Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » Gruia COJOCARU: Complicitatea țărănească (secvență dintr-un roman nenăscut)

Gruia COJOCARU: Complicitatea țărănească (secvență dintr-un roman nenăscut)

Complicitatea țărănească

(secvență dintr-un roman nenăscut)

 

Gruia COJOCARU

 

Afară, în aerul tare al zilei, roșcovanul dădu ordin să fie scotocite toate casele și ogrăzile din jur.

– Dacă scapă de voi, te frig Ilie, o să vezi avansare când mi-oi vedea ceafa!

– Dom’ comandant, răscolim peste tot, dăm noi de loază!

Roșcovanul privi către înălțimi. Soarele, odihnit după ce văzduhul și-a revărsat preaplinul, flenduri brutal catrința norilor. Ivită pe neașteptate, limpezimea de sus îi prii. ,,Îl prindem pe borfaș până-n asfințit, își zise roșcovanul, măturând în cerc orizontul.

Năvodul aruncat în Valea Izvoarelor se încleșta ca un corset, pe care-l strângi mecanic, fără să te doară. Ca soldat știi bine că unica ta grijă este respectarea poruncilor celor mai mari în grad. De restul nu-ți pasă. Eventual forțezi lucrurile, ca să-nlături plictiseala și să ieși ușor din puterea zăbalei. În rest, execuți ordinul superiorului și-apoi, dacă mai ai timp, cercetezi conținutul poruncii cu interesul pe care-l are un țăran pentru firele de iarbă prăpădite din căruță, pe drumul prăfos.

Zigu Juran ieși din ograda goală și, cu un salt sprinten, trecu de pârâiașul care despărțea cuibul lui Gheorghe Ariton de grădina lui Petre Bulgărea.

– Să trăiți dom’ comandant! zise Petre, atent ca nu cumva să încurce ierarhiile.

– Salut, măi…

Petre, îi  șopti milițianul mai copt.

– Da, Petrică, băiete, ce mai învârți tu?!

– Dom’ comandant, noi suntem cu gospodăria iasta nouă. Nădejdea noastră aicea-i! Pe feciorul nostru, Teodor, l-am trimis acum patru ani la gospodăria din Păltiniș. Am fost pe la el anu’ trecut, îi mulțămit băietu’…

– Mă bucur de ce aud, Petre, zise Zigu Juran, am auzit că ești un om de bază în satu’ ăsta…

Petre își arcui gâtul: ,,eu, om de bază?! Nu m-o fi încurcat cu altu’?… Când se elibera de aburii rachiului îi era necaz pe meteahna care-l adusese la sapă de lemn. Băutura l-a făcut să irosească pădurea, ogorul și luciul de apă moștenite de la bătrânii săi. Se blestema adesea în sinea lui pentru asta, știa bine că, în comparație cu vecinii săi, era o lepădătură, drept pentru care cei din obștea sătească îl pocneau cu vorba pe unde îl întâlneau. Acum însă simțea că roata se mișcă cu altă cadență, nu putea să rateze șansa:

– Ce doriți, dom’ comandant? întrebă Petre săltându-și umerii ca atunci când te pregătești să smulgi din apă ciorpacul, unde se zbenguie crapul cu mustățile lungi.

– Zi-mi unde-a șters-o vecină-tu, Gheorghe?!

– Dom’ comandant, când au venit tractoarele aicea, ne bucuram că n-o să mai râdă de noi satu’, că n-avem pământ și suntem săraci. L-am văzut pe Gheorghe, vecinu’ – pacoste mare, dom’ comandant, pe-ăsta până nu-l desculți, nu-l potcovești…

– Lasă poveștile, Petre, zi-mi unde-i ascunsă pramatia?

– A fugit către șleaul morii, dom’ comandant, apoi a cotit către bătătura lui Emilian Vancea, împreună cu Petrache, băiatu’ Zashei. De-acolo-i valea, nu i-am mai văzut.

– Eugen, Dușan, băgați marfă la Emilian Vancea. Dacă iese captura, v-o dau gratis pe Zasha! râse Zigu Jugan.

– Dom’ comandant, da’ soldații nu-s sub talpa noastră, îndrăzni să constate Dușan Pungan, cu voce pierită.

– Bă, secătură, urmă Zigu, soldatul îl omoară și pe tac’su, dacă are ordin să tragă! Dar spune-i lui Ilie să nu caute țelină groasă-n harbuji cât pumnul!

Cât centura soldățească mai mătura niște case, Zigu Juran urca liniștit spre bătătura lui Emilian Vancea. Era convins că aici va găsi fiara hăituită, trofeul. S-ar fi zis că deja jubila, știa că prinderea fugarului va tăia orice gând de rebeliune în zonă, iar el va mai urca o treaptă în împărăția cea nouă. Când ajunse în ogradă, Emilian Vancea tocmai cârnosea trei pielicele de miel cu o scafă dintr-o coasă ruptă.

– Noroc, Emilian, faci treabă bună după cât se vede, observă roșcovanul.

– Noroc! răspunse Emilian, măsurându-l pe străin cu o privire care nu exprima nimic.

– Te-a căutat cineva astăzi ori ai poate vreun musafir? urmă Zigu Juran.

– Am avut, dar l-am belit, răspunse Emilian.

Roșcovanul privi nedumerit. I se părea că rezolvarea cazului a fost mai simplă decât se aștepta, ori poate că cel din fața sa își bătea joc de el. Ca să se lumineze, întrebă:

– Fii mai limpede, te rog.

– Vino puțin, dacă vrei! Zigu porni după Emilian și, de după o glugă de strujeni, văzu atârnat de creanga unui  nuc leșul unui vulpoi, căzut în capcana bărbatului. Mi-era musafir zilnic, m-a lăsat cu patru găini din douăzeci și trei. Da’ acum o să fac din blana lui un guler la un suman.

Zigu Juran spumega. ,,E o rocă tare, își zise, dar sfârșește el în altă capcană. Întrebă cu glas surd:

– Așadar, ăsta-i musafirul?!

– Da’ nu ți-am spus, cine altcineva trebuia să fie?!

Între timp ograda se umplu de soldați. Câinii adulmecau și, atrași de mirosul vulpoiului, s-au pus pe un lătrat strașnic.

– Cercetați peste tot, în casă, în pod, în șură, în pivniță!

– Da’ ce căutați, că poate vă dau eu mai ușor?

– Știi tu bine ce căutăm, e vorba de consăteanul tău, Gheorghe Ariton, musafirul…

– L-am văzut plecând azi către miazănoapte, să tot fie ceva vreme, că soarele încă nu era sus.

– Ești sigur?! întrebă amenințător roșcovanul. Dacă mă minți vei avea parte de același tratament, știi asta! Ia jivinele astea de-aici, mănâncă de pomană! ordonă apoi unui soldat.

În fața ușii așteptau milițienii. Zigu intră, urmat de milițieni și de Emilian. În casă, Zasha torcea niște lână, provenită de la niște oi brumării, cu firul lung, aspru.

– Bună ziua, zise roșcovanul.

Zasha înclină din cap, apoi întinse nou-veniților castronul cu turte încă aburinde. Milițienii se pregăteau să captureze câte o turtă, însă Zigu Juran îi opri cu un gest ferm.

– L-ai văzut cumva pe Gheorghe Ariton, femeie? întrebă roșcovanul așa, într-o doară.

– Nu, nu l-am văzut, dar mi-a spus Petrache c-ar fi plecat către miazănoapte, mai multe nu știu.

– Petrache unde-i?

– Cu oile la păscut, zise Emilian.

– Adu-l la mine acum! îi porunci lui Emilian. Mergi cu el Dușan!

Emilian ieși însoțit de Dușan. Milițianul îl avertiză:

– Dacă știi ceva, ar fi bine să ne spui. Nu-ți pune pielea la saramură pentru o secătură ca Gheorghe. Oricum punem laba pe el, n-are unde scăpa.

– Da ce-aveți cu omu’? întrebă Emilian.

Dușan Pungan rosti cu o voce în care sălășluia furia și stupefacția ce le încerca de fiecare dată când cineva ieșea din supușenia pe care trebuie s-o nivelezi în fața unei entități, la care ar trebui să te înclini cu venerație:

– Bă, omule, Gheorghe Ariton s-a ridicat împotriva gospodăriei celei noi, a lovit doi tractoriști, care făceau pâine pentru popor, unul ajungând chiar la spital. E un sabotor al orânduirii care salvează țara, înțelegi?!

– Da i-a pocnit pe aria lor pe ăia doi, ori era pe ogorul lui? întreabă Emilian cu tâlc.

– Care arie, care ogor, acum este un singur pământ – acela al gospodăriei agricole colective! spuse Dușan, pătruns de însemnătatea momentului.

Emilian adăugă posac, parcă n-ar fi auzit ce a auzit de la milițian:

– Mă gândeam că Gheorghe i-ar fi atacat pe tractoriști pe pământul lor…

Dușan se opri și-l privi cu ferocitate, realizând că țăranul e un element ostil, pe care n-ar fi rău să-l încingă la secție, și-apoi să-i facă formele pentru o călătorie mai lungă. Dar chiar atunci Petrache se ivi de după deal și Emilian îl chemă:

– Lasă oile, că n-au ce strica, vino-ncoa’!

Petrache alergă cu pas egal, încercând să-și pună ordine în minte și în piept.

– Bună ziua! Ce s-a întâmplat? Nu rămâne nimeni la oi, tataie?

– Vrea cineva să te cunoască, ai să te întorci, nu-ți fă griji că nu-ți fură lupul oile, răspunse Emilian cu siguranța celui stăpân pe situație.

Ajungând în bătătură, Zigu Juran aștepta nemulțumit:

– Cam târziu, băiete, te miști greu, ia spune când l-ai întâlnit pe Gheorghe Ariton ultima oară?

Băiatul rosti senin:

– Astăzi, nene, mi-a zis că merge la Săveni cu niscaiva treburi.

– Ce treburi? întrebă roșcovanul.

– Nu l-am întrebat, nene, pe la noi nu se iscodesc oamenii, dacă-ți zic ei ceva, bine, dacă nu, nu-i cu bănat.

Roșcovanul simțea că din țesătura zilei lipsea ceva. Pricepea că oamenii aceia sunt legați cu fire nevăzute de Gheorghe, dar, până nu găsea prada, nu se putea ocupa de ei.

– Ești liber, băiete, vezi poate te-ajută Gheorghe la oi, adăugă mușcător roșcovanul.

– Are și el oi, nene, poate facem stână primăvara asta.

Zigu Juran îl concedie cu un gest al mâinii stângi, apoi i se adresă lui Emilian:

– Dacă afli ceva despre Gheorghe, ar fi înțelept să-mi dai de știre!

– Dac’oi afla… spuse vag Emilian.

Roșcovanul plecă cu impresia destul de limpede că fusese tras pe sfoară, că o complicitate țărănească i-a minat demersul, iar asta îl făcea să spumege. Era convins că Gheorghe Ariton nu părăsise perimetrul satului, dar înserarea îl obliga să spargă împresurarea. ,,Voi lăsa câteva patrule să vegheze, apoi vom da de bârlogul fiarei”, își zise.

După ce vânătorii au părăsit zona în amurg, Emilian îl lăsă pe Petrache de strajă, apoi îl scoase din ascunzătoare pe Gheorghe.

– Cum ți s-a părut odaia? E cald și bine, nu? întrebă Zasha, eliberată parcă de o povară.

– Ieri ți-aș fi răspuns că-i un mormânt, azi, când auzeam cum latră câinii ălora, îmi spuneam că e o binecuvântare.

– Noroc de vulpoiul pe care l-am belit, i-a înnebunit mirosul, preciză Emilian. Trebuie să mai rămâi însă. Șeful ăstora, un roșcat cu nasul coroiat, cred c-a mirosit ceva. Bănuiesc  c-așteaptă să faci o mișcare și pune gheara pe tine.

– Bine, și cât să mă mai ascund?! întrebă Gheorghe, de parcă gazda ar fi avut vreo soluție salvatoare.

– Măi, Gheorghe, începu Emilian sfătos, să te bagi în fața unei viituri e riscant, însă poți să trăiești dacă ai noroc și ești înotător bun, dar să știi că mai sigur e să-ți ții respirația și să te lași la fund, când șuvoiul vine năprasnic. După un timp, continuă el pilda, curentul își pierde din vlagă și poți să ieși în voie, fără teama de înec.

– Da’ oare va mai trece focul ăsta, că s-ar zice că ne vă prăji pe toți?! întrebă Gheorghe meditativ.

– Toate se duc, ’om pleca și noi, ’or pleca și ei, să nu ne grăbim, constată filozofic Zasha.

 

Gruia Cojocaru

 

 

Facebooktwitterby feather

Parerea ta...

You must be logged in to post a comment.