Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU: O rază lirică de Luceafăr – Veronica Micle (partea I)

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU: O rază lirică de Luceafăr – Veronica Micle (partea I)

        „Unde te-ai dus, o, duh al Frumuseții,

        Ce dai culoare, și prin ea sfințești

        Orișice gând și chipuri omenești?”

            (Shelley, Laudă Frumuseții)   

 

    Micuța rază de soare Ana, s-a pogorât sub harul lui Dumnezeu, din sânul părinților Ana și Ilie Cîmpeanu, la 22 Aprilie 1850, în Năsăud. Ilie Cîmpeanu, meseriaș și martir, a luptat cu însuflețire, voluntar în armata Tribunului Avram Iancu, în 1848, în Munții Apuseni. Vitejia năsăudeanului i-a fost curmată de două gloanțe maghiare, oprite de pieptul său mare, valah.

Mama – Ana, o femeie frumoasă, virtuoasă, credincioasă, harnică, văduvă, săracă și apoi prigonită, a rămas cu grijile casei și a celor doi bujori de copilași. Anchetată de cotropitorii hasburgi care ne-au profanat Moșia și Biserica, Ana și-a luat raza de soare în brațe și pe Răducu de mână, trecând prin pasul Dornei în munții Moldovei, spre a se salva. „La Iași avea cimotie pe juristul Petru Cîmpeanu, profesor de drept natural.” (Augustin Z.N. Pop, Mărturii… Eminescu * Veronica Micle, Chișinău, Agenția „Litera” – 1989, p. 13)

Ana Cîmpeanu și-a vândut casa de la Năsăud, ajutată de confrații ardeleni refugiați în Moldova, a luat un împrumut de la Iași și cu o brumă din câștigul muncii ziliere a cumpărat cu 100 de galbeni de la Mănăstirea Neamț, în 10 August 1850, o căsuță în Târgu-Neamț, aproape de Humuleștii lui Creangă, pe drumul către vestita Cetate Neamț. Actul de vânzare-cumpărare a fost semnat de starețul Neonil Buzilă și Ana Cîmpeanu din Năsăud.

Căsuța cochetă, fostul mitoc al Mănăstirii era situată în fața școlii Grigore Ghica Vodă și a spitalului din Târg, mărginindu-se la miazănoapte cu Ulița Mare, iar la miazăzi cu râulețul Ozana.

Când micuța Vera, alintată Corina, avea 3 ani, peste drum, treceau la școală Nică al lui Ștefan a Petrei, Vasile Conta și Nică Oșlobanu, ajuns personaj al lui Creangă în Amintiri din copilărie.

În 1852, Ana și copiii s-au mutat la Iași, în vederea unui câștig din orice muncă prestată. Veronica a urmat ciclul primar și gimnazial în Capitala Moldovei, absolvind Școala Centrală cu Diplomă de eminență, prin examenul public din Iunie 1863. Comisia era compusă din V.A.-Urechia, T. Maiorescu, I. Pangrati, Șt. Micle ș.a.

„Ștefan Micle a apreciat nu numai răspunsurile absolventei, ci și fizicul și comportarea ei, căci, peste un an de la absolvență, se căsătorește cu ea, la Cluj (el se născuse la Feleac). (ibid., p. 15) Căsătoria civilă s-a încheiat la 7 August 1864. După luna de miere de la Viena, Ana-Corina cu mama ei s-au trezit citate în procesul intentat profesorului Maiorescu, cel care amirosea cu nesaț… petalele suave de fecioare-trandafiri de la pensionul de fete Botoșani, constând din „fapte scandaloase, ba chiar și romanse întregi”.

Doamna Micle avea de partea ei tabăra bărnuțienilor, iar marele Comandor…, profesor… era susținut de gloriile baroului, colegi de-ai dumisale: P.P. Carp, V. Pogor, N. Mandrea, I. Negruzzi, Pantazi Gghica. Justiția legată la ochi… a înclinat înspre Maiorescu, care-i va purta viitoarei poete tot timpul o ură nobilă, francmasonă, care se va răsfrânge și asupra Luceafărului EMIN.

Ana-Corina-Veronica era o împletire de zori și un răsfrângere de azur, o mlădiere de salcie și un susur de izvor, o legănare de codru și o catifelare de păpădie, o lucire de auroră și o purpură de curcubeu, un madrigal matinal de păsărele și o mireasmă prelungă îmbătătoare de trandafir.

Persoana viitoarei Lire a liricii emana o ființă suavă, grațioasă, frumoasă cu o armonie bine chibzuită între frumusețea naturală și morală, urcând sprinten înspre cea spirituală.

Frumusețea ei fizică deschidea uimirea. Nu era o frumusețe comună. Avea acea calitate importantă, extraordinară, rară, strălucitoare, miraculoasă, plină de o rafinată eleganță.

Nu întâmplător Luceafărul Emin s-a oglindit în acea strălucitoare rază de soare.

În ființa ei firească și tainică se străduia necontenit unirea virtuțiilor cu frumusețea primăvară ce tinde spre o scumpă iubire, predestinată să ardă dogoritor ca flacără, văpaie și rug.

Întreaga ei înfățișare armonioasă însenina frumos totul în jur, dar în mod deosebit sufletul!

Anul 1872 părea să fie Anul Eminescu, spiritual și romantic, întrucât tânărul cu chip de Făt-frumos, audia cursurile Facultății de Filosofie, iar viitoarea lui Muză lirică și fiică a Amorului, tânăra doamnă Micle se afla la Viena pentru a urma un tratament de sănătate. Soțul ei îl știa și-l aprecia pe viitorul mare Poet, astfel că l-a ales ca ghid pentru Veronica, în capitala austriacă.

A fost momentul care va marca viețile celor doi tineri, privind marea lor Iubire, marea lor dramă, dar și elixirul liric al creației lor. Momentul a devenit MONUMENT al destinelor lor.

„Când te-am văzut, copilă, treceai așa frumoasă/ Cu ochii mari albaștri în bolți întunecoase,/ Ca marmura de albă, și mâinile de ceară/ Urcau pe sânu-ți mândru o mantie ușoară.” (Augustin Z.N. Pop, Mărturii… Eminescu – Veronica Micle, Ed. Litera, Chișinău, 1989)

Ștefan Micle, fiu de muncitori, născut în 1820, a urcat prin propria muncă sus de tot. Fiul Feleacului s-a înrolat și el voluntar sub flamura lui Simion Bărnuțiu, participând la bătăliile de la Cluj și Someșfalău. După înfrângerea revoluției s-a refugiat la Rîmnicu-Vâlcea, apoi la Turnu Severin. După amnistie a primit o bursă, urmând Politehnica la Viena. Dobândind titlul de stat a ajuns profesor de fizică și chimie în Academia-Iași, apoi răspunde prin mandatul dat de Domnul Cuza de întregul învățământ universitar din Moldova. A realizat în anul 1860, Observatorul meteorologic din Iași. La 4 August 1879 a urcat încununat de la pământul vlah la Cerurile sacre.

„Eminescu revelează în Veronica Micle prototipul ingenuității și trăiește prin ea și pentru ea aspirațiile iubirii romantice.” (ibid., p. 30)

Îndrăgostitul vlah moldav, Prinț al Amorului carpatin, aflat în al noulea cer, cântă: „Suflet, amor, speranță și viață./ Frumusețe tu, ce gându-mi n-o încape. Luceafăr serii, stea de dimineață.” În August 1874, Eminescu a intrat spășit în Patrie cu „conștiința efemerității strădaniilor de studii din ultimii cinci ani, fără titlu de stat…” (ibid.)

   Maiorescu nemulțumit de eșecul profesional al lui Eminescu, nepunând însă în balanță enciclopedia Poetului, a cărui sinteză de cultură nu avea corespondent între universitarii și doctorii științelor acelei vremi, l-a susținut totuși pentru postul de bibliotecar la Biblioteca Centrală. Mihail Eminescu a depus jurământul în fața lui Ștefan Micle. Cu pași ușori și siguri s-a apropiat astfel de Veronica.Doi ani mai târziu, raza lirică de Luceafăr îi dăruia un buchet de flori.

„Ziua de 4/ 16 fevr. 1876 a fost cea mai fericită a vieții mele. Eu am ținut-o pe Veronica în brațe, strângând-o la piept, am sărutat-o. Ea-mi dărui flori albastre pe care le voi ține minte în toată viața mea.”  (ibid, p. 38)

Îndrăgostitul de Poezie și de Femeie și-a elogiat iubita prin multe alese și sublime alegorii.

„Un luceafăr, un luceafăr înzestrat cu mii de rază/ În viața-mi de-ntuneric a făcut ca să se vază./ Eu privind acea lumină ca din visuri mă deștept/ Și cu brațele-amândouă către dânsa mă îndrept./ Ca o zână din poveste ea e naltă și ușoară,/ E subțire și gingașă și din ochi revarsă pară,/ Iar la față e bălaie, părul galben cade-n creț,/ Trandafiri are pe față și-i cu zâmbetul isteț.” (ibid., p. 39)

Luceafărul Emin o venera pe raza lui-Venera ruptă din el ca pe o strălucire pogorâtă ce plutește printre aștri, părând o lumină serafică ce trece din floare în floare, răsfrântă de adierea vântului ce-și risipește razele cernute ce-aprind întreaga zare, topindu-se, răsfrântă-n El.

„Privindu-ți fața de farmece plină,/ Luci o rază în al meu sin;/ Crudă fu însă a ei lumină,/ Din peptu-mi scoasă un lung suspin!// Dară suspinul ca nălucire/ Zbură cu vântul ce-au adiat;/ N-a zburat însă și-acea simțire/ Ce-adânc în suflet l-a deșteptat.// Și-acum mă-ntrb: simțirea adâncă/ Cum de se naște pentr-un portret?/ Căci nu văzusem ochii tăi încă,/ Știam atâta că ești poet!” (Veronica, ibid., 29-30)

   Lirica rază de soare a scăpărat fulgerător dincolo de turma norilor albi, tolăniți pe cerul albastru, ca suspinul unui Cânt, ca zvâcnirea unui Dor, ca înfiorarea unui Amor, vrăjind iubirea.

Luceafărul în toată măreția splendorii sale boreale o sorbea pe strălucitoarea lui Veneră. „Precum corăbii negre se leagănă de vânt/ Cu pânzele-atârnate departe de pământ,/ Cum între cer și mare trec păsările stol,/ Trec gândurile mele a sufletului gol,/ Întind ale lor aripi spre negre depărtări…/ Tu nu mai ești în visu-mi luceafărul pe mări.”(ibid., p. 30)

Venera liricii noastre romantice era o apropiere de foc ce se depărta ca valul mării, o depărtare de astru apropiindu-se cu acordurile fluviului lăuntric pe țărmul celestelor vise unde destinul navighează printre stelele bolții albastre ale cugetului, dorului, cântării și simțirii.

„Dar să pot la vremi trecute să te duc în zbor cu mine,/ Și-ntorcându-ne la ele, privind bolțile senine/ Să-ți repet câte-mi spuneai,/ Când prin stelele din ceruri, și prin florile din lume,/ Visător și cu iubire căutai un dulce nume/ Care mie să mi-l dai.// Și întocmai ca atuncea tu privindu-mă pe mine/ Să-mi spui visurile tale de iubire și de bine/ Ca un vers de dulce cânt;/ Ce-ai simțit să mai simți încă, dragă ție să-ți fiu iară,/ Fericiți cum n-au fost nime, cum am fost odinioară/ să mai fim pe-acest pământ!” (Veronica, ibid., p.40)

Atracția magnetică a Luceafărului către Venera lui nu a fost întâmplătoare.

A fost predestinată de Sus frumuseții lor celești.

A fost predestinată Aștrilor care prin fascinația lor, prin trăirea lor cosmică, uneori și pământeană, a influențat și natura noastră a celor iubitori de frumos și de dragoste.

Apollo al nostru valah își dezmierda Afrodita sufletului în gând, în cuvânt, în rimă, în slovă, în har, în dor, în mireasmă suavă de liană, de floare albastră, de floare albă de cireș

Totul era Frumusețe și Miracol!

   Totul era Poezie și Cânt!

   Totul era Dragoste și Poezie!

   Totul era unire și îndumnezeire!

Totul era Poezia IUBIRII!

Totul era Iubirea POEZIEI!

 

                                      FRUMOASĂ, SFÂNTĂ POEZIE

   „Frumoasă, sfântă poezie/ Ce-ai fost unicu-mi Dumnezeu,/ Pe dulce ta zădărnicie/ Cât preț a pus sufletul meu.// Cât îmi părea că sunt de mare/ Că idol eu mi te-am ales,/ Cu ce avânt și adorare/ Prinos ausu-ți-am ade.// Adânca mea cucernicie/ De mitul tău când s-a legat,/ Pe dulce ta zădărnicie/ Sufletu-mi jertfă ți l-a dat.” (Veronica, ibid., p. 171)

    Nu mai era teamă. Nu mai era frică. Nu mai erau obstacole. Nu mai erau piedici. Nu mai erau decât ei. Ei și bucuria lor. Ei și făgăduințele lor. Ei și jurămitele lor de iubire. Totul de acum era cerul lor. El era al ei. Ea era a lui. El era ea. Ea era el. Viață, dragoste și poezie. Nici un tărâm de pe pământ nu a trăit o astfel de DRAGOSTE, brodată cu frumusețe, cu poezie și cu iubire!

Îndrăgostiții valahi păreau a fi ființele antice, tracice ale lui Amor: Acontius și Cydippe. În vremea sărbătorilor Dianei*, Acontius era un sărac din Ceos, insulă din Marea Egee, dar de o rară frumusețe. Parcă eminesciană. El se afla pe insula Delos, când a văzut acea apariție de meteor ce se numea Cydippe, fiica unui cetățean bogat din Atena. S-a îndrăgostit fulgerător de ea și a câștigat-o printr-un vicleșug. A luat un măr și a scris pe el: „Jur pe Diana că nu voi fi niciodată, Acontius, decât a ta!” Apoi l-a azvârlit la picioarele ei. Cydippe l-a citit și nu mai putea fi respins după legile templului. Astfel s-au legat pentru totdeauna cu iubirea lor.

ÎN CENUȘĂ…

   „În cenușă stă ascunsă/ Foarte adesea o scântee/ Și-o iubire nepătrunsă/ Într-un suflet de femee.// Și de patimă e arsă/ Inima ce ți-am dat ție,/ Dar iubirea-n ea neștearsă/ A rămas pentru vecie.” (Veronica, ibid., p. 171)

    Numele lor, Emin și Veronica, iubirea lor de foc, poezia lor sublimă nu vor mocni însă niciodată în cenușă, ci vor arde Rug aprins, pretutindeni în Dacia, pretutindeni în omenire.

Și noi vom fi împreună cântați pretutindeni pe lume/ Și totdeauna-mi va fi numele-alături de-al tău.” (Ovidiu, Arta iubirii, Ed. Minerva, București-1977, p. X)

Numele și iubirea lor cântă splendorile sfinte, privind înainte mai presus de toate. Natura întreagă se îmbracă în odăjdii slăvite. Dumbrăvile liturghisesc soarele și iarba, codrul și râurile, munții și zările.Simfonia chemărilor, cuminecarea întâlnirii pare o litanie sfântă, ce binecuvântă! „Dreaptă mi-e ruga: copila ce inima mea stăpânește/ Să mă iubească ori eu dragă de-a pururi s-o am./ O! E prea mult ce doresc: s-o iubesc să-mi îngăduie doară.” (Ovidiu, op. cit., p. 98)

    CÂND ÎMI PLEC…

      „Când îmi plec fruntea pe mână/ Fuge gândul meu pribeag,/ Și mă cred că-ți sunt stăpână/ Ție, vecinic mie drag.// Și mai cred, ca altă dată,/ Că tu mie te închini,/ Și cu inima-ntristată/ Greu de dorul meu suspini.// Atunci câte sunt în lună./Câte-n stele și povești/ Trec prin mintea mea nebună/ Socotind că mă iubești.// Dar tresar… și de pe mână/ Ridicând fruntea încet,/ Eu din visu-mi de stăpână/ Tristă roabă mă deștept.” (Veronica, ibid., p. 172)

Cu fruntea pătată de gândul la El, sufletul Venerei nu-i este frânt. Inima i se înfiripă în cânt știind că chemarea lor pe pământ e alegerea lor în ceruri. Plutesc melodios în slovă și rimă ca într-o îmbrățișare sublimă. Ca într-o utrenie cucernică de culori și splendori. Îmbujorarea lor e o simplitate țesută din raze și tină cu revărsări de lumină. Iubirea lor e cununie de humă și cer. Ei sunt taină și mister, alegorie de soare cu maramă de ninsoare în cupolă neprihănită de floare…

DE-AI ȘTI…

   „De-ai ști, iubite, cât de mult/ Mi-i dor ca glasul tău s-ascult,/ Ai veni pe-aripi de vânt/ Și mi-ai spune un cuvânt.// Vorba fie rea sau bună,/ Am vorbi-o împreună,/ M-ai vedea, eu te-aș privi,/ Vorbele s-ar înmulți.// Tu mi-ai spune una mie,/ Eu ți-aș spune multe ție/ Făr-de rost și chibzuire,/ Însă toate de iubire.// Vino dar pe-aripi de vânt,/ Vin de-mi spune un cuvânt,/ Că mi-i dor atât de mult/ Glasul tău să-l mai ascult.” (Veronica,p. 172)

Știm Emin și Veronica cele două Doruri mari, cele două mari Iubiri, rămân pururea Icoană a Neamului nostru binecuvântat de Dumnezeu întru har, rugă, frumusețe, dragoste și poezie!

 

Eseul este dedicat amicului George Roca și tuturor iubitorilor de Frumos și Lirică romantică valahă.

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

6 Februarie 2024

+ Sf. FotiePatriarhul Constantinopolului

Facebooktwitterby feather

Parerea ta...

You must be logged in to post a comment.