La ieșirile mele în sat – rare acum, la bătrânețe – privesc melancolic la casa părăsită a unui respectabil și regretat învățător al copiilor satului, prunci care-și însușeau alfabetul cunoașterii spre mijlocul secolului trecut și puțin peste. În 1969, când mi-am început eu dăscălia, învățătorul era ieșit deja la pensie. Casa acestuia, cu arhitectura ei atipică prezentului nostru cosmopolit, e străjuită la drum de un tei falnic, aureolat în mai-iunie de podoaba lui florală.
Doi bătrâni ai satului, unul aflat cu gospodăria în vecinătatea casei învățătorului, mi-au mărturisit cu ani în urmă – acum am eu vârstă lor de atunci – că teiul învățătorului a fost mai întâi un lăstar smuls de lângă tulpină Teiului lui Eminescu din Iași, arbore despre care știm că încă mai mărturisește istorii romanțate în Grădina din Copou.
La amenajarea celui mai vechi parc din „Iașul marilor iubiri”, teiul cel bătrân a fost scutit de secure, parcă anume spre a istoriciza o celebră poveste de iubire de peste timp. Din rădăcina lui încă vie, vor fi odrăslit de atunci în fiecare an, după felul lumii arborilor de a se manifesta, câte trei-patru, poate cinci-șase, vlăstare firave. De obicei, acestea-s înlăturate prin tăiere, sau smulse spre a fi răsădite.
De la șoapta celor doi martori mirosloveșteni încoace, mă tot frământ în sine dacă să mă îndoiesc sau nu de veridicitatea mărturiei bătrânilor sfătoși, săteni cărora nu li se potrivea deloc tiparul celor cu apetență spre speculații legate de viața romanțată. Ei au aflat despre originea acestui tei de la baștina lor chiar din gura învățătorului, o fire introvertită, care își alegea confidenții după criterii ce răspundeau cumpătării sale în a se relaționa cu semenii. Poate că mai știu și alții povestea asta, dar ea nu a produs încă reverberații.
Învățătorul care a plantat puietul în ograda lui era un romantic cu renume pentru preocupările sale aferente melancoliei trecutului. Casa lui devenise un autentic muzeu, într-o vreme muzeul fiind chiar funcțional după toate regulile, ghidul fiind închipuit de generoasa gazdă, respectiv dascălul cel cu suflu haretian, căci era dedicat trup și suflet luminării satului. Așadar, un tei crescut din rădăcina arborelui făcut celebru de aura lui Eminescu trebuia numaidecât să desăvârșească opera pasională a învățătorului de la Miroslovești. N-ar trebui să mă îndoiesc că așa va fi fost.
De va pieri Teiul lui Eminescu din Copou, că are aproape jumătate de mileniu, acesta ar avea moștenitor în satul de pe valea Moldovei, în arealul spațiului sadovenian cu nucleul la Hanu’ Ancuței. Desigur, transferul funcției de la titular la suplinitor va subția semnificația originară, dar nu o va disipa complet. Sub vlăstarul teiului eminescian ajuns la maturitate în ograda învățătorului Gheorghe (a) Irinei-Bodoașcă ni-i putem închipui, prin translatare, pe cei doi iubiți – Eminescu și Veronica –, protagoniștii care și-au nemurit idilica lor poveste de dragoste, ori pe cei mai cunoscuți doi prieteni din literatura română, Eminescu și Creangă.
Eu, așadar, îmi iau libertate deplină pentru această fantezie, mai ales la vremea când înfloresc teii. Atunci când ies în sat, spre exemplu, la Farmacie, o destinație prozaică necesară sănătății trupului, e ca și cum aș face o… incursiune în poezie. În zilele lui iunie, în special, receptând olfactiv prezența arborelui cel odrăslit din Teiul lui Eminescu, e ca și cum m-aș întâlni cu cei care au înveșnicit arborele-monument din cetatea culturii moldave. Și, suplimentar, e ca și cum, sub odrasla Teiului din Copou înrădăcinată la Miroslovești, m-aș revedea cu un alt romantic de la baștina mea, cu doctorul în botanică ing. Ionel Lupu, cel care până la plecarea sa la Domnul a fost dedicatul „medic curant” al monumentului vegetal din istoricul parc ieșean. Și asta nu-i puțin lucru pentru mine, unul care – acum, la bătrânețe – mai are puțin timp pentru a recupera ceea ce o viață întreagă a subordonat prezentului, anume, timpul trecut.
Gheorghe Pârlea
Foto: Teiul lui Eminescu din Iași, circa 500 de ani
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..