ÎN DIALOG CU INIMA… BOGDAN BOERU

Gheorghe A. Stroia: Pentru fiecare dintre noi familia, părinții, originile, locurile natale, prietenii, sunt extrem de importante, căpătând de-a lungul vieții conotații sacre. Pentru ca cititorii să vă cunoască mai bine, ați putea să-mi oferiți câteva detalii autobiografice, cu alte cuvinte… cine sunteți? 

Bogdan Boeru: Mă numesc Bogdan Boeru, m-am născut în a cincisprezecea zi a lunii iunie din anul 1975, la Constanța. Am absolvit Liceul (pe atunci, acum se numește „Colegiu”) Mircea cel Bătrân din orașul natal, apoi Facultatea de Drept Hyperion – București. Cum însă eu mă vedeam făcând alte lucruri decât cele învățate la Drept, pe care l-am urmat oarecum împins de la spate de ai mei, am hotărât că vreau să mai fac o facultate și am optat pentru cea de Istorie, de la Universitatea Ovidius – Constanța. Din nefericire, chestiuni de familie m-au obligat să abandonez cursurile, cu doar câteva luni înainte de susținerea examenului de Licență. Dacă îmi pare rău? Nu știu… Cumva da… Altcumva nu. Fiind eu genul care nu prea acceptă nici înfrângeri și nici convenții, faptul de a fi abandonat facultatea mi-a oferit suficient timp ca să mă pot apleca serios asupra primei mele pasiuni, muzica. Încă din liceu începusem un proiect Heavy Metal intitulat Interitus Dei, care a evoluat într-atât încât să-mi permită atât mie, cât și colegilor de trupă, să ne trăim visul de rock-star. Interitus Dei ne-a purtat în turnee prin țară și prin Europa, ne-a dus prin studiouri de înregistrări frecventate de nume mari ale scenei rock europene, ne-a pus pe masă contracte de producție și impresariat, ne-a dat satisfacții la care mulți abia dacă îndrăznesc să viseze. Să nu creadă cineva că am ajuns la nivelul marilor nume consacrate ale scenei! Nu! Ar fi o exagerare gratuită să afirm sau doar să las să se înțeleagă acest lucru. Dar Interitus Dei ne-a oferit șansa de a ne trăi visul și a însemnat o carieră de 25 de ani (parcă nu aș vrea să o numesc „încheiată” acum, în 2018, deși nici ideea și nici momentul nu sunt departe), așadar un sfert de secol în care formația a scos pe piață cinci LP-uri (două produse în România, două în Germania și unul în Norvegia) și un dublu LP produs în Rusia.

În paralel, am început să scriu și să public. Mă rog… Mă mâncau degetele încă din timpul gimnaziului. Atunci am avut primele tentative poetice, dar am început să mă iau în serios abia când am intrat la facultatea de Drept. Evident, Dreptul, în sine, nu m-a inspirat să scriu. Bănuiesc că e clar că am iubit Dreptul ca pe o mahmureală crâncenă… În schimb, faptul de a umbla „dezlegat” prin București (asta fiindcă nu mă omoram cu frecventarea cursurilor) m-a condus către biblioteci, anticariate, muzee și teatre. Acestea erau tentațiile mele, în capitală. Poezia, proza și apetitul pentru filozofie au venit natural, ca o consecință a lecturilor pe care le frecventam, dar și ca o extensie firească a muzicii nonconformiste practicate de Interitus Dei. În felul acesta, textele pieselor noastre au căpătat velențe noi. Inutil să precizez că eram principalul textier al formației. Ca să revin la „preistoria” activității mele scriitoricești, aș menționa doar că experiența avută în capitală (ca student care nu refuza o invitație în club sau o noapte în cazino, dar care prefera liniștea unui muzeu, a unei biblioteci, intimitatea și mirosul de carte veche dintr-un anticariat), m-a adus, în anul 1999, în fața primului volum de poezii care purta pe copertă numele meu. Se numea (și se numește în continuare) „Înfiorate, cele patru vânturi…” Doamne! Îmi aduc aminte că țineam cartea aceea în mâini, ea era proaspăt ieșită din tipar, aproape că încă mai mirosea a cerneală, și simțeam ceva vecin sentimentului religios, era pioșenie în simplul act de a avea în mână o carte cu numele meu pe copertă. Era cartea mea! Și știți ce? După atâția ani și atâtea cărți, am exact același simțământ de fiecare dată când sunt față în față cu o nouă producție literară personală. La fel am simțit și cu fiecare album semnat „Interitus Dei”, numai că acolo era vorba despre un efort colectiv. La fel am simțit când vedeam un nou videoclip cu Interitus Dei. Sunt puține lucruri care se pot compara cu acel sentiment. Doar nașterea unui copil. Da! Când mi s-a născut Sophia, în 2012… Acela a fost sentimentul suprem, Dumnezeul tuturor sentimentelor.

Ei bine, ca să închei cu prezentarea mea, aș mai adăuga faptul că nu m-am rezumat doar la muzică și literatură. Am participat la expoziții colective de artă, expunând lucrări de grafică, am făcut ilustrație de carte, am scris scenarii de spoturi publicitare, scurt-metraje și documentare iar de curând, în toamna lui 2017, s-a jucat, la Constanța, o piesă de teatru după un scenariu scris de mine, împreună cu un bun prieten, scriitorul și arheologul Liviu Lungu.

Gheorghe A. Stroia: Vârsta școlarității este unică pentru fiecare om – ne formăm deprinderi pentru viață, unii dintre noi chiar și pentru scris. Care e cea mai frumoasă amintire prin care vă face plăcere să rememorați acele vremuri?

Bogdan Boeru: Sunt foarte multe amintiri frumoase. Fiecare etapă a vieții a avut suma ei de lucruri și evenimente îndeajuns de luminoase încât să merite să le răsfoiești ca pe un album cu fotografii de familie. Aducerea de aminți e o treabă care mie, personal, reușește mai mereu să-mi smulgă o lacrimă. Mi-ar fi greu să extrag, din fiecare episod al vieții, o singură amintire frumoasă. Îmi este dor de Școala Generală numărul 30 din Constanța, de dascălii de acolo, în frunte cu învățătorul Ion Dudă (Să-i fie țărâna ușoară!), un profesionist desăvârșit și un om de o verticalitate morală greu de cuprins în cuvinte sau de egalat. Îmi este dor de năzbâtiile pe care le făceam, împreună cu gașca, în cartierul Tomis 1. Da! Îmi este dor de copilărie nu numai fiindcă e un timp trecut pentru totdeauna, un timp irecuperabil, dar mai ales îmi este dor de copilărie pentru că am avut o copilărie frumoasă.

Îmi este dor de vremurile din liceu, de colegi, de profesori, de petreceri, de emoțiile adolescenței, de fluturii din stomac… Îmi aduc aminte de zorii istoriei trupei Interitus Dei, de primele festivaluri la care am participat. Da! Îmi este dor de adolescență pentru că am avut o adolescență plină!

Îmi este dor de vremurile când colindam Bucureștiul, student fiind. Îmi amintesc cu plăcere de salba de anticariate ambulante care se afla pe trotuarul din fața Universității și care dădea viață și personalitate acelui colț de oraș. Îmi este dor de vremurile când Interitus Dei începuse deja să fie un nume cunoscut pe scena rock și când concertele noastre umpleau cluburile din București. Da! Îmi este dor de frageda tinerețe pentru că a fost un timp efervescent.

Aș fi ipocrit să mă consider bătrân la 43 de ani. Ipocrit și penibil! Atâta doar că privesc în urmă și sunt așa de multe lucruri pe care le-am făcut și pe care le-am trăit, încât, probabil, fără să fiu lipsit de modestie, par că ar fi umplut mai multe vieți. Și îmi este foarte greu să aleg care sunt mai frumoase decât altele, dar și care sunt mai urâte decât altele… Să nu vă imaginați că totul a fost doar lapte și miere. A fost și fiere… suficientă! Atâta cât să apreciez laptele și mierea, la justa și perfecta lor valoare.

Gheorghe A. Stroia: Scrisul este cel mai probabil o flacără pe care fiecare scriitor încearcă să o mențină vie. Dar… cum foc fără scântei nu se poate, spuneți-ne, când a apărut pentru dumneavoastră scânteia scrisului?

Bogdan Boeru: După cum spuneam, primele încercări datează din copilărie. Dar am aprins „scânteia scrisului” în studenție. Probabil că atunci am realizat care e motivul pentru care m-am întâmplat pe lumea asta. De-a lungul vieții, am încercat afaceri și niciuna nu a mers. Ca angajat, deși nu pot spune că eram un dezastru, totuși nu am avut cine știe ce performanțe. Însă în artă… Era altceva. Și nu vorbesc numai de scris. Dar da! Fiindcă acesta este subiectul, atunci… „Scânteia scrisului” s-a aprins în studenție. Atunci am înțeles că pentru artă fac eu umbră pământului.

Gheorghe A. Stroia: Scrisul ne definește. Care credeți că este motivul pentru care ați început să scrieți și ce anume vă motivează să o faceți și acum? Mai mult, care credeți că vă este atuul,  ce aduc nou scrierile dumneavoastră?

Bogdan Boeru: Anticariatele bucureștene au fost cireașa de pe tort. Practic, ele au scos la iveală ceva ce exista deja în mine, în stare latentă. Sunt născut și crescut în vechiul Tomis. Deși, din nefericire, Constanța de azi nu e nici pe departe cel mai cultural oraș din lume, dacă ai acea câtime de sensibilitate artistică, nu se poate să nu respiri istoria din aerul de la malul mării. Nu se poate să nu respiri amintirea Eladei și a Romei. Nu se poate să treci prin parcul arheologic, pe lângă muzeul de istorie sau pe lângă edificiul cu mozaic și să nu vezi, cu ochii minții, cum cresc în jurul tău zidurile anticului oraș unde și-a trăit Ovidius ultimii ani. Nu se poate să crești în umbra statuii marelui poet relegat la Pontul Euxin și să nu simți acea vibrație… Îmi e greu să definesc sentimentul. Cert este că, prin clasa a cincea, dacă nu mă înșel, când l-am descoperit în primul rând pe Homer, apoi pe Vergiliu și pe Ovidius (mă fascinau Metamorfozele!), am început să mă cam prind că sunt fericitul posesor al unui miez artistic.

Motivul pentru care am început să scriu? Pur și simplu a fost același cu motivul pentru care am început să cânt: sâmburele artistic voia cu tot dinadinsul să încolțească. Poate că muzica a fost ceva mai la îndemână, devreme ce am început cu ea și nu cu literatura. Acum, când aproape că am pus chitara (bass) în cui, după cum se spune, scrisul este cel pe care îl chem să ducă mai departe flamura artistică. Sună pompos? Ei bine, atunci o voi spune cu alte cuvinte: dacă nu aș mai putea să mă manifest artistic, nu aș mai putea trăi. M-aș sufoca. Umbra de la picioarele mele nu s-ar mai justifica. Și nu vorbesc despre moarte, ci despre ceva cu mult mai îngrozitor decât ea. Vorbesc despre blazare. Nu mă văd un bătrân plictisit și plictisitor, care își contorizează viața în numărul de amante avute sau în numărul de litri de alcool consumați sau în numărul de bancnote răsfoite între degetul mare și arătător. În schimb, mă văd scriind, desenând… Și nu am renunțat la gândul că, vreodată… muzica…

Cât despre atuurile sau despre noutatea scrierilor mele, ei bine, nu mi-am pus niciodată problema că aș putea sau că aș vrea să reinventez apa caldă. Îmi place să cred că scrisul meu contribuie cu o fărâmă de frumos la spiritualitatea lumii. Atâta vreme cât ești sincer în ceea ce scrii și în ceea ce transmiți, sinceritatea însăși devine un atuu. Am cântat cum am simțit, iar acum scriu cum simt. Ca să fiu mai bine înțeles… Heavy Metal-ul este un gen foarte larg. În cadrul lui, te poți manifesta muzical în feluri și chipuri diferite, iar aceste feluri și chipuri diferite se numesc „subgenuri” și ele au fanii lor, scena lor, casele lor de discuri foarte atent desenate pe nișe specifice. Noi am numit subgenul pe care l-am practicat „eclectic metal”. Adică un stil de fuziune. Dacă am simțit un moment „punk”, am compus punk; dacă am simțit un moment „industrial” sau „power”, am compus ca atare. Toate aceste influențe au fost altoite pe filonul spre care înclinam toți, anume zona simfonică a Metal-ului. Așa am făcut și cu scrisul. Dacă am simțit să scriu într-un fel experimental, de nișă, am făcut-o! A ieșit, spre exemplu, acea poezie a numerelor, „Inscripție bilingvă pe soclul statuii lui Pitagora” din volumul de poezii „Verbele”. Dacă am simțit să scriu în metru antic, am făcut-o! A ieșit poemul „Ante portas” din volumul de versuri „Cântece păgâne”.

Gheorghe A. Stroia: Dacă ar fi să raportați scrisul dumneavoastră la scrisul contemporan, ce anume v-ați reproșa și ce ați reproșa scrisului sau chiar scriitorilor de azi? 

Bogdan Boeru: Cu tot respectul, cred că raportarea cu pricina nu este productivă. Evident, nu cred că sunt un inactual. Sunt rezultatul lecturilor mele și nu mă feresc să recunosc asta. Dar dacă aș încerca să mă raportez la altcineva sau la lucrările altcuiva, nu aș reuși decât fie să-mi construiesc turnuri de fildeș, fie să îmi ofer frustrări. A mă raporta la scrisul contemporan, în sensul de a face o comparație cu alți scriitori sau de a mă încadra într-un curent ori altul nu m-ar ajuta cu nimic. Nu mi-am pus problema că ar trebui să urmăresc, prin scrisul meu, un curent anume.

Fără îndoială, în ceea ce scriem se văd influențele cărților pe care le citim. Mi se pare absurd să vrei să scrii cărți polițiste, dar să nu frecventezi acest gen, ci… să zicem… literatură de anticipație.

De reproșat? I-aș reproșa lui Rushdie că e genial și lui Marquez că a murit prea devreme.

Gheorghe A. Stroia: Despre scris știm că uneori perceput ca o nevoie personală, individuală. Dar, scriem… și ca să fim citiți, fiecare carte/autor își are publicul său. Ce credeți că se mai citește astăzi, mai au oamenii nevoie de lectură? Care era/ este lectura dumneavoastră favorită?

Bogdan Boeru: Fiecare perioadă istorică a avut arta ei, în general, și literatura ei, în particular, pentru că vorbim despre literatură. Au fost vremuri când literatura era chemată să slăvească divinitatea și să articuleze contextul ritualic specific întâlnirii cu divinul. Au fost vremuri când literatura era chemată să înflăcăreze spiritele, să îi facă pe oameni să lupte pentru idealuri, sau era chemată să satirizeze moravurile, sau era chemată să aducă osanale „conducătorilor iubiți” etc. Dincolo de aceste chemări, care țin mai curând de implicarea autorului în social, ori de rigorile epocii, decât de menirea artei în sine, există acea artă care este pur și simplu artă și nimic altceva. E arta frumosului pentru frumos. Cred că aceasta răspunde întrebării dacă mai au oamenii nevoie de lectură. Da! Au nevoie pentru că au nevoie de frumos! Dacă s-ar termina arta, ar dispărea umanitatea sau mai rău, ar dispărea umanitatea din oameni. Am deveni niște roboți. Astăzi se citesc multe lucruri… Personal, caut literatura care să mă pună în contact cu vremurile trecute, dar nu neapărat cărțile istorice, cât mai ales cele în care istoria fie este privită la un unghi de realitate, cum este cazul lui Rushdie, fie este cercetată în aspectele ei acoperite de mantia misterului, cum este cazul cărților lui Eco sau ale lui Pérez-Reverte. În general, acolo unde istoria nu are răspunsuri, intervine literatura și acoperă lipsa de informații cu imaginația scriitorului. Cam asta am încercat și eu să fac în romanul „Șapte sute șaptezeci”. Astăzi se citesc lucrări din zona „fantasy”, cu vampiri, vârcolaci, zmei, vrăjitori, cavaleri, prințese, gnomi, elfi și alte asemenea. Nu e rău deloc. Mai ales pentru cei tineri! Cred că asta le deschide apetitul pentru lectură și mai cred că adolescentul care frecventează, la vârsta lui, asemenea cărți, va continua și își va diversifica lecturile, odată cu trecerea anilor. Asta dacă nu intră în politică.

Cât despre lecturile mele favorite, trebuie mai întâi să fac o precizare: dacă te apuci să citești (să zicem) literatură contemporană fără să fi trecut prin clasici e ca și cum ai vrea să construiești etajul întâi fără să ai parterul.  De aceea, dacă aleg să vorbesc despre niște lecturi favorite, plec deja de la ideea că în bagajul meu de preferințe se găsesc nume care ar trebui să fie obligatorii, de la Homer la Kypling, via Rabelais și Gogol. Asta ca să scurtăm lista.

Da! Am niște lecturi favorite și ele au evoluat în timp. Voiculescu și Eliade vor fi mereu în sufletul meu. La fel, Nichita Stănescu. Dintre poeții străini, îl prefer pe Odysseas Elytis. Când eram mic, devoram Creangă și Jules Verne. Anii rebeli m-au prins alături de Cioran și de Nietzsche. Marquez a sunat trezirea, în special „Dragostea în vremea holerei”. „Stigmatul Casandrei” a lui Aitmatov a fost cea mai frumoasă carte urâtă pe care am citit-o, cel puțin până să dau peste „Splendida cetate a celor o mie de sori” a lui Khaled Hosseini. Sunt un mare fan al lui Arturo Pérez-Reverte și Carlos Ruiz Zafon. O carte pe care am citit-o de curând și care mi-a plăcut mult a fost „Ucenicul arhitectului” a lui Elif Shafak. Dar dacă ar fi să aleg o carte care să mi se fi „lipit de suflet ca marca de scrisoare”, aceea ar fi „Zorba grecul” a lui Kazantzakis. Dar asta numai dacă ar fi să aleg… Din fericire, nu trebuie să o fac, pentru că ar fi nedrept față de multe alte titluri.

Gheorghe A. Stroia: Știm cu toții că pentru a te putea afirma, ai nevoie de promovare, mai ales în mareea de informații care circulă global cu viteza luminii. Unii te susțin, alții dimpotrivă. Ați putea să ne spuneți cum ați reușit dumneavoastră să vă promovați și unde vă pot găsi cititorii noștri?

Bogdan Boeru: Ador librăriile. Le frecventez și fac braconaj intelectual, adică răsfoiesc la întâmplare cărți și aleg ce îmi sare în ochi. Uneori am noroc, alteori nu. Ca la pescuit! Mă uit însă în jur și văd cum o seamă de cunoștințe de-ale mele, care împărtășesc dragostea pentru lectură, merg în librării având o listă de cumpărături foarte clară. Probabil, de vină e lipsa de timp. Oamenii acceptă anumite recomandări pe care le citesc pe internet sau care vin, prin viu grai, de la… „recomandaci” mai mult sau mai puțin avizați, apoi se duc în librărie și caută direct titlul respectiv. Dacă nu ai norocul să primești astfel de recomandări, poți să scrii cărți geniale, că acestea nu vor face altceva decât să adune praf pe rafturi. Și cum rafturile pot fi fizice sau virtuale, la fel și praful poate fi fizic sau virtual. Una peste alta, indiferent dacă te uită Dumnezeu într-o librărie reală sau într-una de pe internet, acea concluzie la fel de sigură precum taxele și moartea este oricum că te uită toată lumea, în frunte cu Dumnezeu. Fără reclamă, nu exiști.

În opoziție cu sentimentul meu față de librării se află Facebook-ul. Nu pot spune că îl detest, dar nici vreun mare admirator al lui nu sunt. Totuși, îi recunosc meritul de a fi un bun mediu de reclamă, iar conștiința acestui fapt mă îndreptățește să cred că, la un moment dat, îmi voi face și eu o pagină de FB. Am văzut scriitori foarte bine marketați pe FB și apreciez că există această zonă de recomandări literare. Până să ne mutăm întreaga viață pe internet, de aceste recomandări se ocupau revistele literare. Se ocupă în continuare, ceea ce este foarte bine, însă, din păcate, odată cu „on-line-izarea” vieților noastre, tipăritura și-a pierdut mult din impact.

Eu am ales să îmi fac cunoscute cărțile în același fel în care îmi popularizam muzica. Am fost plecat ani de zile în turnee cu Interitus Dei pentru ca publicul să asculte direct de la sursă muzica pe care urma să o audă și pe cd, fiecare la el acasă și cred că aceeași abordare este sănătoasă și în ceea ce privește literatura. Prin urmare, cel puțin romanul „Șapte sute șaptezeci” am ales să-l promovez în cadrul unui turneu de prezentări de carte.

Gheorghe A. Stroia: Cred că fiecare dintre noi a trăit emoția începutului, atunci când am încercat să ne definim, să ne aflăm calea, sensul și, de ce nu, lumina. Ce sfat i-ați da începătorului, celui care aspiră la un loc în galeria scriitorilor contemporani? 

Bogdan Boeru: În primul rând i-aș cere scuze începătorului că nu am o rețetă a accederii în galeria scriitorilor contemporani. Singurul lucru pe care al trebui să îl aibă în vedere este să fie cu băgare de seamă și să rămână contemporan cât mai multă vreme cu putință. Altminteri, se trezește în situația de a fi… „pictor rus mort la naștere”, după cum zicea un vechi banc.

Cred totuși că onestitatea scriitorului în fața hârtiei ce urmează a fi umplută cu semne este principalul lucru de care trebuie să ținem seama cu toții, indiferent câte cărți avem la activ, indiferent de cine și unde ne recomandă, indiferent de cifrele trecute în dreptul numelui fiecăruia dintre noi în catastifele editurilor. Un lucru este sigur: vom muri începători. Nu cred că a existat vreodată un scriitor onest care, aflat pe patul de moarte, să își spună, în sinea lui, înainte de ultima suflare: „Bine că se termină aici, că oricum nu mai aveam nimic de spus în literatură!” Toți vom avea sentimentul că mai era loc de ceva, că nu am terminat de spus tot. Acel „tot” nu se termină niciodată. Cine știe dacă nu cumva marea operă, cea care să-l salveze pe autor de la uitare, nu avea să fie scrisă în fix anul următor, dacă mai trăia un an bietul om? Ei bine, dacă așa stau lucrurile, măcar să fim sinceri cu noi înșine și cu scriitura noastră, pentru ca nu cumva cititorii să-și amintească de noi ca despre unii care au vrut să facă o operație fără să fi ținut vreodată un bisturiu în mână.

Și mai e ceva… Obișnuiesc ca, atunci când ajung pentru prima dată într-un oraș, să-i vizitez muzeele. Așa am făcut cunoștință cu niște colecții de artă impresionante din marile muzee ale Europei și am tras următoarea concluzie: simezele muzeelor nu există doar pentru pictori de calibrul lui Da Vinci, Michelangelo și compania. Istoria și muzeele au reținut și capodoperele unor artiști ale căror nume poate că nu spun mare lucru multora dintre noi. Dar ei sunt acolo, alături de marii maeștri ai picturii. Prin extensie, scena Heavy Metal nu este doar pentru formații de calibrul Metallica. E loc și pentru Interitus Dei. În baletul „Lacul lebedelor” nu e loc doar pentru Maya Plisetskaya. Întotdeauna va fi nevoie de câteva lebede anonime, fără de care solista nu ar putea străluci. Ce vreau să spun cu toate acestea? În literatură e loc pentru toată lumea. Nu trebuie să ne demoralizeze un refuz din partea unei edituri, o recenzie negativă, sau imposibilitatea de a acoperi un segment de public foarte mare. Haideți să scriem, haideți să o facem bine și sincer, pentru că, în cele din urmă, cu asta rămânem și cu această imagine rămân și cititorii, oricâți vor fi ei!

Gheorghe A. Stroia: Vorbind despre inspirație, se spune că unii pot scrie doar în momente de inspirație, alții spun că pot scrie indiferent de moment. Ce înseamnă să ai inspirație și cum se aplică aceasta în cazul dumneavoastră?

Bogdan Boeru: Sunt poezii pe care le-am scris „din prima”, cum se spune. Apoi le-am publicat fără să mai revin asupra lor. Pur și simplu m-a lovit ideea și… aia a fost! Sunt altele pe care trebuie să le muncești, să le șlefuiești, le recitești și nu îți place cum sună un cuvânt sau cum cade un accent…

În volumul de proză scurtă „Cartea destinelor” am adunat nuvele scrise de-a lungul multor ani. Înainte de a le publica, le-am revizitat și le-am șlefuit. Romanul „Șapte sute șaptezeci” a fost scris în aproape două luni, dar documentarea pentru el a început cu mai bine de un an înainte să mă apuc efectiv de scris.

Treaba asta cu inspirația e relativă și diferă de la om la om. Unii o găsesc în alcool, alții, într-un fum. Nu mă încadrez la niciuna dintre aceste categorii și bineînțeles că nu există doar aceste categorii. Sunt tot atâtea feluri de a găsi inspirația câți scriitori sunt pe lume. Pe mine mă găsesc anumite idei. De obicei noaptea. Iar în momentul în care am apucat ideea din zbor, îmi sare somnul și o pritocesc și o storc până când fie se naște ceva de acolo, caz în care dau repede fuga la calculator și o prind în câteva cuvinte, cum prinzi o insectă cu un ac, într-un insectar, fie o arunc la gunoi.

Gheorghe A. Stroia: Ce gen/specie literar/ă vă este mai apropiat/ă de suflet și de ce? Ați putea să exemplificați cu una dintre cărțile dumneavoastră?

Bogdan Boeru: Aici e chiar greu de spus. Am început cu poezia, prin urmare voi fi mereu îndrăgostit de vers. Dar ar fi nedrept față de nuvelă sau de roman. Fiecare îți dă feluri diferite de satisfacție. Poezia e ca un diamant tăiat perfect de un meșter bijutier, romanul e precum o coroană bătută cu nestemate cucerite în mai multe războaie. Care e mai prețios? Diamantul pentru care a trudit un om cu har sau coroana pentru care a curs sânge? Greu de spus… În cele din urmă, atât pentru diamant, când era în starea lui brută, cât și pentru aurul din care e făurită coroana tot aceleași forțe tectonice au lucrat, de-a lungul acelorași ere geologice. Omul doar a venit, oportunist cum îl știm, le-a dat o formă și le-a pus o etichetă, iar prețul nu reflectă întotdeauna tot ce se află în spatele diamantului ori a coroanei, fie și numai pentru că în spatele diamantului se poate afla doar un decolteu, iar în spatele coroanei, doar un suport viu.

Dacă mai pun la socoteală și noua mea experiență de dramaturg jucat pe scenă… deja lucrurile se complică. Piesa „Ovidius a fost aici!” mi-a deschis noi orizonturi. Poezia se adresează simțirii; proza, din punctul meu de vedere, este bună în măsura în care mă face pe mine, ca cititor, să rezonez cu acțiunea și cu personajele și să văd, cu ochii minții, ce este descris în cuvinte. În schimb, teatrul… Hm! În timp real simți, vezi, auzi, miroși… E o experiență totală și irepetabilă. Nu există două reprezentații perfect identice ale aceleiași piese. Fiecare intrare pe scenă aduce noi emoții, îmbogățește sau, dimpotrivă, văduvește publicul de anumite nuanțe… Și totul se petrece exact atunci, sub ochii tăi!

Gheorghe A. Stroia: Scrisul nu este un sinonim al bunăstării materiale pentru scriitor. Se mai câștigă astăzi din scris, este scrisul o componentă a prosperității celui care scrie?

Bogdan Boeru: Cine se apucă de scris având ca singură țintă succesul financiar, mai bine își deschide o gogoșerie, pentru că oricum se cheamă că vinde gogoși. Ceea ce câștigi prin scris, sau prin oricare altă formă de manifestare artistică, atâta vreme cât o faci din convingere și cu sinceritate, nu este cuantificabil în bani. Și nici nu trebuie! Succesul comercial nu garantează perenitatea operei. Haideți să ne amintim câte scriituri aflate „la modă” în diferite vremuri nu au supraviețuit scriitorilor lor! Prin opoziție, câte cărți bune nu au fost redescoperite și recunoscute ca valori incontestabile abia după moartea autorilor?

Părerea mea este că scriitorul ar face bine să-și asigure prosperitatea materială prin alte căi decât prin literatură. În felul acesta, literatura produsă de el are șansa să fie sinceră, în sensul de a nu fi fost condiționată anterior de nevoia unui succes comercial. Fiind sinceră, are șansa de a rămâne în conștiința publicului.

Exclud, cumva, din ecuație, literatura precis orientată către un public țintă și mă refer aici în principal la literatura pentru copii și tineret. Bineînțeles că, dacă te cheamă J.K. Rowling și dacă vezi ce succes are primul volum din seria cu Harry Potter, e și păcat să nu mergi pe direcția respectivă, cu atât mai mult cu cât câștigul financiar e unul deosebit! Vedeți… Dumnezeu lucrează în feluri imposibil de bănuit! Autoarea avea nevoie de bani, trecea printr-o perioadă grea și a fost nevoie de un tren întârziat ca să o găsească ideea. Putea câștiga la loto, dar s-ar fi chemat că Dumnezeu i-a dat un pește de pomană. Ar fi terminat de mâncat peștele și după o zi i-ar fi fost din nou foame. Așa însă, Dumnezeu i-a dat o undiță și a învățat-o să pescuiască.

Gheorghe A. Stroia: Despre uniunile de creație literară ce părere aveți, sunt sau nu oportune, au un rol clar definit în propășirea literaturii române? V-a ajutat în demersurile literare proprii apartenența dumneavoastră la o astfel de uniune?

Bogdan Boeru: Nu sunt încă membru al unui astfel de organism, dar îmi doresc să fiu și depun eforturi în acest sens. Părerea mea este că asemenea organizații au marele merit de a așeza la aceeași masă scriitori care, altminteri, ar fi avut puține șanse să se întâlnească. Sunt conștient că pot ieși scântei astfel, dar la fel de conștient sunt că atâta vreme cât oamenii care se așează la aceeași masă se și respectă reciproc, lucrul acesta poate genera beneficii pentru fiecare. Toți învățăm de la toți. Doar să vrem asta.

Gheorghe A. Stroia: Există în fiecare dintre noi mulțumiri și nemulțumiri. Există oameni, cărora, deși nu recunoaștem întotdeauna, le suntem datori cu secvențe din ascensiunea noastră, de ce nu, fie ea și literară. Din contră, există oameni care au încercat să ne demoralizeze, unii dintre ei poate nu neapărat cu intenții negative. Pentru tot ceea ce sunteți în acest moment, vă încearcă o nemulțumire față de ceva/cineva? În antiteză, există e persoană în spectrul literar contemporan față de care nutriți sentimente de admirație și care ar fi motivele pentru care o faceți?

Bogdan Boeru: Hm… În literatură, cam ești pe cont propriu. În muzică și în showbiz, depinzi de mulți. Aș putea enumera câteva persoane din zona muzicală pe care artistul onest ar face bine să le evite, dar din respect pentru copacul din care a fost fabricată hârtia, prefer să nu o fac. Cât despre literatură… Lucrurile stau cam la fel, cu amendamentul că aici nu am în cârcă un sfert de secol de carieră.

Gheorghe A. Stroia: Activitatea dumneavoastră literară este una prolifică. Ce proiecte de viitor aveți? Îmi puteți dezvălui câte ceva, în premieră?

Bogdan Boeru: Sunt câteva proiecte, nu toate literare. Dar ca să rămânem în această zonă, proiectul meu din viitorul imediat este turneul de prezentare a romanului „Șapte sute șaptezeci”. Pe urmă… am calculatorul doldora de lucrări, mai mult sau mai puțin finalizate.

Gheorghe A. Stroia: Există o întrebare pe care nu ați primit-o, dar la care ați dori să-mi răspundeți? Vă rog…

Bogdan Boeru: Da… Ar fi ceva. Aș vrea să discut, în puține cuvinte, despre cartea tipărită versus cartea virtuală. Sunt convins că, în momentul în care a apărut hârtia, iubitorii papirusului și ai pergamentului au văzut-o ca pe lucrarea diavolului.

Nu demonizez nici cartea virtuală și nici dispozitivele de pe care se pot citi cărți în format electronic. Pur și simplu, eu, personal, nu mă asortez cu asemenea „device”-uri. Motivul e simplu: un asemenea dispozitiv păstrează informația conținută în carte, dar ucide cartea în sine, ca obiect de artă. Nu cred că se va putea inventa un aparat care să te facă să simți atingerea unei ferecături de argint a cine știe cărei scripturi din cine știe ce secol. Aparatele de citit cărți în format electronic au transformat bibliotecile, din colecții de obiecte de artă, în „folder”-e depersonalizate. Asta e doar părerea mea. Nu sunt retrograd; nu arunc pietre în cuceririle tehnicii. Dar sunt bibliofil. Pur și simplu iubesc cartea, ca obiect. Niciun aparat nu îmi va putea reproduce mirosul de hârtie veche. Atunci când deschizi o carte, gestul în sine are încărcătura pătrunderii unei taine, mai ales dacă vorbim despre o carte bătrână, iar gestul e însoțit de senzația olfactivă. E un mister acolo și un simplu „click” nu va umple nevoia de mister, asta pentru că sunt unele mistere care nu se cer descifrate, ci doar trăite.

Gheorghe A. Stroia: În încheiere, mulțumindu-vă pentru amabilitatea cu care ați răspuns provocării mele, credeți în utilitatea  și succesul acestei cărți cu interviuri? Ce sugestie ne puteți da? 

Bogdan Boeru: Mi se pare o inițiativă extraordinară. Consider că e necesară o astfel de carte. Personal, când îmi pică în mână o carte care îmi place mult, după ce o termin încerc să aflu cât mai multe despre autor, să pătrund în universul său, în măsura în care și el permite lucrul acesta, și să mă las surprins de scriitura lui trecută sau viitoare, în raport cu imaginea pe care mi-o pot forma despre autor. Tocmai din acest punct de vedere mi se pare nu doar oportună, dar și necesară această inițiativă. E un fel prin care publicul poate cunoaște autorul și dincolo de simplul nume de pe o copertă. Sugestie? Ar trebui să vă gândiți la o serie, nu doar la o singură carte. Vă mulțumesc.

NR: Mulțumesc, Bogdan! E o plăcere să descopăr pe lângă artistul (poetul, romancierul, graficianul) Bogdan Boeru, pe Omul Bogdan Boeru – un suflet cu amintiri intense, dar și trăiri la fel de intense. Îmi place conștiența propriei valori, dar și modestia cu care reușești să o pui în valoare! E o bucurie să te am în cartea de interviuri. Felicitări și inspirație în tot ceea ce faci!

Din volumul ÎN DIALOG CU INIMA (interviuri cu scriitori români contemporani)- Vol. 1, Armonii Culturale, 2018

by

Referinţă Bibliografică

ÎN DIALOG CU INIMA… BOGDAN BOERU/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 25 mai 2018