NICI NU MAI ȘTIU
Cu pioșenie, Mamei
Nici nu mai știu dacă mai știu de tine,
Măicuța mea, plecată în demult,
Ascunsă de un nor și înc-o noapte,
De-al vieții neuitat și greu tumult.
Sunt ani, de când cărarea ți-a-nghețat,
Doar setea gându-mi poartă către tine,
Sunt clipele cusute pe nori nevinovați,
Precum tăcutul vuiet al lumilor din mine.
A tot trecut, măicuță, timpul, pe la noi,
La tine în clepsidră oricum a-ncremenit,
Sfinții din calendar stau mai înfrigurați,
Cu ochii tot privind către îndepărtat zenit.
La tine în grădină, florile și-au pierdut
Aroma-n primăveri și cânturile-n ploi,
Iar clipele gonite, desprinse ca din Rai,
Acum târăsc stinghere danteluri prin noroi.
Mă uit spre ceruri cu mare înfrigurare,
Nu știu de-mi mai aduc aminte de vreo stea,
Știu doar că dintre toate, lucește cel mai tare,
Arde curat și sacru, doar Amintirea ta.
Privesc în sufletu-mi tânjind de aspru dor
Și, sincer, nu mai știu dacă mi-e frig sau cald,
Aș vrea prin brațele de timp, măicuța mea,
În apa lacrimilor tale, liniștea să îmi scald.
Nu știu de va veni mult prea curând o vreme
Când împreună, veșnic, nu vom mai rătăci,
Știu doar nimicul din nimic, ce a etern miroase,
Iar lava din vulcanul inimii nicicând se va răci.
Ești visu-mi peregrin, dar blând și luminos,
Iar umbra ta sfioasă mi-e sfântă poezie,
Te tot citesc, te chem, nu uit ca să te strig,
În lumile de azi, ești dorul – drag doar mie.
© Gheorghe A STROIA, România, 26 al lui Brumărel, la 19 ani de la nașterea întru veșnicie a mamei Aurica.
Mulțumesc prietenului meu, poetul Lucian DUMBRAVĂ, pentru noblețea și generozitatea sufletului său, în amprentarea poeziei cu vocea sa unică. E o mare bucurie, plăcere și onoare…


