Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU : PĂMÂNTUL și CERUL MĂNĂSTIRII PUTNA

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU : PĂMÂNTUL și CERUL MĂNĂSTIRII PUTNA

Poporul Român e una din minunile lui

      Dumnezeu în marşul Lui pe pământ!”

 

(PETRE ŢUŢEA)

 

      „Putna a jucat/ joacă un rol important în istoria culturii, a artei şi a evlaviei româneşti… Ea are strălucire prin faptul că, iată Ştefan cel Mare şi Sfânt şi-a ales locul de veci aici.” (Arhimandrit  Melchisedec Velnic, Părintele Iachint, Stareţul şi Duhovnicul, Ed. Nicodim Caligraful, Sfânta Mănăstire Putna, 2015)

 

Mănăstirea Putna a fost prima şi cea mai însemnată ctitorie a Marelui Ştefan, cu scopul de a fi necropolă domnească, dar cu sensul de a zămisli frumuseţea divină a zidirilor valaho-române întru seraficul eternităţii. A fost ridicată între 1466-1470. Sfinţirea ei s-a săvârşit în 3 Septembrie 1470, iar 11 ani mai târziu a fost terminată şi Cetatea Putna, prevăzută cu o Casă domnească şi cu Turnul tezaurului.

 

Îmbrăţişată de un relief miraculos, de basm şi de splendoare, Mănăstirea Putna stă mândră ca un suvenir divin ce opreşte timpul rezemându-se de frumuseţea veşniciei.

 

   „Când pleci de la Hadikfalva cătră Putna, pe un drum a căruia împrejurime, dotată de natură şi de oameni cu cele mai bogate daruri, cu cele mai frumoase podoabe, îţi răpeşte vederile şi-ţi dezmiardă sufletul: zicem, când pleci spre Putna, zăreşti în depărtare înălţându-se către ceri falnice coame şi spete a munţilor Carpaţi… Aici la capătul satului, pe genunchii unei grupe de munţi acoperiţi cu brazi seculari, se ridică mănăstirea cu turnurile ei maiestuoase.” (Mihai Eminescu, „Curierul de Iaşi”, IX, nr. 92-93, 22 şi 25 August 1871, p. 1-3)

 

Împresurată din toate părţile de munţi făloşi, ce păstrează în scorburile lor, peşterile-cuiburi de sihastri, de văile adânci şerpuite de ape repezi şi cristaline, de plaiuri mirifice, verzi, brodate cu cromatica unor sublime flori de câmp ce împrăştie mireasma până la ceruri, Mănăstirea Putna a fost Darul pe care Bunul Dumnezeu   l-a făcut lui Ştefan pentru adorarea adusă Fiului Său Hristos şi a Fecioarei Maria.

 

Albastrul de Voroneţ din privirea semeaţă a copilului precoce Ştefan, scânteia de azurul serafic când întâlnea autoritatea şi iubirea mamei sale, gorjeanca Maria Oltea, care-i dăltuia caracterul prin marea ei viţă boierească, cu ascendent în dârzenie, voinţă, hotărâre, neclintire, credinţă şi neaplecare întru destinul hărăzit de Sus.

 

Tatăl său, Bogdan al II-lea, l-a familiarizat cu aura legendară a bunicului Alexandru cel Bun. Cărturarul Iosuaf Cornean de la curtea lui Iancu de Hunedoara l-a iniţiat în buchisirea cărţi şi tâlcuirea sensurilor dinastice ale domniei, iar ieromonahul Paisie, alături de catehizare, l-a aprofundat în istoria zbuciumată şi faimoasă a Moldovei.

 

Lecţiile de floretă oferite de austerul comandant al plăieşilor, Mihai Buzea, l-au aţâţat spre râvna faţă de iluştrii cavaleri apuseni ai spadei, excelând şi în arta călăriei. Potecile şi văile munţilor, umblate în vreme de vânătoare, l-au apropiat de farmecul divin al naturii. „De pe crestele Ceahlăului sau ale Rarăului, se crea fascinaţia magică a scoaterii din timp, ajungându-se la momentul dorinţei de oprire a timpului.” (Dan Lucinescu, Ştefan cel Mare şi Sfânt, ed. a III-a, Siaj-2009, p. 9)

 

Trupul prinţişorului Ştefan se contura ca falnicul Stejar din Borzeşti, ursitor al naşterii sale, simbol al destinului voievodal, precum Codrul princiar milenar, iar sufletul lui tandru îmbrăţişa deopotrivă smaraldul brazilor veghetori ai colinelor carpatine şi brocartul mirajului albastru care-l înveşmânta cu pronia cerească.

 

Muntele carpatin era pentru Ştefan o chemare a sorţii şi o alegere a destinului.

 

Muntele carpatin, „Este Muntele tată al râurilor şi al poporului românesc!”

(Eminescu, OPERE III. Fragmentarium. Corespondenţă. Coord. ediţiei: acad. Mihai

Cimpoi, Ed. Gunivas – Chişinău – Moldova, 2008, p. 38)

 

Ştefan fascina totul în jurul său, lăsându-se deseori în braţele naturii care-l îmbrăţişa. Munţii Moldovei, Carpaţii Orientali – Scutul şi Temelia unei Cetăţi inespugnabile a Daciei Mari în faţa primejdiilor duşmane, l-au fermecat cu sublimul diversităţii lor. „Aceleaşi izvoare limpezi, aceleaşi creste frumoase încoronate de brazi şi de stânci, aceleaşi văi pline de taine…, care dezmiardă simţirile omului, dându-i icoana unei naturi blânde, în sânul căreia parcă locuieşte totdeauna primăvara.” (Nicu Gane,Stejarul din Borzeşti, Ed. Cartex 2000, Bucureşti, 2007, p. 9)

 

Dincolo de sublimul naturii, al vânătorii, al catehizării, al instruirii, adolescentul Ştefan a avut parte şi de multă suferinţă provocată de luptele frăţeşti ale unchilor săi pentru domnie, fraţi codomnitori, Ştefan al II-lea şi Iliaş. Ştefan al II-lea a scăpat de fratele incomod arzându-i ochii la Vaslui în anul 1445 care, la 3 ani după fuga în Polonia, a murit. Următorul vizat era Bogdan al II-lea tată lui Ştefan, care a aflat oblăduire la Voievodul Vlad Basarab, tatăl lui Ţepeş, căsătorit cu o vară primară a acestuia. Ştefan avea 11 ani când a plecat cu familia princiară în exil în capitala Valahiei la Târgovişte. Iscusitul spătar muntean Voicu l-a aprofundat în lupta de atac şi apărare, oferindu-i în dar ca merit o splendidă şi nobilă spadă de Toledo.

 

Antrenamentul după mânuirea spadei şi-l completa cu armăsarul pur sânge pe crestele plaiurilor şi munţilor Ghiţu, Frunţi şi Cozia. După aproape 2 ani, alaiul domnesc a primit oferta lui Iancu de Hunedoara, care devenise adversarul voievodului muntean, pe care l-a capturat în Noiembrie 1447 şi l-a decapitat.

 

Era luna Octombrie 1447, când s-a plecat din nou la drum, în pribegie domnească. Ştefan avea 13 ani când a trecut prin Ţara Loviştei spre Râmnicu Vâlcea – Patria mea de suflet.

   „Tânărul fiu de domn nu mai văzuse până atunci miracolul coloristic oferit de pădurile de foioase din jur, care-şi virau coloritul frunzelor în cele mai subtile nuanţe, ajungându-se în final spre roşul straniu al focului de apus. Razele de soare, filtrate prin frunzişul de culori incendiare, realizau prin multiple interferenţe un halou care fascina, creând în acelaşi timp senzaţia de levitaţie spre o lume nevăzută de basm.” (Dan Lucinescu, op. cit., p. 20)

 

Moldova – Patria lor era jertfită între Roman al II-lea, fiul lui Iliaş şi Ştefan al II-lea, care a fost înfrânt şi decapitat în 13 Iulie 1447. Roman al II-lea nu s-a bucurat prea mult de domnie, căci la cca. un an de zile a fost rănit şi otrăvit, lăsând locul lui Petru al II-lea, fiul lui Alexandru cel Bun, sprijinit de Iancu de Hunedoara, care a primit în schimb cetatea Chilia. Petru al II-lea a urmat succesiunea trădărilor fiind îndepărtat de Alexandru al II-lea, fiul lui Iliaş, sprijinit prin mama sa Marinka Oligmandovici de către polonezi, ceea ce a stârnit supărarea lui Iancu de Hunedoara care l-a răsturnat pe Alexandru al II-lea, prin campania desfăşurată contra pretendentului leşilor.

 

La lupta din satul Tămăşani din 12 Octombrie 1449, a participat şi tânărul Ştefan, care s-a remarcat aducând victoria lui Bogdan al II-lea, urcându-l pe tronul Moldovei.

 

După mirajul Cetăţii Suceava, Ştefan a colindat împrejurimile descoperind pe marii răzeşi, descendenţi din formaţiuni voievodale, împodobiţi cu frumoase bondiţe de jder şi cuşme domneşti pe care le scoteau doar în faţa lui Dumnezeu şi Voievodului lor. Răzeşii „rezistaseră timp de cinsprezece secole oricărei imixtiuni, chiar celei romane, care numiseră această zonă, <<Dacia Liberă>>”. (Dan Lucinescu, op. cit., p. 24)

 

Dacia Liberă – era Ţara care urma să fie atât de preţuită şi iubită de marele Dac Mihail Eminescu.

 

Lângă apa Viţăului soarele blând se căznea să intre în peştera străjuită de o cruce de lemn şi, un imbold lăuntric, haric l-a îndemnat pe tânărul prinţ voievodal să pătrundă în taina străluminată de candela de la icoana Maicii Domnului. „Pe un jilţ de piatră, tăiată de ape şi vremuri, văzu personajul căruia i se închinau miile de oameni din acel nord de ţară. Cu un gest firesc, Ştefan îngenunchie, plecându-şi capul, a cărui aură fu zărită de sihastru. Ridicându-se, acesta îşi împreună mâinile pe creştetul acelui tânăr ales, binecuvântându-l. Noul venit îşi auzi numele, urmat de cuvintele părinteşti:

   – Urmează-ţi calea de credinţă în Dumnezeu şi drumul tău de glorie va fi sub aripa Lui ocrotitoare!

   Veni apoi binecuvântarea, care-l cutremură pe tânăr. Cu capul plecat, acesta îşi făcu semnul crucii.” (Dan Lucinescu, op. cit., p. 25)

 

După binecuvântarea Cerului a venit şi trăznetul pământului, asasinarea tatălui său Bogdan de către fratele său Petru Aron (nu întâmplător purta nume de iudă, n.a.), la onomastica vărului său de la conacul din Răuseni. Vlaicu, fratele Doamnei Oltea a aflat despre asasinat şi s-a grăbit să-l salveze pe tânărul Ştefan, care coborând Obcina Mare a ajuns la pustnicul Daniil. Sihastrul, prevenit prin har despre tragedie, l-a îmbăţişat şi l-a pus sub patrafir întărindu-l cu rugăciunea sa şi cu certitudinea că va ajunge domn. Pentru moment castelul Hunianzilor i-a fost adăpost. Doamna Oltea după ce a încredinţat trupul soţului Bogdan mănăstirii Probota şi-a dăruit sufletul lui Dumnezeu, slujindu-L ca monahia Maria în aceeaşi magnifică mănăstire.

 

După moartea lui Iancu de Hunedoara, Ştefan şi unchiul său Vlaicu s-au orientat spre protecţia lui Vlad Ţepeş, care l-a sprijinit să ocupe tronul tatălui său. Ştefan şi ajutoarele sale în confruntarea cu ucigaşul Petru Aron a ales locul bătăliei la Dolheşti şi apoi pe malul apei Moldova, la Orbie, biruind în 14 Aprilie 1457. Răsunetul biruinţei lui Ştefan l-a îndemnat pe Mitropolitul Teoctist să-i iasă în cale, ungându-l Domn pe un islaz al apei Moldova numit Direptate. Noul Voievod şi-a organizat marea oaste a ţării, întărindu-şi în paralel şi şirul cetăţilor sale de apărare a ţării: Suceava, Hotin, Soroca, Orhei, Cetatea-Albă, Chilia, Crăciuna, Neamţ, Roman.

 

Suferinţa fizică provocată de rana de la glezna piciorului stâng în încercarea de recucerire a Cetăţii Chilia din 1462, s-a accentuat printr-o suferinţă psihică mai adâncă, fapt ce l-a determinat pe tânărul Domn la întoarcerea ACASĂ, să-şi trimită oastea în Cetatea Sucevei, iar el cu un pâlc de răzeşi să se abată către peştera cuviosului Daniil. Sfetnicul său de taină ştia ce i se întâmplase Voievodului şi luându-l părinteşte de mână s-au aşezat la o rugă de foc în strâmta capelă din stâncă, unde sihastrul a implorat Sfânta Treime să trimită harul Duhului Sfânt spre dubla vindecare şi acoperământ divin în slujirea domnească a lui Ştefan întru Dumnezeu şi Patrie.

 

Mărturisirea de credinţă a Voievodului trebuia consfiinţită prin ridicarea aproape de locul unde se aflau cei doi, a unui lăcaş de mulţumire şi de slujire lui Dumnezeu. În anul 1465, Cetatea Chilia devenea pavăză a Ţării Moldovei, astfel că biruinţa i-a amintit de legământul făcut pustnicului-duhovnic şi în 10 Iulie 1466, s-a înfăţişat înaintea lui Daniil rugându-l să aleagă şi să binecuvinteze locul pentru mănăstire.

 

   „Daniil Sihastru l-a dus pe domnitor până la confluenţa apelor Viţeului şi Putnişoarei cu pârâul Putna…, unde se zăreau patru puncte luminoase ca nişte lumânări. Una era pe vârful dealului Crucii, din stânga lor, şi trei lumini în faţă, unde mai fusese o mică biserică, distrusă de vremi. Cuviosul i-a spus că pe locul luminiţei de pe deal să ridice o cruce, iar unde erau cele trei lumini, altarul noii biserici.” (Dan Lucinescu, op. cit., p. 82)

 

Ştefan cel Mare a fost hărăzit de Dumnezeu ca Voievod providenţial – Măsura timpului său, care s-a ridicat desupra vremilor omeneşti atât pentru Moldova, dar şi pentru Europa apuseană pe care a salvat-o de la turcizare. „În istorie, mărturiseşte Mihail Eminescu, cată să constatăm valoarea termenilor. Pentru a măsura rezistenţa unui popor în contra unui atac sau a unei cuceriri trebuie să ştim ce putere reprezenta acel atac sau acea tentativă de cucerire. Ştefan cel Mare s-a luptat în contra turcilor sub Mahomed II, în contra ungurilor sub Matei I Corvin, vasăzică rezistenţa care-a trebuit s-o opuie acestora este egală, dacă nu superioară, atacului intervenit. Ştefan Vodă e mare. Tot astfel Mircea I s-a luptat în contra lui Murad I, în contra lui Baiazid Fulgerul. Mircea I e mare. Mihai Vodă s-a luptat în contra turcilor în decadenţă, în contra ungurilor în decadenţă. El e relativ mai mare decât aceştia, însă în realitate e mic. Starea de mizerie din vremea lui.”(Eminescu, Opere III…, p. 62)

 

   „Papa din Râm mi-a dat blagoslovire/ c-am pus urgiei sfântă-mpotrivire,/ că nu cu fieru-nving, ci frâng bejenii/ cu foc de liturghii şi de utrenii.// Când spintecă săgeata răsărituri,/ împlântă-n lut prăsilă pentru schituri./ Din pulberile hoardelor tătare/ răsar catapetesme şi altare.// Spada izbeşte: vremea geme, sare,/ trosnită din ţâţâni şi din zăvoare,/ ci râd, pe urmă, holde pe tăpşane/ şi urcă mucenicii prin icoane,/ iar ţara curge-n vreme, nu se-ogoaie,/ ca apa printre râpe şi zăvoaie…// Omu-i argat şi vremilor şi vieţii./ Sunt ani zbârliţi şi crânceni ca mistreţii,/ iar alţii vin cu lungă vătămare/ şi te fac alb, ca prunu-n Joia Mare…// Dar, seara, dorul meu e o troiţă,/ şi, plânşi, doi ochi adânci de rachieriţă/ în mine ning şi-acum albastre brume,/ ca-n vechiul rateş, la răscruci de lume…„  (Radu Gyr, ”Vodă Ștefan” Ciclul Balade, Lucman, Bucureşti, 2006).

 

Când au mijit zorii veacului al XV-lea pe moşia Mănăstirii Sfântul Nicolae-Rădăuţi, cu alegere angelică din pântecele mamei, s-a născut pruncul ce a primit numele Dumitru. A fost un copil precoce cu evlavie de carte şi rugăciune. La vârsta de 16 ani Dumitru s-a călugărit în aceeaşi mănăstire sub numele de David. După câţiva ani a primit taina preoţiei şi s-a retras la Mănăstirea Sf. Lavrentie-Vicovul de Sus. De acolo Duhul Sfânt l-a chemat şi l-a înfrumuseţat cu aura pustiei sub numele de Daniil, arzând pururea ca o candelă, cuminecându-se cu linişte, post, asceză şi rugăciune.

 

A sălăşluit cu îngerii şi sihaştrii codrilor Carpaţi, întâi pe valea pârâului Secu, iar apoi pe valea pârâului Putna unde şi-a dăltuit în stâncă un mic altar, sub care avea să-l cunoască pe viitorul Domn Ştefan cel Mare, devenindu-i duhovnic şi împreună să ctitorească, unul cu braţele, celălalt cu spiritul marea Lavră a mănăstirii PUTNA.

 

În Codrul de Argint al Putnei moldave, schimonahul Daniil a creat marea mişcare isihastă carpatină cu peste 100 de ucenici sihaştri, mişcare îmbogăţită ca număr şi trăire şi în Vetrele Voroneţului, Rarăului ori de-a lungul Carpaţilor Răsăriteni.

 

Plecând de la această mişcarea isihastă a sihastrului Daniil, peste o jumătate de mileniu, alt mare monah ascet, scriitor mistic al Lavrei Frăsinei – Vîlcea,ieromonah GHELASIE,  a botezat conceptul care exista deja bimilenar în Vatra Maicii Domnului, de isihasm carpatin.

 

Între ucenicii lui Daniil au strălucit viitorul mitropolit Grigorie Roşca, egumenii Paisie, Paladie şi Atanasie de la Mănăstirea Neamţ, Pahomie şi Nil de la Slatina, Isaia de la Moldoviţa, Ioan, Misail şi Efrem de la Voroneţ, Gherontie de la Humor și încă mulți alții..

 

Avva Daniil împreună cu ucenicul său Domnul Moldovei, Ştefan cel Mare, după înfrângerea de la Războieni, au purces la slăvirea lui Dumnezeu prin zidirea unei biserici în anul 1488, în vatra mănăstirii Voroneţ – Heraldica isihasmului moldav, închinată Biruitorului întru Hristos, Sfântului traco-get, Marele Mucenic Gheorghe.

 

După sfinţirea măreţei ctitorii, în toamna anului 1470, Cuviosul Daniil s-a retras aproape de Mănăstirea Voroneţ, clădindu-şi o altă chilie în stânca Şoimului. Aici s-a bucurat de harul lui Dumnezeu slujindu-L şi slăvindu-L vreme de 20 de ani.

 

În anul 1488, după zidirea bisericii Mănăstirii Voroneţ, cuviosul Daniil a primit demnitatea de egumen al mănăstirii. În timpul vieţii poporul l-a venerat ca pe Sfântul Danii sau Sihastrul cel Bătrân. Mitropolitul Grigorie Roşca, discipolul său, l-a pictat în anul 1547, pe peretele din stânga intrării în biserica Sfântul Gheorghe-Voroneţ cu aură de sfânt. În anul 1496 a urcat la ceruri şi s-a aşezat lângă Frumuseţea Mântuitorului Hristos. Poporul drept măritor creştin l-a numit Sfântul Daniil cel Nou.

Prăznuirea sfântului Daniil se face în 23 Aprilie şi 11 Decembrie.

 

„Ajuns în vale, pe un râu în spume,/ aşa cum scris-a pana de poet,/ bătrânul Ştefan glăsui încet/ către sihastrul ce-a fugit de lume:// – Când am simţit pe-al ţării trup nepace/ m-am răsucit la Putna, în mormânt,/ şi-am răsturnat cinci veacuri de pământ/ de pe pieptarul meu să vin încoace.// Au mă sminteşte ochiul ce se bate/ sau nu-mi ajută mintea să dezleg?/ Hotarul drept vi l-am lăsat întreg/ şi aflu-acum Moldova jumătate.// Vândut-aţi oare hoardelor de-afară/ în târgul vremii, una din moşii?/ Eu nu cunosc pe lume avuţii/ să-mi poată preţui un colţ de ţară.// Sau nu cumva pe platoşe oţelul/ a ruginit prin sutele de ani,/ de-au spart zăgazul vechii mei duşmani/ şi-au slobozit din suliţe măcelul?// De ce nu bate ceasul de vecernii/ în pieptul Putnei – clopot necuprins?/ Au taci şi tu, bătrâne? Sau ţi-au stins/ făclia vieţii, viscolele iernii?// Târziu abia, în noaptea de cărbune,/ cu ochii grei de-atâta nepătruns,/ s-a îndurat sihastrul cu răspuns:/ – Măria Ta, eram în rugăciune.// Ci nu păstra în inimă sminteală,/ că nu plăieşii şi-au ieşit din minţi/ precupeţând Moldova pe arginţi,/ cum le-ai adus în cuget bănuială.// Ei zac în lanţuri, lângă hăul mării,/ şi trag în juguri puse de călăi./ Bicele însă nu le ţin ai tăi/ şi mâna ce izbeşte nu-i a ţării.// Potop cumplit de neamuri fără cruce/ se năpustesc acum spre crucea ta,/ dar în zadar se-ncrâncenă sub ea,/ căci prea e sus – şi nu pot s-o apuce.

 

Măria Ta, înseninează-ţi faţa,/ arcaşii n-au uitat să dea la semn,/ ci doar aşteaptă marele îndemn/ să rupă lanţul şi să ia sâneaţa.// Atunci vor arde ţestele duşmane/ cu vâlvătăi de sânge şi de fum,/ şi nu va fi răgaz pe nici un drum/ să ne oprească iureşul, Ştefane.// Şi-ţi vom zidi biserică frumoasă/ sub nesfârşitul cerului safir,/ să intre neamul tot sub patrafir/ ca să-l primeşti cuminecat acasă.” (Andrei Ciurunga, ”Daniil Sihastrul ” din volumul ”Lacrimi pentru Basarabia” 1940-1995, Ed. Arvin Press, 2004)

 

Având permanent în faţă Icoana Marelui Ştefan şi pe umeri mantia de aur a Neamului, Mihail Eminescu a elaborat proiectul marii Serbări – Sărbători de la Putna anului 1870, dar izbucnirea războiului a amânat cu un an Serbarea de la Putna.

 

Privea atent la creuzetul fierberii vieţii politice româneşti în care se decanta neliniştea generaţiei sale cauzată de sciziunea-tulbure a unora cu a altora. „Serbarea la mormântul lui Ştefan-cel-Mare, pornită mai mult dintr-un sentiment de pietate cătră trecutul nostru pe cât de glorios, pe atât de nefericit, a născut conştiinţa că o întrunire a studenţilor români din toate părţile ar putea constitui şi alceva, viitorul. Viitorul e continuarea, în cazul cel mai bun rectificarea trecutului. Dacă exteriorul acestei festivităţi are să fie de un caracter istoric şi religios, interiorul ei – dacă junimea va fi dispusă pentru aceasta – are să cuprindă germenii unei dezvoltări organice, pe care spiritele bune o vroies din toată inima.” (Eminescu, Scrieri politice 1870-1878, Ed. Ileana, 1993)

 

Serbarea de la Putna din anul 1871, a căpătat valoare de monument, mai ales graţie iniţiatorului ei Mihail Eminescu care a atras ca un magnet Oştirea studenţilor români, între ei strălucind şi divinul compozitor Ciprian Porumbescu.

 

Comitetul organizării a adus o notă în plus, plină de uimire, festivităţii plantând din satul Putna până la mănăstire pe două şiruri paralele cetini de brad înfipte în pământ, însoţite din loc în loc de lampioane mari şi mici, înălţând la mijlocul drumului un uriaş arc de triumf tot din cetini de brad, decorat cu flamuri, iar pe frontispiciu lui au scris: Memoriei lui Ştefan cel Mare, mântuitorul neamului!

 

Pe plaiul din dreapta Arcului au amenajat un portic ce putea primi cca 1500 de persoane, dotat cu mese şi laviţe de brad. Sâmbătă la ora 22 oaspeţii s-au îndreptat spre biserică, unde ierarhii, soborul de preoţi şi clopotele au început oficial serbarea.

 

Duminică la ora 8 s-a început oficierea Sfintei Liturghii. Patru tineri academici au stat de gardă la mormântul Voievodului. Prezent!

 

Slujba a fost electrizată de predica de un înalt patriotism şi însufleţire religioasă a părintelui Arcadiu Ciupercovici, egumenul mănăstirii. După slujbă s-a mers în portic unde s-au sfinţit podoabele expuse între care Icoana Marelui Vodă, iar după stropirea cu aghiazmă a auditoriului adânca linişte a tăcerii a fost întreruptă de cuvântarea festivă, o reală operă de elocinţă a  celui ce urma să fie marele istoric A.D. Xenopol,la acea dată student la Berlin, reflectând în adevăr măreţia lui Ştefan.

 

„Onorată adunare,

 

   Ne-am adunat aice, pentru că acest suflet ales, cu dreptul au dobândit de la poporul său mândra denumire de „mare şi bun”. În astă judecată, rostită de un neam întreg în decurs de secoli, stă dreapta măsură a măririi lui Ştefan; şi chiar cercetarea cea mai lămurită a istoriei nu va putea decât să întărească ceea ce poporul a cuvântat.

   Dar să nu credem, onorată adunare, că numai trecutul ne atrage aice; Nu! Venim aice şi pentru viitorul după care năzuieşte orice suflet mai nobil a poporului nostru. Venim aice pentru a ne trage puterea ce susţine în lupta pentru bine şi adevăr, putere ce izvorăşte pe la mormintele oamenilor mari…

   Învingători sau martiri în luptele ce au purtat, ei au cu toţii dreptul la recunoştiinţa neamului întreg, pentru că prin braţul lor şi, mai mult încă, prin puternica amintire împlântată în sufletul poporului, ei au lăsat un izvor de vârtute, din care cu toţii au dreptul să se întărească pentru viitor.

Ei sunt ai neamului întreg, pe cât răsună aceeaşi limbă, pe cât se întâlnesc aceleaşi obiceiuri, pe cât se întinde legătura mai strânsă pusă de fire între sufletele omeneşti.

   Ei trec chiar peste cercul poporului lor şi devin binele întregii omeniri.

 

   Pe mormântul lui Ştefan cel Mare, pe această amintire comună tuturor, venim noi deci astăzi cu credinţa în un viitor comun…

   Nu tot poporul lucrează deodată spre viaţa şi propăşirea sa. Este în el o parte activă, în mâinile căreia stau ursitele poporului întreg…

   În dezbinarea dinlăuntru stă slăbiciunea tuturor; în această nearmonie a inimilor şi spiritelor stă rădăcina mai adâncă a rălelor ce ne bântuie, a pericolelor ce ne ameninţă. De aceea, pe mormântul bărbatului ce a ştiut a concentra în sine toate razele de bine a poporului său, să cugetăm la o apropiere a tuturor, din toate părţile, spre o împreună lucrare…

 

   Ştefan cel Mare avea mai mult a se lupta contra pericolelor din afară. Arma sa era fierul; puterea sa, virtutea inimii şi braţul neobosit; victoriile sale erau repurtate pe câmpul stropit cu sângele bravilor români…

 

   Tu, umbră măreaţă a lui Ştefan cel Mare, coboară-te în sufletul poporului tău, şi cu puterea ta de fier încoardă-i voinţa spre împlinirea acelor datorii, pe care natura le impune oricărui popor ce năzuieşte către nemurire!”

 

Asemine momente mai adeseori…”, cum ne cerea Bădiţa Eminescu s-au împlinit prin generaţia înflăcărată de la 1904, când savantul Nicolae Iorga s-a aprins de la Candela de veghe a Domnului Ştefan de la Putna, „candela aprinsă deasupra mormântului său s-a stins uneori în zile rele. Dar amintirea lui a luminat totdeauna în marea biserică a conştiinţei neamului. Uneori mai tare, alteori mai slab, dar nici un vânt năprasnic n-a putut-o stinge. Şi astăzi ea se înalţă puternică, în marea flacără de mândrie şi recunoştiinţă ce porneşte din inimile noastre.”

 

Sărbătoarea de la Putna a avut scânteiere şi prin mulţimea de bucovineni îmbrăcaţi în miraculoasele lor costume populare, princiare care au înnobilat evenimentul.

 

Ospăţul domnesc din Duminica Serbării a avut ca desert cele mai elogioase şi tămâioase discursuri aparţinând d-lui Silaşi, prefect la seminarul greco-catolic din Viena,I.C. Sbiera, redactorul foii Societatea pentru cultura poporului român din Bucovina,A. Mureşanu solul Ardealului, părintele Procopeanu din Dorna, Costinescu şi Stănescu din Arad, episcopul Filaret Scriban şi egumenul Ciupercovici.

 

În a treia zi a serbării, Luni dimineaţa acelaşi egumen al mănăstirii a dat citire altei mărturisiri de glorie a Marelui Domn. „Ca fulgerul de la răsărit la apus a străluminat: marturi sunt leşii, cari cu sângele lor au roşit pământul nostru; marturi ungurii, cari-şi văzură satele şi cetăţile potopite de foc; marturi tătarii, cari cu iuţimea fugei n-au scăpat de fierul lui; marturi turcii, cari nici în fugă nu-şi putură afla scăparea… marturi sunt toate neamurile de pe-mprejur, care au cercat ascuţitul sabiei lui!…

 

  Dar ce minte e atât de bogată în gândiri, ce limbă e aşa de îndestulată în vorbe, ce meşteşug aşa de iscusit la împlinirea cuvântului, ca să poată împodobi atâtea risipe ale vrăjmaşilor, atâtea sfărâmări de cetăţi, atâtea zidiri de locaşuri sfinte şi atâta înţelepciune, şi în cât au trăit, au înflorit şi voinicia şi fericirea noastră, şi care toate lucrările sale şi le-a pecetluit cu credinţa în Iisus Christos: în războaie biruitor smerit, în pace domn drept şi bun, iar în viaţa sa în parte credincios adevărat.”

(Necrologul care a grăit astfel de mărgăritare solemne a fost găsit de boierul istoric Eudoxiu Hurmuzachi în Basarabia)

 

Înflăcăratul Imn al lui Ştefan cel Mare, irumpt din sufletul măiestrit al corului teologic a provocat lacrimi grele clopotelor mănăstirii, dimpreună cu cel al spătarului Buga.

 

După ce au încetat suspinele lui Buga, au răsunat acordurile orchestrei sucevene, prinzând în hore mari şi mici înflăcăraţii veniţi la marea Sărbătoare.

 

Serbarea de la Putna a străluminat mai ales graţie Rugului Aprins – Mihail Eminescu şi Flăcărilor studenţeşti care s-au înteţit şi au reaprins vâlvătaia în inimile tuturor: Dorul de ţară, Dorul de marii Voievozi, Dorul de Întregire al românilor, Dorul de Libertate şi Adevăr în Patria hărăzită de Dumnezeu, Dorul de cuminecare al tuturor valahilor în dreapta credinţă a Mântuitorului HRISTOS.

 

Eminescu este, în sine, elogiul şi lauda poporului român!” (Acad. Ioan.Aurel Pop)

 

LOGOSUL – Atotcreator a intervenit deseori în Creaţia Sa – Poemul Frumuseţii pentru a mai plămădi un suflet sublim, serafic şi divin. După o scurtă şi binedispusă chibzuială a luat un suflet frumos din Dacia Mamei Lui – Maria, L-a înfăşat în susurul apelor cristaline de munte, care nu seacă şi nu se frâng, L-a încins cu curcubeul profeteselor Sibile înspre suişul mistic al isihasmului carpatin, L-a legănat între doinele şi legendele biruitorilor străbuni, L-a închinat cu pecetea profetului împodobit cu lumina adevărului, I-a cântat baladele dragostei de neam şi psalmii iubirii de Dumnezeu, apoi L-a îmbrăţişat cu Dorul Său sacru, dăruindu-i sabia de foc a Arhanghelului Mihail şi sărutând-ul pe fruntea înaltă, Carpatină și l-a numit EMINESCU!

 

Profetul Daciei Mari, ca toţi marii profeţi dacoromâni ai Mântuitorului Hristos şi ai Maici Sale Preacurate, a trăit permanent în comuniunea sfântă a Neamului întru Vii şi Adormiţii străbuni, sub aura unui luminiş de viaţă, într-o conlucrare permanentă, pilduitoare, prelinsă ca o manifestare firească în rânduiala firii ctitorită de Dumnezeu.

 

„O, neamul meu românesc! De câte daturi te-a învrednicit Dumnezeu, striga cu lacrimi de sânge marele mărturisitor isihast Virgil Maxim, aflat cu un grup de camarazi, cu Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide, deţinuţi politici-religioşi la muncă în localitatea Galda în primăvara lui 1947, de te urăşte aşa de mult satana, că aţâţă pe toţi cei din jurul tău să-ţi frângă aleanul şi dorul după cuminţenie şi sfinţenie?… Ne-am rugat în ceasul Utreniei în templul sfânt al naturii, simţindu-L pe Dumnezeu în toate fibrele fiinţei noastre, în toată creaţia Sa. <<Împărat slăvit e codru…>>, auzeam glasul lui Mihai Eminescu prosternat în rugăciune şi, prin desişul frunzarului, pe raza de lumină ce-l străbătea îl vedeam purtat de mână de Maica venerată şi pururea Fecioara Maria, iar în urma lui un alai de lumini vibra deasupra capetelor noastre: suflete dragi ale neamului nostru, sfinţit de Dumnezeu pentru mărturisirea lui.” (Virgil Maxim, Imn pentru Crucea purtată, Ed. Antim, 2002, p. 153)

 

La umbra Strămoşilor, străluminată de aura lor eroico-martirico-sfântă, primim Darul lui Dumnezeu ca existenţă de Neam, Naţiune şi Popor creştin ortodox nemuritor.

 

Întrupându-se întru sublimul serafic al POEZIEI, creştinul teofor Mihail Eminescu se defineşte pe sine, definind deopotrivă taina filosofiei profetismului său orotdox.

 

Eminescu a făcut din Literă candelă şi din Cuvânt cântare slăvind Dorul de Neam şi Iubirea de Mântuitorul Hristos. „Într-un fel,remarca poetul Tudor Argehzi, Eminescu e sfântul preacurat al ghiersului românesc.” (Cf. George Anca, Baudelaire şi Poeţii Români. Corespondenţe ale spiritului poetic. Teză de Doctorat, Conducător ştiinţific Acad. prof. dr. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Ed. Aime, 2001, p. 244)

 

Având rădăcinile adânc înfipte în plămada sacră a pământului dacoromân, geniul lui Eminescu s-a înălţat, înălţându-se ca un Luceafăr peste Patria sa adorată, peste cultura ei artistică, înspre spiritualitatea ortodoxă a Duhului. Fiecare cuvânt, fiecare grăire, fiecare însemnare, fiecare maximă, fiecare articol de nuanţă literară, istorică, politică, filosofică, teologică, îmbracă cromatica diafană a unei însufleţiri zguduitoare.

 

Eminescu este Luceafărul serafic pe care Mântuitorul HRISTOS împreună cu Milosârda Sa Mamă – MARIA – VLAHERNA – CARPATINA, L-au rânduit şi L-a aprins deasupra Stelelor ce străjuiesc şi luminează celest Dacia Mare – tărâmul carpato-danubiano-pontic, ca să ardă pentru Fiul şi neamul Ei dacoromân.

 

„De ce Christos ESTE aşa de Mare?, se întreba entuziasmat profetul întrebându-ne totodată şi răspunzând tuturor oamenilor, Pentru că prin IUBIRE EL a făcut cearta între voinţe imposibilă.” (Eminescu, OPERE III. Fragmentarium…, p. 38)

 

Dar dacă VATRA unui brav popor este PATRIA, la fel de importante sunt pentru el frământările şi luptele ce trebuie să devină temelie, scut şi pavăză în faţa năvălirilor duşmane. „Aceste lupte şi frământări se conduc şi se operează de oameni mari, care la romanii şi grecii antici se numeau semizei, iar la noi viteji şi voinici.” (Mihai Eminescu, Ortodoxia, O antologie de Fabian Anton, cu o precuvântare de I.P.S. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, Eikon, Cluj-Napoca, 2003, p. 102)

 

Paralel cu frământările şi luptele cotidiene în sânul Vetrei străbune trebuie să ardă prin cei chemaţi, prin aleşii, geniile şi profeţii ei, focul tradiţiei, flacăra dreptei credinţe, iubirea sacră cu adevărul şi libertatea ei pentru a se pogorâ harul peste inteligenţa şi înţelepciunea poporului întru creaţia şi dăinuirea Naţiei, a Neamului ortodox.

 

 

„Cuvântul tău, adâncuri de fântână,/ Izvor de apă limpede, curată,/ Gândire-adâncă binecuvântată,/ Din cer lumină, sevă din ţărână.// Şi versul ca o piatră nestemată/          A-mpodobit c-un nimb limba română,/ Care ni-e Doamnă şi ne e Stăpână,/ Prin ea trăieşte românimea toată.// Pe-acest pământ, aşa a fost să fie,/ Un dar pentru mulţimile-nsetate/ Un Eminescu, imn şi poezie./ Cuvinte sfinte-n inimă-ncrustate/ Şi glasul îţi răsună-n veşnicie,/ Prin tine, noi sorbim, eternitate.”  Suceava, 10 Ianuarie 1999, Dumitru Oniga, ”Lui Eminescu ” din Ciclul Iubiri – sonete, Grupul editorial „Ion Grămadă”, Suceava-2004)

 

Poetul nemuriri noastre, încheia discursul din anul 1871  cu îndemnul – testament al marelui profet naţionalist Mihail Eminescu:

 

   „Să deie ceriul ca să ajungem asemine momente mai adeseori, să ne întâlnim pe mormintele strămoşilor noştri plini de virtute, şi să ne legăm de suvenirea lor cu credinţa şi aspiraţiile vieţei noastre. Numai cu chipul acesta vom putea conserva patria ce avem; numai cu chipul acesta neamul românesc poate spera slavă şi pomenire în viitor!… ” (Curierul de Iaşi… 22 şi 25 August 1871)

 

Şi Bunul Dumnezeu a răspuns binecuvântând Serbările generaţiilor anilor 1926, 1957, 1966, 1992, 2004.

 

În anul 2004, la comemorarea a 500 de ani de la urcarea la ceruri a Domnnului Ştefan cel Mare şi Sfânt am fost prezent prin Delegaţie specială, eu reprezentând Liga Naţională a Luptătorilor Pentru Victoria Revoluţiei – Dec. 1989 şi a Cinstirii Eroilor Martiri în calitate de vicepreşedinte, alături de mentorul meu profesorul teolog Gheorghe Constantin, cu care m-am alăturat pelerinilor ce l-au însoţit pe Arhiepiscopul Pimen în marşul de cinstire al Marelui Ştefan, de la Suceava la Putna.

 

Din fiecare localitate s-au adăugat frumoşi şi tineri bucovineni, bucovinence în costumele lor princiare, populare dar şi mulţi români veniţi din toate regiunile locuite de români. Ne deplasam pe cinci şiruri, în cadenţă uşoară, cântând, bucuroşi, solemni, fiecare coloană ţinând evidenţa numărului de participanţi.

 

La fiecare oprire Înaltul Pimen cerea numărul exact al pelerinilor. Pe tot traseul am ales să fac parte din ariergarda participanţilor, parcă simţeam eu ceva… Şi, Minunea s-a împlinit la intrarea în Sfânta Mănăstire Putna, când pelerinii în frunte cu Arhiepiscopul Pimen au atins cifra de 500. Numărul 498 îl ocupa un consătean de-al meu din Stoileşti-Vâlcea, învăţătorul Filip Munceanu, fără să ştim unul de altul, care a scris în timpul marşului poezia Ştefan, Ştefan Domn cel Mare. Numărul 499 era profesorul Gheorghe Constantin, iar pe mine m-a binecuvântat Dumnezeu, Ştefan cel Mare şi Bădiţa Eminescu, să închid mica Oştire cu numărul de răzeş 500.

 

Serbările – Sărbători s-au continuat la Putna şi în anii 2007, 2011, 2021.

 

În perioada 14-19 August 2021 sub autoritatea Bisericii Ortodoxe Române, a Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, a Academiei Române şi în mod expres a Mănăstirii Putna prin stareţul mănăstirii Arhimandritul Melchisedec Velnic s-a comemorat Serbarea de la Putna – 150. Continuitatea unui ideal.

 

Toate zilele au fost solemne, frumoase, calde, spirituale, pline de splendoare.

 

În ziua de Luni 16 August s-a desfăşurat Congresul studenţesc aniversar, realizându-se între orele 16:00-19:00 Dialogul despre identitate şi idealuri cu studenţii al acad. Ioan-Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române.

 

S-a aprins de zel românesc luminând fastuoasa adunare discursul tânărului Silvian Emanuel Man, preşedintele de onoare al Ligii Studenţilor Iaşi.

 

„Pentru idealul de la 1871 Eminescu a fost urmărit de serviciile austro-ungare şi marginalizat spre finalul vieţii sale, iar Ciprian Porumbescu a stat în închisoare unde s-a îmbolnăvit grăbindu-i moartea… Studenţii din perioada interbelică şi cei din anii de după cel de-al Doilea Război Mondial, alături de profesorii lor, fiind împreună elita intelectuală a acestei naţiuni, au suferit bătăi, arestări, unii până la 23 de ani de închisoare, iar alţii au fost chiar ucişi pentru că şi-au asumat să apere prin toate căile integritatea neamului românesc şi a Bisericii noastre strămoşeşti, suferind suplicii asemenea primilor şi marilor martiri ai creştinătăţii. Astăzi, ei sunt cinstiţi de mulţi români drept sfinţi ai închisorilor…

 

   Astăzi nu este doar pomenirea Sfinţilor Martiri Brâncoveni, ci şi o zi în care ne aducem aminte de creştinii care sunt persecutaţi în această lume, fie de regimuri tiranice prin pedepse demne de actele martirice, fie de regimuri aşa-zis democratice, care îi marginalizează din şcoli, din universităţi, de la locul de muncă, eliminându-i sistematic din viaţa publică pe cei care nu se aliniază corectitudinii politice şi aşa-zisei culturi a anulării…

 

   Nicio mare lucrare nu s-a născut vreodată fără jertfă şi suferinţă. Iar noi, suntem chemaţi astăzi să pornim din toate forţele vii ale tineretului românesc o uriaşă operă de regenerare morală a acestui neam, să ne asumăm să ridicăm din noi o nouă generaţie – neaşteptată – care să întroneze din nou cinstea, respectul, dreptatea în Ţara Românească şi în viaţa fiecărui român, care să fie capabilă să preia frâiele ţării şi să apere punctele cardinale ale civilizaţiei noastre…

 

   Să ne luăm fiecare libertatea şi demnitatea înapoi, ca să putem să ne luăm cu adevărat ŢARA înapoi!”

 

Cuvântarea Preşedintelui Academiei Române, Ioan-Aurel Pop,va rămâne cu siguranţă în conştiinţa celor prezenţi dar şi a întregului Neam spre veşnicie :

 

… „Dragi români din nordul Bucovinei, din Basarabia şi de pe toată rotunjimea pământului românesc,

   Preacinstită şi preasmerită adunare,

 

   Cum se putea o ocazie mai bună pentru cei care au gândit viitorul acum 150 de ani – e vorba de viitorul poporului nostru – decât această zi de Adormire a Maicii Domnului din viaţa trecătoare pământească şi trecerea ei în viaţa eternă?

 

   Era ca o metaforă pentru naţiunea noastră adormită şi necăjită, care trebuia să intre, prin marile fapte ale marilor oameni de atunci, în eternitate. Evenimentele de la Putna de acum 150 de ani găseau poporul român, cel mai numeros popor din sud-estul Europei, risipit în mai multe ţări.

 

   Din fericire, nucleul său, dar nu şi cea mai mare parte a acestui popor, era concentrat, începând cu 1859, în România, formată pe atunci doar din Oltenia, Muntenia, Moldova dintre Carpaţi şi Prut şi din Bugeac, cele trei judeţe din sudul Basarabiei.

 

   Cea mai mare parte a pământului nostru şi a poporului român se afla sub stăpânirea imperiilor vecine.

 

   Tinerii studioşi din România şi din teritoriile româneşti înstrăinate s-au gândit atunci ca, prin cinstirea amintirii celui mai important domn pe care l-au avut românii în Evul Mediu, Ştefan cel Mare şi Sfânt, să stimuleze efortul fundamental al libertăţii şi unităţii naţionale a tuturor românilor.

 

   Şi unde se putea mai bine decât în locul nostru sfânt, în Mănăstirea Putna? „

 

Să ne rugăm toţi care simţim româneşte să ne fie auzită ruga rămasă drept testament de la marele Eminescu :

 

Să deie ceriul ca să ajungem asemine momente mai adeseori, să ne întâlnim pe mormintele strămoşilor noştri plini de virtute, şi să ne legăm de suvenirea lor cu credinţa şi aspiraţiile vieţei noastre.”

 

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

 

12 Ianuarie 2022

 

+ Sf. Mc. Tatiana

 

Facebooktwitterby feather