Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CREDO » GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU: TUDOR VLADIMIRESCU – DOMN CREŞTIN MARTIR – VOIEVODUL DREPTĂŢII SOCIALE (partea a IV-a)

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU: TUDOR VLADIMIRESCU – DOMN CREŞTIN MARTIR – VOIEVODUL DREPTĂŢII SOCIALE (partea a IV-a)

„Ridicarea lui Tudor fu deşteptarea naţiei.”

                    (NICOLAE BĂLCESCU)

 

„Personalitatea e acel individ înzestrat cu

   capacitatea de a se dărui. Eroul este o

   personalitate, deoarece nu-şi mai aparţine!”

                           (PETRE ŢUŢEA)

 

Toată starea dramatică în care norodul oltean, în mod expres, şi cel valah, la modul general, în care se perpelea de moarte, se datora anarhiei creată de fanarioţi.  Jafurile dese comise de turci,nechivernisirea stăpânitorilor presupuşi creştini, dar în fapt, venetici greci, huzurul lor şi incapacitatea administrării ţării, prin înzecirea sau însutirea birului către sultan, viziri, garda sau mercenarii protectori,  redobândirea, cu mult pe deasupra, a galbenilor oferiţi Porţii otomane pentru firmanul de domn,condusese la acumularea de atrocităţi, cruzime, distrugeri, haos, prădăciuni, omoruri, silnicii – prăpădenia care a atins culmea distrugerii patrimoniului creştin-ortodox și moral-social-naţional.

 

Pe acest fundal al TRAGEDIEI valahe a îngăduit Bunul Dumnezeu, milostivirea Sa pentru Neamul dacoromân, privind apariţia semnului ceresc – cometa, deasupra Olteniei, care va prefigura chemarea şi alegerea Pandurului Tudor Vladimirescu, ca izbăvitor al norodului său greu împilat şi oropsit de regimul greco-fanariot.

 

   În autenticul revoluţionar din Gorj se plămădeşte iniţial, în sufletul lui de creştin ortodox, autenticitatea înţelegerii spiritului evanghelic, trăindu-şi viaţa nu în curgerea ei firească, ci în tumultul şi focul ofrandei supreme, pentru slujirea Neamului, a Patriei şi a lui Dumnezeu prin crucea hristică pe care se aşează iubirea şi jertfa supremă.

 

Firea lui omenoasă, ia hotărârea temerară de a-şi salva Ţara pe cale revoluţionară.

„Spiritul de compătimire i se uneşte firesc cu cel de dreptate, care îi este de asemenea înnăscută, organică. Este atent şi receptiv la toate silniciile asupra compatrioţilor lui; le adună şi în curând vor umple paharul.” (Pr. prof. Constantin N. Galeriu, Tudor Vladimirescu şi Lupta pentru Echitate şi Dreptate Socială, în Glasul Bisericii, Rev. Ofic. a Sf. Mitropolii a Ungrovlahiei, Anul XL, nr. 3-5 Martie-Mai 1981)

 

Unii dintre contemporanii săi apropiaţi, precum aghiotantul Chiriac Popescu îl portretizează astfel: „Puţin la vorbă şi voinic la inimă şi la suflet, nelenevos, cu multă minte sănătoasă şi curajos.” Altul, ca Zilot Românul îl conturează mai adânc. Cu adevărat, avea omul şi duh firesc şi vorba lui puţină şi totdeauna pe gînduri, şi cînd îl frigea cărbunele ce-l avea ascuns în inimă scăpa cîte o vorbă disperată asupra tiraniei.” Lor li s-a alăturat şi Scarlat Dăscălescu cu altă fină observaţie. „Netăgăduit, era un om de inimă şi hotărîtor, poate şi ambiţios, şi din aceste calităţi se naşte vitejia… Avea stofă de om mare, dar timpul, locul şi mijloacele i-au lipsit.”

(G. Călinescu, Istoria Literaturii Române de la origini pînă în prezent, Buc., 1941)

 

„Tudor Vladimirescu a fost un om al epocii sale şi chiar peste ea, care a gândit şi acţionat pentru schimbarea destinului naţiunii sale în conformitate cu evoluţiile generale din spaţiul central şi est-european. Educat, inteligent, patriot, Vladimirescu a conştientizat că binele ţării sale nu poate fi realizat fără o schimbare radicală la nivelul conducerii (înlăturarea fanarioţilor) şi a mentalului colectiv… Din noiembrie 1820 Tudor se află în Capitală şi, undeva la finalul acestui an sau începutul lui 1821, negociază şi semnează un acord cu Eteria privind o colaborare în cazul unui conflict ruso-turc.” (Alin Spânu, Revoluţia lui Tudor Vladimirescu în contextul bătăliilor informative pentru spaţiul românesc, în RETRĂIRI ISTORICE ÎN VEACUL XXI, Ediţia a XVII-a, 1821-2021-200 de ani de la Revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu şi încetarea domniilor fanariote…, Ed. Rocart 2021, p. 81, 83)

 

TUDOR – în aramaica pelasgă, caoină, ca efigie a nobleţei primordiale se tâlcuieşte: TU, Doamne! Eşti Cel, Care mi-ai lăsat moştenire veşnicia DORULUI!

 

Tudor Vladimirescu a fost mai mult decât „patriot”. A fost un naţionalist creştin ortodox, mărturisitor! Noţiunea de patriot nu are apartenenţă religioasă, cea de naţionalist da! Tudor a tatonat terenul privind intenţia eteriştilor, care doreau eliberarea Greciei de sub jugul otoman, prin braţul înarmat şi armat al Valahului-gorjan şi a oastei sale, iar dacă biruiau pandurii se alăturau şi ei la marea izbândă.

 

Deci, Tudor n-a „negociat” şi n-a semnat nici un „acord” cu Eteria, cum menţionează Alin Spânu în articolul său, probabil „îndemnat” şi el de filoeteristul englez Thomas Gordon, care la 1832, relata după surse eteriste pretinsa „învoială” dintre „Tudor Vladimirescu pe de o parte şi eteriştii Iordache Olimpiotul şi Ioan Farmache pe de alta, învoială datată 27 Decembrie 1820.” (Thomas Gordon, History of the Greek Revolution, I-II, Edimburg-London, 1832).

 

Descoperirea relatării lui Thomas Gordon îi apare lui Emil Vîrtosu în anul 1947, ca o mare „revelaţie”, pe care o publică în lucrarea Despre Tudor Vladimirescu şi revoluţia de la 1821, Ed. Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1947)

 

Nestor Camariano şi Ion Filimon se ostenesc din greu adăugând câte un „acord”.

Ne aflăm astfel în faţa a trei pretinse acorduri, încheiate cu căpeteniile eteriste: primul, numai cu Iordache Olimpiotul, prin Martie 1819; al doilea (<<varianta>> Gordon), cu Iordache şi Farmache, la 27 Decembrie 1820; al treilea (<<varianta>> austriacă), pe la mijlocul lui Ianuarie 1821.

 

Radiografia celor trei pretinse acorduri, o face exemplar cu autoritatea sa ştiinţifică şi atitudinea naţional-creştin-ortodoxă marele cercetător doctor Gheorghe D. Iscru.

1.Cel din martie 1819, numai cu Iordache Olimpiotul, „stabilit” de Nestor Camariano.

„Acest acord nu putea fi încheiat de Tudor din următoarele motive (adăugate la inconsistenţa <<demonstraţiei>> lui N. Camariano):

  1. a) Nu-i cunoaştem textul – nici în original, nici în copie; b) existenţa lui este dedusă pe baza unei surse partizane greceşti filoeteriste, faţă de care chiar eterişti de frunte (E. Xantos) şi-au exprimat, în memoriile lor, neîncrederea pentru unele informaţii (spre exemplu, I. Filimon, care ne-a furnizat şi alte informaţii dubioase); c) după fuga lui Caragea – aşa cum arată I.P. Liprandi, fugă facilitată de Iordache Olimpiotul, Tudor nu putea încheia vreo înţelegere cu acest mercenar al fanariotului fugar cu banii ţării; d) mai mult, în 1819, în primăvară, Tudor punea la cale pe moşnenii Podeni să dea jalbă lui vodă Al. Şuţu pentru călcarea hotarelor ţării de către austrieci, călcare facilitată de vodă Caragea în schimbul <<zaherelelor>> a căror trecere autorităţile austriece au permis-o în Transilvania, trecere care i-a adus lui vodă importante venituri; jalba a ajuns la vodă Al. Şuţu şi Tudor însuşi a fost desemnat, alături de boierul patriot Iordache Otetelişianu, în 1819, să îndrepte hotarul ţării. După fuga lui Caragea, Tudor se afla cu Iordache Olimpiotul în raporturile cele mai duşmănoase. Deci, exact cu acest mercenar fanariot Tudor nu putea să încheie vreun acord! (I.R., 1821, V, p. 418)

 

Atunci, nu erau zilele de astăzi, când sunt la putere antiromâni şi anticreştini, când între politicieni şi politicianişti totul este posibil, chiar şi imposibilul.    Mercenarii de azi nu numai că au încălcat flagrant şi trădător hotarele ţării, dar chiar au vândut pe nimic ŢARA ROMÂNEASCĂ, vrăjmaşilor vrăjmaşilor noştri seculari.

 

2) „Învoiala”, tot între Tudor şi Iordache, dedusă de Em. Vîrtosu din relatarea lui Th. Gordon.

 

    Nici această învoială nu s-a putut încheia, din următoarele motive:

  1. a) Th. Gordon n-o redă textual, ci relatează despre ea, că s-ar fi încheiat <<în limba română>> şi ar fi fost întărită, ca martor, de Gh. Leventis, secretarul consulatului general ţarist din Bucureşti; (cf. Em. Vârtosu, Despre Tudor Vladimiresc…, 104)
  2. b) Th. Gordon a fost un autor filoeterist, informaţiile despre Eterie le are exclusiv din surse partizane, iar despre acţiunea eteristă din Ţara Românească Gordon a folosit – ne arată Em. Vîrtosu – <<şi un manuscris grecesc scris de un „patriot anonim” (grec) la 23 noiembrie 1821, manuscris aflat la British Museum şi este atribuit lui Constantin Ducas. (ibid., p. 5)

 

  1. c) În ce priveşte data actului despre care relatează Gordon (27.XII.1820), este de reţinut mai întâi că Tudor, la 15 sept. 1820, rugase pe biv vel medelnicer Gr. Bălteanu de la Logofeţia Divanului Craiovei să-i pună <<sorocul>> înfăţişării la Bucureşti, la Divanul domnesc, într-un proces după Crăciun (25.XII.1820), „fiindcă până la Crăciun nu săntem gata de mersu la Bucureşti, să ne judecăm.” (ibid., p. 38)

 

Oare, chiar de Naşterea Domnului – anului 1820 a venit în grabă cu sufletul la gură Iordache Olimpiotul să-i ureze lui Tudor Vladimirescu Crăciun fericit!?

 

3) Al treilea pretins <<acord>> al lui Tudor Vladimirescu, de data aceasta cu două căpetenii eteriste: Iordache Olimpiotul şi Ioan Farmache, document numit de A. Oţetea, în mod abuziv, <<legămîntul lui Tudor faţă de Eterie>>. (A. Oţetea, în Studii, rev. de ist., an IX, 1956, nr. 2-3, p. 125-133)

 

   Ce cunoaşte, recunoaşte sau ce deduce Andrei Oţetea din consideraţiile sale:

 

  a)Că actul este o anexă la raportul din 16 iunie al generalului Schustekh

(comandantul suprem al forţelor armate din Transilvania, cu sediul la Sibiu) către

Banffy, guvernatorul provinciei (aşadar, actul provenea de la agenţia austriacă de la

Bucureşti), că chipurile Fleischackl consulul, retras la Sibiu l-ar fi cunoscut, iar Udrizki

secretarul consulatului, rămas în Capitală l-ar fi trimis, chiar dacă în corespondenţa

sa nu este nici o urmă lăsată de acest act, oricât de mult s-ar fi grăbit

 

  1. b) În corespondenţa lui Iordache Olimpiotul cu Al. Ipsilanti, nu apare comunicarea privind <<acordul>> (învoiala) pe care acesta singur sau cu Farmache l-ar fi încheiat cu Tudor.

 

Concluzia care se desprinde arată că:

 

Actul descoperit de Andrei Oţetea este de fapt o copie-traducere de pe un fals confecţionat de eterişti (grupul lui Al. Ipsilanti, autorul moral al asasinatului odios comis de el şi eteriştii săi la Târgovişte), pentru a se justifica în faţa masoneriei, contemporanilor şi a Istoriei privind mârşava crimă săvârşită.

 

C.D. Aricescu, după ce a corectat pertinent sursele eteriste şi filoeteriste, cade şi el în logica credulităţii lui Gervinius, afirmând că: „Iordache Olimpiotul iniţiă pe Tudor, în secretul Eteriei, însă numai pe jumătate.” (C.D. Aricescu, Istoria revoluţiunii române de la 1821, Craiova, 1874)

 

Absenţa în epocă a unei autorităţi imperioase a istoriografiei româneşti a făcut ca propaganda grecească, sprijinită şi de cea italiană filoeteristă să popularizeze „teza” iniţierii, chiar pe jumătate, adică „iniţi” a lui Tudor şi a „acordului” semnat cu eteriştii.

 

De fapt, toţi masonii au încercat/ încearcă să şi-l „apropie” pe Tudor Vladimirescu, ca să justifice că asasinarea lui de către marele mason Ipsilanti a fost o „judecată în familie”, chiar dacă Istoria l-a consemnat pururea ca pe un asasinat odios care, lasă valahilor ortodocşi permanent o rană deschisă, iar grecilor o pată neagră pe obrazul conştiinţei lor creştine ce nu va putea fi ştearsă ori spălată niciodată.

 

Lucrări pertinente Revoluţiei de la 1821, au aparţinut iluştrilor Nicolae Stoica de Haţeg, Vasile Alecsandri prin balada Visul lui Tudor Vladimirescu, Nicolae Bălcescu, B.P. Haşdeu, Laurencon, Regnault, Ubicini, V.A. Urechia, A.D. Xenopol, D. Bodin, I. Nistor, N. Iorga, inegal şi contradictoriu frecvent, (într-o broşurică comemorativă), inegalabila Colecţie Hurmuzaki, M.T. Radu, Onisifor Ghibu, Louis Roman, Vasile Maciu, I. Neacşu, N. Isar, G.D. Iscru ş.a., iar la polul opus, cele contrare, contrafăcute, deformatoare de adevăr aparţinând unor Th. Gordon, Em. Vârtosu, A. Oţetea, J.J. Farsolas, Nestor Camariano, I. Filimon, I.C. Filitti, L. Pătrăşcanu, D. Berindei, Tr. Mutaşcu, K.K. Hatzopoulos şi urmaşilor urmaşilor lor …

 

Marele istoric Nicolae Bălcescu, mai mult Român, patriot şi revoluţionar decât mason, scria că, „Revoluţia de la 1821 a strigat dreptate şi a vrut ca tot românul să fie liber şi egal, ca statul să se facă românesc.” (N. Bălcescu, Opere, I, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti-1974, p. 173)

 

Analizând programul revoluţionar al marelui pandur Tudor Vladimirescu, Nicolae Bălcescu sublinia că, „Poarta călcase drepturile ţării; poporul cere ca să le consfinţească din nou; fanarioţii şi ciocoii prădaseră un veac ţara, poporul cere ca puterea să se ia din mîinile lor, ca tot românul să fie liber şi egal în ţeara lui.” (N. Bălcescu, Mersul revoluţiei în istoria românilor, în Opere, I…,p. 106)

 

Dacă revoluţia sîrbă prin Karagheorghe şi Obrenovici a sfărâmat jugul turcesc prin propriile jertfe şi acţiuni naţionale, cea grecească, eteristă izbucnită în Principatele române dorea curmarea avântului şi biruinţei Revoluţiei lui Tudor Vladimirescu pentru cauza românească şi punerea ei în slujba mişcării eteriste pentru victoria grecilor.

 

Spre a-i „convinge” pe valahi, eteriştii au comis o serie de abuzuri, silnicii, jafuri, tâlhării şi crime prin dispreţul şi ura fanariotă acumulată de un secol amar de vreme.

 

Tulburarea, mâhnirea, durerea şi consternarea lui Tudor Vladimirescu erau aşadar destul de îndreptăţite. „Eu nu mă războiesc cu Poarta…, dar eu nu voi înceta de a cere… reintroducerea drepturilor…Ţării Româneşti… Trebuie însă să vă mărturisesc sincer şi cu încredere că apropierea unui corp elin sub comanda prinţului Ipsilanti mă pune în cea mai mare încurcătură, pentru că nu ştiu pe ce temei se reazemă o asemenea acţiune… De aceea eu am somat pe prinţul Ipsilanti să se oprească la bariera Bucureştilor pînă ce îmi va aduce dovezi că are într-adevăr autorizaţia unei puteri mai înalte pentru desfăşurarea acţiunii sale; şi aceasta, pentru motivul că eu nu sînt dispus să vărs sîngele românilor pentru Grecia şi nu vreau ca printr-o măsură nesocotită şi pripită să întreprind ceva în detrimentul poporului român.” (Tudor Vladimirescu, 22 Martie 1821)

 

Planul masonului Ipsilanti a fost complet nechibzuit. De fapt, era/ este în gena grecilor de a se preocupa numai şi numai de interesul, scopul şi folosul lor. Momentul a fost ales greşit. Conjunctura internaţională era complet nefavorabilă. Pregătirea grecilor era încă în curs de desfăşurare. La toate acestea, lângă mândria lor şi-au adăugat şi trădarea valahilor, făcând astfel să eşueze total acţiunea lor pripită.

 

Vornicul Alexandru Beldiman sublinia în acest sens că „Revoluţia grecească pornită deci fără timp, într-un moment cînd politica marilor puteri îi era aşa de potrivnică, trebuia, cu toată simpatia de care se bucura la popoarele europene, să se sfârşească într-o jalnică tragedie.” (A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia, Cartea Românească, Bucureşti-1930, în cap. Răsturnarea domniilor fanariote)

 

 „Hotărînd începerea luptei deschise, în Principate, în aceste condiţii nefavorabile, Al. Ipsilanti şi-a permis să nesocotească „mandatul” Consfătuirii de la Ismail şi hătărîrile importantei Conferinţe eteriste de la Vostitza (Peloponez) din 26-29 Ianuarie 1821.” (G. D. Iscru, Revoluţia din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, Ed. Albatros, Bucureşti, 1982, p. 51)

 

Mandatul era alegera lui Ipsilanti ca şef suprem al Eteriei, dar planul lui, situat deasupra, era de a subjuga scopului Eteriei, popoare, care să lupte pentru cauza lor.

 

K.K. Hatzopoulos, deşi filoeterist dezvăluie şi unele aspecte specific masoneriei. După extinderea eteriei în Peloponez, clasa politică regională şi clerul superior „iniţiat” l-au verificat pe Ipsilanti privind susţinerea lui de către Rusia, trimiţând un emisar în 1819, care află nesurprins, faptul că Rusia nu sprijinea mişcarea eteristă. Al doilea emisar I. Paparrigopoulos, câştigat de eterie, a plecat în 1820 şi l-a anihilat pe primul emisar pentru a nu demoraliza stările de decizie ale Peloponezului.

 

La Consfătuirea de la Vostitza, cercurile conducătoare din Peloponez au cerut: a) amînarea temporală a declanşării revoluţiei; b) continuarea pregătirilor, dar evitarea unei mobilizări generale a poporului; c) aplicarea unor măsuri de prudenţă pentru a se linişti autorităţile otomane; d) prohibirea activităţii revoluţionare a lui Gr. Dikeos; e) trimiterea unor emisari în insulele Hydra şi Spetses, în Italia la exmitropolitul Ignatie, (eterist de frunte, dar şi favorit al lui Capodistrias) – Capo D’Istria, Ioan conte 1776-1831, ministru de externe al Rusiei între 1809-1827, proeterist care a refuzat conducerea Eteriei, dar a sprijinit-o ajungând preşedintele Greciei între 1827-1831. În cele din urmă a fost asasinat.). În Rusia la Al. Ipsilanti, a fost trimis acelaşi I. Paparrigopoulos.” (Konstantinos K. Hatzopoulos, Cauzele şi premisele revoluţiei greceşti din 1821 în Principatele Române – teză de doctorat, Bucureşti, 1980).                

 

  1. Paparrigopoulos s-a oprit însă la Constantinopol, înştiinţându-l pe Ipsilanti şi încurajându-l să declanşeze revoluţiei eteristă în Moldova şi în Ţara Românească.

 

I.P. Liprandi arată că emisarul Kamarinos, trimis din Moreea la I. Capodistria, diplomatul grec l-a însărcinat cu scrisori în care îl sfătuia pe Ipsilanti să nu înceapă acţiunea. Ipsilanti i-a poruncit lui Xantos să-l omoare pe Kamarinos, care a fost executat pe o luntre la Galaţi. După ce Xantos a trimis înscrisurile lui Kamarinos lui Ipsilanti, acesta a declanşat revoluţia. (D.I.R., 1821, V, p. nota 3 a lui Liprandi)

 

Acţiunea lui Ipsilanti a fost complet greşită, având amploarea unei aventuri pur şi simplu, care pentru Tudor Vladimirescu şi revoluţia sa s-a sfârşit dramatic şi tragic.

 

Tatăl său Constantin Ipsilanti (1799, mart-1801 şi 1806 oct.-nov.), domn în Moldova între 1802-1806 şi în Ţara Românească 1806, dec.-1807, mai.) a încercat în taină formarea unei oştiri, oficial în sprijinul ţarului, în realitate însă, pentru scenariul „Noii Grecii”, adică Noul Constantinopol, fapt ce l-a determinat pe ţar să-l destitue. Pe această moştenire dinastică venea fiul său Alexandru, să nesocotească Destinul unei ţări ortodoxe, declanşând revoluţia eteristă în Principate. Aproape toate căpeteniile eteriste ale lui Ipsilanti erau fanarioţi sau „fanariotizaţi”.

 

Gruparea lui Ipsilanti şi-a apropiat Eforia eteristă din Bucureşti şi consulatul ţarist din Capitală prin grecii eterişti care le conduceau, Gh. Leventis şi Al. Pini. Neputând să-l atragă şi vodă Al. Şuţu, care l-a înştiinţat pe sultan de planurile grecilor, cerând firman să-i piardă, dar fanarioţii au aflat, l-au invitat la un praznic în biserica grecească din Capitală şi l-au otrăvit prin medicul Hristaris. (Izvoare narative, 1821)

 

Paharul suferinţelor norodului valah pricinuite de jugul asupritor, spoliator al domnitorilor greci-fanarioţi s-a umplut, dând pe dinafară prin acţiunea Eteristă, care a alarmat boierimea autohtonă, astfel că trei dintre mari boieri divanişti Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu s-au orientat înspre Tudor, încurajându-l să ridice „norodul” pentru salvarea ţării, la 15 Ianuarie 1821.

 

Secretarul cancelarului Metternich, cavalerul de Gentz, diplomat în relaţiile cu domnitorii din Principate, scria referitor la poziţia-atitudine a lui Tudor faţă de Eterie, că, „Nici o picătură de sînge românesc nu voieşte să se verse vreodată în favorul grecilor, pe care sigur îi urăşte. Ipsilanti este un radical fanatic, un mincinos fără credinţă, iar elinii lui însetaţi de libertate sunt drojdia omenirii.” („Analele Academiei Române”, seria II, tomul XXXV, 1912-1913)

 

Marele Pandur Tudor ştia destul de bine dedesupturile perfide ale Eteriei fanariote, spunându-i răspicat lui Ipsilanti pe la mijlocul lui Martie 1821, la Bucureşti:

„Scopul vostru este cu totul opus scopului meu. Voi aţi ridicat armele pentru eliberarea Greciei, iar eu pentru a elibera pe compatrioţii mei de jugul prinţilor greci şi al unora dintre marii boieri; locul vostru nu este aici; duceţi-vă, treceţi Dunărea şi luptaţi contra turcilor. În ceea ce mă priveşte, eu nu intenţionez să lupt contra lor; eu intenţionaz să lupt numai împotriva abuzurilor care sfâşie patria mea.” (D.I.R., 1821, V)

 

– Oare i-a mers atât de bine la sufletul grecului spusele valahului nostru?!

 

Aflând despre masacrul de la Galaţi comis de eterişti asupra populaţiei valahe, sultanul şi-a dat seama de intenţiile grecilor care preconizau renaşterea Bizanţului.

 

( va urma)

 

21 Noiembrie 2021 + Intrarea în Biserică a Maicii Domnului

 

 

       GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

Facebooktwitterby feather

Parerea ta...

You must be logged in to post a comment.