtorva numere.

Din anul 1968, centrul atenției oniricilor se mută spre revista Luceafărul. Aici, pe lângă scriitorii deja menționați, vor mai publica Emil Brumaru, Florin Gabrea, Sorin Titel, Daniel Turcea ș.a. Dumitru Țepeneag și Leonid Dimov vor prezenta un program teoretic al mișcării oniriste și își vor preciza și poziția în raport cu literatura realist-socialistă. La scurt timp, grupul a fost interzis de cenzură, iar Dumitru Țepeneag a fost silit să se exileze la Paris. Au rămas foarte multe texte teoretice, adunate recent în volum de Corin Braga, un continuator al esteticii onirismului, care se prelungește până în post-modernism prin operele lui Mircea Cărtărescu.

Licornul și Nagoda, utilizate de Corneliu Neagu ca simboluri expresionist-onirice în creația sa lirică, sunt entități ale ficțiunii și ale artei poetice. Licornul, denumit și inorog, este un animal mitologic înaripat, cu corp de cal și  corn în frunte. Este considerat, în unele mitologii, simbol al purității. Nagoda, cel mai adesea, este o apariție fantastică, asimilată cu ceea ce denumim, în mod obișnuit, fantasmă, nălucă, arătare, putând avea, în funcție de împrejurări, atitudini benefice sau nefaste. În creația poetică a lui Corneliu Neagu, Nagoda a fost ridicată la rangul de iubită sau zeitate ocrotitoare a iubirii. Vom înțelege această simbolistică din poemele autorului pe care le voi reda mai jos.

NAGODA

.

Reascult povestea magicei sucale

depănând prin vreme șiruri de fiori

care vin adesea pe aceeași cale

redeschisă iarăși peste vechi uitări.

Ne ajung din urmă false jurăminte

spuse într-o noapte într-un lan de grâu

când deasupra luna se privea cuminte

în oglinda apei dintr-un ochi de râu.

.

Te privem aevea, fragedă nagodă,

din neant venită în tăcerea mea

călărind licornul cu șaua tripodă

născocită-n taină pe un ciob de stea.

L-am legat cu frâul de un mac albastru

legănat de vântul dulce și suav

să sorbim nectarul lângă un jugastru

pe un pat din frunze puse-ntr-un răstav.

.

Rătăceam cu visul printre vorbe spuse

cu prelungi suspine din adâncul tău

și gustam năvalnic din licori aduse

noaptea pe răcoare dintr-un curcubeu.

Ne rupeam din vraja nopții siderale,

dintr-odată stinsă-n margine de râu,

cântecul de taină-al magicei sucale

depănându-și zorii prin lanul de grâu.

.

NAGODA DIN VIS

.

Venea dinspre luncă o veste bizară,

trecând peste apa crescută din râu –

un duh nevăzut apărea înspre seară

s-aducă licornul din lanul de grâu.

.

Păștea în răstavul lăsat între holde

miresme din dorul cernut peste flori

din trupul nagodei cu pletele blonde

ieșită din crângul cuprins de fiori.

.

Trecea despletită, plutind peste ape,

în noaptea aceea, scăldată-n zefir,

cu calul licorn, adus să se-adape,

din boabe de rouă cu sfânt elixir.

.

Lăsa deoparte veșmântul subțire,

să intre în apa albastră din râu,

măceșii, cu florile scoase din fire,

cădeau în extaz lângă lanul de grâu.

.

De când am văzut-o atunci dezbrăcată,

un dor fără margini îmi stă peste gând,

să-mi spună s-o caut, s-o văd înc-odată,

în brațe mele s-o strâng tremurând.

.

NOAPTE VRĂJITĂ

.

Se scurge prin mine un dor neștiut

venit pe tăcute-ntr-o seară barbară

cu gândul întors obosit din trecut

lăsând neuitarea în frigul de-afară.

.

Am vrut să o chem înlăuntru, în casă,

dar poate sedusă pe căi neumblate

s-a scurs spre tărâmul ce încă mai lasă

parfum de iubiri care plâng cu păcate.

.

Iar dorul din umbră, sosit astă seară,

mă poartă prin visul lăsat mai de mult

în apele scurse prin piatra de moară

pornită-ntr-o vară c-un cântec ocult.

.

Scotea numai noaptea făina vrăjită

din grâul de aur crescut peste râu

cu macii albaștri prin holda păzită

de calul licorn, rămas fără frâu.

.

Ședea în răstavul lăsat printre holde

adus de-o nagodă cu părul în vânt,

venită călare la râu, să se scalde,

scoțându-și grăbită vrăjitul veșmânt.

.

NAGODA RĂZVRĂTITĂ

.

În fiecare seară, când frunzele uscate

adună neuitarea sub pomii de pe mal,

ursita părăsită coboară din cetate

să-şi caute iubitul ajuns la carnaval.

.

Să fii chiar tu ursita plecată fără voie

din turnul amăgirii pe-o aripă de vânt,

iar eu o amintire, precum bătrânul Noe

ce-și căuta odată o palmă de pământ ?

.

O, nicidecum, iubito, miraje retrezite,

pe culmile gândirii, se pot opri oricând,

dar știu, dintodeauna, că fostele iubite

în triste carnavale nu s-or ivi nicicând.

.

Iar tu rămâi aceeași în sfânta amintire,

ce-mi bântuie uitarea pe timp nedefinit,

nagoda răzvrătită – iubită în neștire

pe malul unei oaze, la margini de zenit.

.

Dar ai plecat, iubito, cu aripa mai frântă,

mușcată de păcatul căzut din palmieri,

iar eu acum, în suflet, adun magie sfântă

din amintiri si doruri venind de nicăieri.

.

DESCÂNTEC

.

Trecea nagoda peste râu,

din visul adormit plecată,

lăsând licornul fără frâu

să bea jăratec din covată.

Înaripat, precum era,

s-a ridicat la cer deodată,

părea un nor de mucava

întins pe cerul fără pată.

.

Ea l-aștepta sub un gorun,

descântec să-i așeze-n cale,

din mâțișorii de alun

să-i facă frâu pe nicovale.

Din ghindele căzute jos

potcoave noi să-i făurească,

să-ntoarcă râul tot pe dos,

mirată apa să descrească.

.

Mantaua din zefir, pe mal,

să o ascundă-ntr-o găoace

când fiul nopții din caval

îi va cânta să se dezbrace.

Iar ea, cuprinsă de delir,

să îl aștepte dezbrăcată,

licornul priponit c-un fir

să îi vegheze noaptea toată.

.

NAGODA ARABĂ

.

Sosite pe muchii de timp retezate,

neșterse-amintiri se întorc din trecut

cu doruri pe margini de dună lăsate

sub umbrele șterse de pasul pierdut.

.

O toamnă rebelă plutea peste oază,

trecea caravana târziu, pe-nserat,

vedeam cum apusul încet se așează

pe dunele-n raze de aur scăldat.

.

Iar liniștea nopții venea ca o boare,

pe aripi de visuri picate din cer,

la marginea dunei vedeam că apare

nagoda arabă în strai auster.

.

Plutea ca o umbră prin oaza turbată,

trecând peste apele prinse-n delir,

lăsându-mi în cuget dorința ciudată

să-i sorb de pe buze vrăjit elixir.

.

De când am privit-o sosind peste ape

un dor fără milă se-ntoarce în gând,

să caut nagoda, s-o  țin mai aproape,

în brațele mele s-o simt tremurând.

.

NOCTURNĂ LA CITADELĂ

.

Revăd citadela pe vârful de stâncă,

lumini sidefate în noapte aruncă

și vorbe aud, din nespuse cuvinte,

prin cărti neştiute citite-nainte –

îmi toarnă otravă pe raze de lună,

pereţii curbaţi în mijloc se-adună,

iar noaptea deasupra se lasă opacă

pe gândul rănit care-ncepe să zacă.

.

Te rog, nu pleca acum prea departe,

întoarsă-nlăuntru, deschide o carte,

cuvinte de miere să curgă-n odaie,

să cadă-n cadenţă, ca stropii de ploaie,

surâsul pe buze să-ţi văd în oglindă,

s-alunge tristeţea ce vrea să mă prindă

și spune-mi, cu şoapte de dor încărcate,

hai, vino aici, lângă mine, bărbate !

.

Și-n brațele tale mă strânge mai tare

să simt înlăuntru șuvoi de izvoare

curgând încărcate cu grele ispite

aduse din margini de visuri vrăjite.

O noapte întreagă de-om fi împreună

condei îmi voi face din raze de lună,

să scriu către ziuă o ultimă odă

pe trupu-ți vrăjit, prea frumoasă nagodă.

.

ZVON HIBERNAL

.

Privesc din fotoliu, e iarnă afară,

iar focul din sobă îmi spune poveşti,

dorinţa din mine începe să doară,

te caut cu gândul, nu ştiu unde eşti.

.

Pe strada pustie se lasă-nserarea

şi gândul acasă se-ntoarce mai greu,

sub ţărmul stâncos se zbucimă marea,

cu stropii ajunge în sufletul meu.

.

Şi jarul din sobă mai tare trosneşte,

se-aude şi vântul cum bate în horn,

aştept la fereastră, în târg se zvoneşte

că vii din trecut călărind un licorn.

.

LICORNUL CU FRÂU DE ARGINT

.

Se lasă-nserarea şi ninge afară,

cad fulgii de nea peste case dansând,

mă uit pe fereastră – aş vrea să apară

licornul cu frâu de-argint, galopând.

.

Din hăuri de timp neştiute apare

cu aripa-ntinsă pe brâuri de ger,

deasupra, pe şaua de aur călare,

stă Zâna Zăpezii cu chip auster.

.

Ajunge îndată cu frâul în mână

şi bate la uşă c-un vânt hibernal,

din zarea cernită cu biciul adună

poveşti să le ţeasă pe geam în cristal.

.

O chem înlăuntru, să vină aproape

de soba încinsă, cu calul licorn,

din vatră jăratec să-i dau să se-adape,

cunună de aur să-i pun peste corn.

.

Dar văd că licornul rămâne afară,

iar zâna-i doar umbra iubirilor reci

pierdute în gerul venit într-o seară

când vântul zicea că-ntr-o zi o să pleci.

.

LA MARGINI DE VIS

.

Mă-ntorc peste vreme cu gându-napoi

și zeci de-amintiri m-asaltează deodată

cu mii de regrete vorbind despre noi

în triste romanțe, pe-o harpă stricată.

.

Romanțele-ajung dintr-un vechi labirint,

trecând prin fereastra cu geamuri ovale,

evocă licornul cu frâu de argint

venit din trecut să te-aducă agale.

.

Cad frunze uscate-n fereastră, pe rând,

e toamnă târzie și parcă, de-afară,

se-aude licornul sosind nechezând

pe calea îngustă ce duce spre scară.

.

Sau poate-i doar vântul sosit din trecut

la ușa închisă cândva într-o toamnă

cu-n singur zăvor dintr-un dor neștiut

lăsat pe uitarea ce-avea să se-aștearnă.

.

Te-aștept la fereastră să vii din neant,

la margini de vis să te văd împăcată,

din harpă un ultim acord consonant

să-mi spună că nu-o să mai pleci niciodată.

Gheorghe A. STROIA

Slobozia de Urechești, Bacău

by

Referinţă Bibliografică

LICORNUL ȘI NAGODA SIMBOLURI EXPRESIONIST-ONIRICE ÎN CREAȚIA POETICĂ A LUI CORNELIU NEAGU/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 19 aprilie 2020