La Monumentul lui IOSIF VULCAN
(Dedicată Școlii Normale “IOSIF VULCAN” din Oradea)
Argintoase haine luna pune zării necuprinse,
Iar al sălciilor umbre peste ape stau întinse,
Numai stelele puzderii, atârnând de-al razei fir,
Legănau a lor lucire pe al undelor creț șir!
Din a Crișului străfunduri turn mediaval răsare,
Clătinând zidirea-i veche pe al valului mișcare,
Iar din mijlocul acestei zugrăviri de-etern Crișan,
Peste turn se-nalță umba bardului Iosif Vulcan.
El e strămoșescul geniu, laur dat posterității,
Însemnând pe malul verde locul sfânt Românității!
De pe soclu-i Monumentul viu privirea și-o ridică,
Iar pe arbori frunze tineri cresc, când cele galbeni pică!
Astfel generații tineri nasc în strămoșeasca glie,
Urmând flacăra luminii lui Vulcan ca o făclie,
Cuprinzând cu-a lor simțire, munte, ape, șes și deal,
Crescând veșnic a lor dulce rădăcină din Ardeal!
Prin cununi de raze albe, privind fruntea-i gânditoare,
Îmi părea că văd-nainte-mi Nația nemuritoare,
A ei doruri și suspine într-un suflet adunate,
Ce-mpietriră-n veșnicie ca simbol istoric date!
Crișul e muzeu de taină sub altar de cer si stele,
Eu, privind, pluteam cu gândul pe sub bolta Țării mele!
Ce ferice-mi fu viața, când pe malul din cea parte,
L-am văzut pe Eminescu, valul numai ce-i desparte!
Ah, ce urieși ni-s moșii, mandrii suntem de stramoși,
Nu mă-nclin si nici port teama cât or fi de colțuroși
Cei ce jinduiesc la Crișuri, ori l-a Lotusulu floare,
Căci Istoria e tunet, fulger lung peste popoare!
Ioan Miclau Gepianu
Australia


