Nea Niculaie era un om tãcut şi singur.Nimeni nu îşi aminteşte sã-l fi vãzut vreodatã râzând.Dar unii îşi amintesc de învãţãtorul satului , Gheorge Floroiu, care venea şi pleca de la casa lui , uneori, pe furiş precum şi în mare grabã cu o carte în mânã… Ba şi de popa cel tânãr, Vasile Paroi îşi mai amintesc cã l-au zãrit trecându-i pragul şi asta nu doar de Bototeazã ori în Ajun de Crãciun… ! Locuia la ieşirea din sat, aproape de Moarã, într-o casã modestã şi veche cu o tindã de lemn cioplit grosolan şi ros de carii.  Avea o barbã albã şi încâlcitã pânã la piept care îi adusese numele de « Moş Culai » şi de atunci toatã lumea îi zicea astfel.

Se îmbrãca cu nişte haine  ponosite de pe la oraş pe care le schimba însã cu straie ţãrãneşti mai curate, cãmaşã şi iţari, pãlãrie neagrã de pâslã cu borul ridicat,  duminica şi-n zi de sãrbãtoare, singurele prilejuri în care oamenii satului puteau sã-l vadã ori sã stea de vorbã cu el.                                                 Nimeni nu ştia câţi ani avea cu adevãrat Moş Culai şi nici de ce şi când se pripãşise el prin partea locului lãsând traiul de la oraş pentru satul acesta amãrât din Ţara Iei. Gurile rele şopteau cã la mijloc ar fi fost o femeie dar alţii spuneau cã ar fi fãcut vreo fãrãdelege prin tinereţea lui , ceva legat de un prunc şi cã acum se  ascundea pe aici de oamenii legii… Eu unul nu ştiu ce sã cred despre asta şi nici nu îmi prea bat capul ; pentru cã vreau cã Moş Culai sã rãmânã în amintirea mea ca primul şi singurul om …care mi-a dãruit o gutuie! Cãci aşa obişnuia el şi aşa era cunoscut prin sat, cã omul care le dãdea copiilor gutui din pomul pe care îl creştea de foarte multã vreme în spatele casei. Dar nu toţi copiii satului primeau gutui ci doar acei care erau cuminţi şi respectoşi şi, mai ales, aceia care învãţau la şcoalã foarte bine. Eu unul m-am frãmântat pe atunci mereu cum de ştia Moş Culai ce şi ce copil a luat la şcoalã note bune şi a fost ascultãtor ; parca îi ghicea cumva… Îi pândea când veneau de la şcoalã, şezând în faţa porţii casei, ore în şir pe o bancuţã cu picioare de lemn. Dacã din întâmplare trecea pe acolo vreun oarecare om, el îl întreba cu însufleţire:

– Au terminat copiii şcoala ? Când vin acasã?

Devenise un fel de întrecere între copiii satului cine sã merite ca sã primeascã, în acel an, de la Moş Culai,  gutuia aurie mult râvnitã… Pãrinţii lor aflaserã desigur despre acest lucru nemaipomenit dar, în loc sã se supere, se prindeau şi ei în acest joc ajungând chiar sã – şi ameninţe odraslele când fãceau vreo prostie « Ţie n-are sã-ţi dea niciodatã Moş Culaie vreo gutuie !». Şi toţi copiii priveau cu sfialã şi cu respect gutuiul cu pricina ca şi cum ar fi fost nu altul decât « Pomul Raiului » iar fructele sale binecuvântate… Vã pot mãrturisi cã eu am fost unul dintre fericiţii aceia care au primit de la Moş Culai, exact atunci când mã aşteptam cel mai puţin, o gutuie… Era mare, galbenã, parfumatã şi cu mult puf pe ea ceea ce mã fãcuse atunci sã mã gândesc cã abia fusese culeasã din pom. Cum sã mãnânci o asemenea minunãţie,cum sã muşti din gutuia cãpãtatã aşa de greu şi, mai ales « din gutuia de la Moş Culai » ? Am alergat îndatã sã le spun pãrinţilor mei vestea cea bunã ducând gutuia cu mare grijã dar şi cu mândrie ca pe un trofeu iar ei m-au sfãtuit uimiţi sã o pun la fereastra dinspre drum a casei « pentru ca toatã lumea sã o vadã şi sã se minuneze cã unul dintre cei şase bãieţi ai lui Victor şi al Anei s-a ridicat la o aşa de mare cinste … La iarnã vei împãrţi-o cu fraţii tãi ! »Eu am pus gutuia pe marginea ferestrei din încãperea în care stãteam şi, când îmi fãceam lecţiile, mã bucuram de fiecare datã când razele soarelui o mângâiau poleind-o; era ceva aşa de frumos!   În iarnã, am copt gutuia în cuptorul din soba de cãrãmidã a casei (Cuptorul fusese prins în asemenea sobã de cãtre tata, era o un fel de invenţie de-a lui ; de altfel tata era cunoscãtor în ale sobelor şi oamenii îl chemau mereu sã le desfunde coşurile ori sã le repare).La vremea aceea, cam toţi oamenii satului aveau cuptoare de cãrãmidã, mai târziu au început sã-şi facã sobele din teracotã). Dupã vreo jumãtate de orã, gutuia  s-a copt bine pãtrunzându-se pânã la seminţe şi împrãştiind prin casã abur şi arome nemaisimţite pânã atunci. Cum sã o împarţi şi cu fraţii tãi ?! Aşa cã am mâncat-o singur pe toatã, pe întuneric şi pe furiş  plimbând bucãţile îndelung prin gurã şi strivindu-le cu limba pânã nu a mai rãmas nimic. Şi sâmburii…Aţi gustat vreodatã sâmburi de gutuie coaptã ? Sunt dulci – amãrui dar eu nu-mi mai amintesc prea mult decât cã-i înghiţisem cu totul…

În anul care a venit, tot eu am primit gutuia şi în anul urmãtor îmi venise rândul din nou.Dar, spre uimirea mea, de aceastã datã, Moş Culai, ridicându-se greoi de pe laviţa sa, mã duse în casã şi acolo îmi arãta un dulap mare şi plin de cãrţi care trona lângã un perete. Erau a-colo multe minunãţii şi eu le privii cu gura cãscatã, copleşit. Nu îndrãzneam sã mai fac nici un pas. Mirosul amestecat al cleiului, hârtiei, cernelii şi a oarecãrui mucegai mã izbi. Era acolo o lume întreagã cuprinsã în paginile acelor cãrţi şi eu eram tare dornic sã le iau pe câte una în mânã şi sã le rãsfoiesc…         – Apropie-te şi priveşte, îndrãzneşte bãiete, alege – ţi o carte  care-ţi place ! Ia-o, e a ta !

Am ales atunci o carte mare şi coloratã dar cu mai puţine foi pe care abia o puteam ţine în mânã. Avea colţurile îndoite şi rupte iar scrisul aproape cã nici nu se mai vedea.Pe unele pagini erau pete de unsoare ori altele care miroseau urât dar eu nu le-am bãgat în seamã. Moş Culai nu îmi dãduse o gutuie ci o carte, « o carte a lui ! » şi asta era ceva nemaipomenit, era o minune.Cine sa-i fi cumpãrat o carte unui copil sãrac dintr-o famile cu mulţi copii, aşa cum eram eu ? Abia dacã aveam vreun caiet la şcoalã iar hainele le purtam toţi fraţii îmbrãcându-le pe rând… Atunci când le spãlam ori când se rupeau, lipseam de la şcoalã … Primul stilou mi-l dãduse un coleg de clascare pur şi simplu se plictisise de el… ! Nici manuale nu mi se dãdeau la şcoalã pentru cã învãţãtorul le alegea împãrţindu-le mai întâi pe cele bune copiilor «  de familie bunã ». O singurã datã mi se dãduse şi mie o carte de citire dar vai de capul ei… Aşa, un fel de varzã careia din prima deschidere i-au şi zburat foile… Învãţãtorul m-a pãlmuit atunci, mi-a spus ca « sã-mi şterg mucii » şi sã mã duc naibii iar eu m-am dus, ce sã fac ?, m-am dus acasã dar plângând în mine, drept la mama cãreia i-am povestit printre lacrimi şi sughiţuri totul…

– Ai ales foarte bine, dragule ! mã trezi vocea caldã a lui Moş Culai. O carte de poveşti ?! Bravo !Pãi unde ai putea gãsi, oare, mai multã întelepciune decât în basmele poporul nostru, român ? În poveştile de viaţã ale oamenilor gaseşti rãspunsuri la multe întrebãri care te frãmântã… Haide, ia cartea, e a ta! Du-o acasã şi citeşte-o fraţilor tãi !Iar când o termini, vino şi îţi dau alta !

De atunci, aveam sã-i devin un fel de musafir obişnuit, un om de-al casei, timp de doi – trei ani pânã m-am fãcut mãricel şi am plecat din sat în cãutare de muncă…  Am rãtãcit prin lume mult timp dar n-am uitat niciodatã binele pe care mi l-au fãcut Moş Culai şi « gutuile” pe care mi le dãduse. Mi-au fost de mare folos pentru a-mi cãpãta încrederea în mine, mai ales în ceasurile de singurãtate. Cãrasem cu mine pretutindeni în bagajul meu mai puţine haine şi mai mult cãrţile lui. Aşa cã îmi doream mult ca sã-l revãd pe Moş Culai şi sã îi mulţumesc cum s-ar fi putut mai bine. Acum aveam şi cum şi cu ce.   Din nefericire, nu l-am mai gãsit şezând în faţa casei pe bãncuţa lui; plecase din viaţã la fel de neaşteptat şi la fel de neştiut ca atunci când venise în satul nostru şi nimeni nu m-a putut lãmuri cu ceva… Aş fi vrut sã-i vãd iar dulapul tic-sit de cãrţi şi sã îmi aleg una ; aş fi vrut sã mã mângâie pe creştet cu mâna lui caldã şi protectoare aşa cum o fãcuse adeseori când era mulţumit de mine şi de rãspunsurile mele, când îl tulburam cu inocenţa mea, cu insufleţirea mea. Ajunsesem sã împart cu el necazurile şi bucuriile mele iar  el îmi împãrtãşea tot mai des din gândurile şi din frãmântãrile lui. Într-o zi îmi mãrturisise chiar cã a avut un bãiat care îmi semãna leit…

(© Vasile Ruşeţi şi Mariana Bendou – fragment din volumul „Povesti din Tara Iei” aflat in lucru)

by

Referinţă Bibliografică

Vasile Ruşeţi şi Mariana Bendou: Gutuile lui Moş Culai/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 3 iulie 2017