NOTA REDACȚIEI: Începem, astăzi, publicarea în capitole a unui roman de excepție – VARIAȚIUNI PE TEMA UNUI BLAZON – a romancierului vrâncean de excepție – dr. GHEORGHE CHIRTOC, despre una dintre cele mai interesante perioade din istoria românilor, perioada fanariotă. Parte adevăr, parte ficțiune, romanul doctorului Chirtoc readuce în atenția publicului larg, o perioadă discutabilă a istoriei naționale, plină de evenimente contradictorii, perioadă care, din nefericire, s-a mai regăsit în decursul istoriei, fie doar și prin reminiscența moravurilor, pretențiilor și comportamente socio-politice, ca o umbră constantă, ce bântuie ființa națională. Citind cartea lui Gheorghe Chirtoc, cu certitudine, vă veți convinge de intensitatea și densitatea trăirilor și evocărilor prezentate, dar și de talentul de excepție al autorului. Îngrijirea textului a fost făcută prin atenția și bunăvoința unui alt prozator valoros – scriitorul MARIN NĂSTASE, din Galați, care a dorit ca prin publicarea acestui roman, să-i redea autorului încrederea și speranța în propriile sale forțe. Ne alăturăm și noi demersurilor sale. LECTURĂ PLĂCUTĂ!!

CAPITOLUL I

După ce se trezise, boierul lenevea în pat şi se bucura că măcar când venea la moşiile lui avea linişte, că la cele moştenite de la nevastă nu putea să meargă fără ea, să aibă timp să-l cicălească şi să-l agaseze ca întotdeauna. Se ridică, puse mâna pe soba, caldă încă, şi trase perdeaua să vadă cum este vremea afară. Era o toamnă târzie, iar la ceasul de deşteptare a naturii, soarele abia răsărea şi, după ploile din zilele trecute micile bălţi îngheţaseră pentru prima oară în acea toamnă

A bătut din palme şi ţiganul Grigore pe post de lacheu, a intrat, zâmbind, după cum cereau canoanele şi a făcut temeneaua de dimineaţă.

– Aţi dormit bine, boierule?

– Bine, Grigore! Cât mă îmbraci, cheamă femeile să facă focul şi să ne grăbim că am musafiri astăzi şi încă sunt destule de făcut.

Boierul se lăsă moale în braţele neîndemânatecului lacheu, care-i scoase cămaşa lungă de bumbac şi rămase gol puşcă în faţa oglinzii de Veneţia. În timp ce ţiganul îl îmbrăca, boierul încercă să-şi studieze trupul costeliv. Vedea că are mădularele cam osoase la un bărbat de vârsta lui, obrazul, cu riduri adânci şi cu laba gâştei la colţurile ochilor obosiţi, încercănaţi, perciunii subţiri aduşi din brici, mustaţa şi barba spânatece, iar dacă începuseră de mult să încărunţească, le purta cănite.

 – Ce mai e la moşie şi ce ai mai auzit nou printre oamenii voştri?

– Nimic nou, boierule. Doar Mucărea cel mic şi Floricel a’ lui Neculai fierarul vreau să se însoare şi să vă ceară învoire, după obicei.

O balaoacheşă a intrat cu făraşul plin de jeratec şi după ce a adunat cenuşa din vatră, a pus câteva lemne peste jar şi a ieşit afară.

– Cu cine vor să se însoare? întrebă boierul.

– Ia, Mucărea, cu Garofiţa Mangului, iar Floricel, cu  Zambilica lui Aristide Chiorul.

– De Garofiţa treacă, meargă, dar cu Zambilica am alte socoteli. Să nu le spui nimic, dar pe Zambilica  nu le-o dau.

– Necazu-i că se iubesc, boierule, mormăi ţiganul ca pentru el.

– Toată viaţa ai fost un nepriceput şi împiedicat, zise boierul. Vezi, nu ai lăsat cămaşa destul pe sobă şi mi-ai dat-o prea rece. Las-o acum, s-a încălzit pe mine. Altădată, să fii atent, să nu te dau pe mâna lui Chirilă.

Omul se fâstâci şi abia se adună să-i dea izmenele calde. Poate ameninţarea cu Chirilă, starostele ţiganilor care-i pedepsea la porunca stăpânului sau neîndemânarea şi moşmondeala lui de nepriceput, îl făcură pe rob să transpire şi boierul îi simţi mâinile reci şi jilave.

Cu slujba din Divan, stăpânul venea rar pe la moşie. Credea că prea mult trândăvesc robii în lipsa lui şi-i mănâncă pâinea degeaba. Iar de câte ori venea la moşie, punea să biciuiască măcar câţiva, să-i ştie de frică. Nu avea suflet rău postelnicul Dimitrie Plainos, dar după pierderea tatălui a rămas singur şi nu avea cine să se ocupe de administrarea moşiilor.

În timpul acestor meditaţii, ţiganul îi trăsese nădragii largi şi imineii şi, după ce îi turnă apă să se spele, ieşi afară, lăsându-l să facă rugăciunea la cele câteva icoane scorojite de vechime.

Boierul a dat din nou perdeaua şi, când a privit în jurul conacului, a văzut că urmele promoroacei se scurgeau ca nişte boabe de diamant de pe pomi, ierburi şi de pe frunze, totul dând o lumină orbitoare care supăra ochii. Apoi, a bătut din palme şi a intrat din nou slujitorul cu ochii plecaţi.

– Chiar dacă afară este rece, dă poruncă să strângă sofaua şi deschideţi geamurile larg, să se aerisească.

Cât două roabe moşmondiră patul, stăpânul privi pe fereastra deschisă şi, undeva la orizont,  vedea pe drumul vechi o droşcă care se strecura printre carele ţărăneşti. Se întoarse după un timp şi porunci:

– Pelteaua, cafeaua şi narghileaua!

Omul dispăru ca o umbră şi după un timp aduse pe o măsuţă scundă cele poruncite: câteva mezelicuri, cheseaua cu dulceţuri, cafeaua fierbinte şi narghileaua aprinsă.

În timp ce desfăcea borcanul cu peltea, boierul ştia slăbiciunea pentru bunătăţi a naşului, banul Ilie Grădişteanu, care azi venea la conacul lui în prima ospeţie.

– Ce aţi făcut cu momiţele de la berbecii tăiaţi ieri?

– Trebuie să fie pe la bucătărie.

– La masa de prânz îmi trebuiesc, la fel şi măduvioarele. Spune-i Sultanei să le spele şi să le pună în oţet cu sare.

După pelteaua legată de gutui româneşti, boierul înmuie buzele în cafea şi încercă să se delecteze cu cartea „Viaţa lui Cirus cel Mare” de Xenofon, în original grecesc. Era printre puţinii boieri divaniţi cu obiceiul citaniei, învăţată la şcolile Patriarhiei din Istanbul. Când nu aveau ce face, cei mai mulţi boieri căscau în palmă, bârfeau sau pierdeau vremea jucând cărţi.

Pe la jumătatea ciubucului, lacheul Grigore ciocăni şi intră, să-l întrebe dacă vrea să-l primească pe  Ilie Oancea, logofătul moşiei..

– Să vină, a zis stăpânul.

Apoi, a luat ultima gură de cafea şi a întors ceaşca, să i-o dea Sultanei să i-o citească. Sultana era vechea lui dragoste din tinereţe, bucătăreasă acum şi nu o chema pentru harul ei de ghicitoare, mai mult să o vadă. După ce el îi turnase câţiva copii care-i muriseră de mici, ţiganca rămăsese singură spre bătrâneţe, iar acum nu mai avea pe nimeni.

Ilie Oancea intră cu vechile lui ciubote date cu dohot proaspăt şi, cât a făcut temeneaua de cuviinţă, boierul i-a întins mâna pentru sărut.

– Boierule, sunt la porunca domniei tale, să dau socoteală de rodul anului aproape încheiat şi de muncile făcute după poruncă.

– Ai făcut bine, logofete. Şi eu am de dat unele porunci care te interesează.

– Să-mi spuneţi când aduc socotelile şi răboajele chiverniselii din anul care a trecut.

– Am să stau mai mult şi vei avea timp şi de astea, dar vreau să discutăm despre feciorul meu între noi, ca între bărbaţi. Eu l-am chemat acasă după vorba ta, dar cum a fost?

– Cum să fie, boierule. După vorba de părinte care aţi orânduit-o, am trimis acasă feciorii veliţilor cu care îşi făcea de cap şi împreună tăvăleau roabele de la conac şi fetele clăcaşilor din sat.  Nici ăsta nu ar fi fost mare necaz, că mai creşteau robii pe moşie, iar clăcaşii mârâiau. Dar, la un timp, s-a luat şi pleca noaptea călare la o fată a unui hangiu din Dâmburi, o zgâtie de muiere care aruncă din fuga calului cu securea mai bine ca un oştean. Fata ar fi frumoasă şi bărbătoasă mai dihai decât un fecior şi am înţeles că cuconului i-ar plăcea. Sunt om bătrân şi îmi era frică să nu vină vreun nebun să-i dea în cap, să nu intru în alt necaz şi ruşine. Pe deasupra, nici fata nu vrea să fie asuprită şi de acolo îmi era teamă de alt necaz. Tatăl fetei este moşnean rău la mânie, bărbat tare spurcat şi-i ştiu flăcăii din sat de frică. Un frate al lui a fost haiduc şi putrezeşte prin ocna părăsită de vreo zece ani. Iaca, să nu trag ponos că nu v-am spus, am crezut că este mai de folos să vă trimit vorbă

– Ai copii, Ilie?.

– Am, boierule.

– Poate ai mai mulţi, dar la mine în el îmi este  speranţa. Fetei i-am dat dreptul ei, am măritat-o şi am scăpat de griji. Cred că mai uşor struneşti străinii, robii şi clăcaşii decât feciorii.

– Asta, cam aşa este, boierule. Necazuri am avut şi cu ai mei, dar pe cocon l-am înţeles că este tânăr, când fierbe sângele în vine şi, dacă nu este al meu, nu vreau să am necaz.

– Până îmi dai socoteală de moşie, cum ieşi, trimiţi un vechil cu Floricel, feciorul lui Neculai fierarul, la şatra din Dâmburi. Totodată, ai grijă ca Neculai, tată-său, să-i facă scule şi foale ca lumea, că ne trebuie om de meserie şi acolo.

– Şi ei vor să-i dai dezlegare de însurătoare cu Zambilica, fata lui Aristide Chioru …

– Tocmai d’aia! Trimiţi vătaful să-l ducă la Dâmburi, să-l dea în primire lui Samoilă, vătaful de acolo  Şi să-i spună că răspunde cu capul de el. Aşa am spus eu, ai înţeles?

– Mai încape vorbă?

– Dar cu pădurea din Dumbravă cum stai, mai ai mult?

– De secetă, arătura am făcut-o cu două şi trei perechi de boi, iar pădurea abia am început-o.

– Faci ca până în primăvară să ajungi la aleea de la fagul cu cumpănă. Pe drum am văzut puţine arături răsărite şi semănătura arată ca barba spânului. Acum, dacă a venit ploaia, poate vor încolţi mai repede

– A fost toamnă cu necaz, boierule.

– Au mai apărut amatori de cumpărat animale?

– Care au venit, i-am trimis domniei tale, după poruncă.

– Poţi să pleci.

Cufundat în cartea bătrânului grec, boierul nu a observat cum trece timpul şi spre prânzul mic a auzit larmă dinspre bordeiele ţigăneşti, de dincolo de biserică. După un timp, larma de bocete şi chirăieli de jale s-a mutat spre bucătăriile slugilor. Curios, boierul a bătut din palme, să afle de unde vine larma. După un timp, valetul s-a întors cu vestea că şatra fierarului Neculai stă la intrarea din dos a conacului, se vaietă, se bat cu pumnii în piept şi vor să fie primiţi de boier.

Stăpânul şi-a tras giubeaua pe umeri şi a ieşit pe scări, să afle ce necaz au. În faţa scărilor de la intrare a slugilor tot neamul fierarului aştepta apariţia boierului. Mai în spate, era restul şatrei, venită să vadă ce va hotărî boierul în pricina ivită. La deschiderea uşii, toţi îngenuncheară şi se făcu linişte de mormânt. Boierul, cam furios, că bănuia miezul răzmeriţei, privi la laia din faţă şi grăi:

– Ia, spune, Neculai, de ce faceţi gălăgie şi bociţi în curtea conacului?

– Săru-mâna boierule. Ia, ne plângem şi bocim că feciorul nostru ăl mic, Floricel, a fost luat de domnul Ilie şi trimis la şatra din Dâmburi.

– Floricel a fost trimis acolo la porunca mea. Ne trebuie fierar şi acolo sau nu?

– Da’ noi vream să cerem încuviinţare de însurătoare, cu Zambilica lui Aristide Chioru.

– Dacă am zis eu să meargă acolo, am zis şi nu puteţi voi să întoarceţi porunca! Iar pe Zambilica nu v-o dau, să fie bine înţeles!

– O avem ca pe copilul nostru şi vream să o fac de noră. Eu am crescut-o de când a venit pe lume, că mă-sa a murit de la facere, se băgă în vorbă şi Gherghina, nevasta fierarului.

– Nu se poate! Am alte planuri cu ea. Nu se poate!

Zambilica venise împreună cu şatra. Blondă, ca un bob de mei într-o grămadă de neghină, stătea mai la coada neamurilor fierarului şi asculta ruşinată cu capul în jos. După mişcarea codiţelor de culoarea spicului de grâu, împletite în patru, se vedea că plânge înfundat. La refuzul boierului a căzut jos, leşinată. Fără sa se mişte cineva să o ajute, au urmat multe chirăieli şi bocete,.

– Chirilă, poruncesc să îi dai fierarului şi nevestei câte cinci bice, să înveţe să nu mai bocească în curtea conacului.

– Dar, eu credeam, boierule…

– Ilie, dă-i tu cinci bice lui Chirilă, să nu mai creadă nimic şi să simtă şi el cum se dau bicele de învăţătură.

Şi, de frig, boierul a intrat în casă. Asta chiar reuşise să-l scoată din sărite. Auzi, să bocească că l-a trimis pe fecior la altă şatră. Dar ce făceau dacă îl vindea, cum se obişnuieşte? Nu, i-a biciuit prea puţin. Aşa-i când ei sunt aici şi el în Bucureşti..

VA URMA…

by

Referinţă Bibliografică

GHEORGHE CHIRTOC: VARIAȚIUNI PE TEMA UNUI BLAZON (ROMAN) – CAPITOLUL I/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 7 iulie 2015