In memoriam Gheorghe Istrate
Ieri, 1 septembrie 2017, în județul seismelor calificate, în centrul orașului
Focșani, vorbeam cu tizul meu literar, Marin Moscu, ultimul mohican al
Poeziei clasice, despre poetul Gheorghe Istrate. Apoi ne-am dus la statuia
Lui Dumitru Pricop, ridicată de Puiu Siru, într-un părculeț, continuând discuția
Despre Gheorghe Istrate. L-am vizitat și pe rafinatul poet Virgil Panait, în
Atelierul său de ochelari. Azi m-a sunat scriitorul și regizorul Nicolae Cabel,
Plângând precum o ploaie cu brumă pe picături, un plâns care doare urechile
Celor ce-l aud, un țipăt tăcut, neputincios în fața morții celor dragi. Apoi m-a
Sunat Nistor Tănăsescu, cel pentru care Gheorghe Istrate și-ar fi dat viața,
Numai să-l știe acolo unde i-a fost mereu locul, între poeții cu har divin.
Încă un telefon, de la doamna Passionaria Stoicescu. Lacrimi de femeie
Cu suflet, vorbe de mamă a poeziei. Dau în plâns sughițat. Durerea e mai vie
Decât viața. Pe Gheorghe Istrate nu-l mai doare nimic. Nici viața cuvintelor.
Azi, 2 septembrie, la ora 11.00, Gheorghe Istrate și-a ridicat zmeul din piept
Dincolo de nori. Oră la care, prefațând o carte de versuri, a poetului
Trandafir Sâmpetru, făceam trimiteri clare la poezia lui Gheorghe Istrate.
De multe ori poetul spunea în public, cu oarecare amărăciune în suflet, că
E mai mult vrâncean decât buzoian. Și avea dreptate. Nașul său nu a fost
Altul decât marele Dumitru Pricop. Prietenii săi buni – Marin Moscu, Virgil
Panait, Culiță Ion Ușurelu știu bine cât de mult poetul iubea Vrancea. Nu
Știu ce se întâmplă acolo, ceva seceră marile valori precum o combină
Grâul din lanurile cerești ale acestei țări internate într-un spital european
De urgență. În anii din urmă, în Vrancea au murit scriitori cu vocație:
Traian Olteanu, Florin Muscalu, Constantin Ghiniță (am înțeles că poetului
Din Mărășești i se pregătește o statuie de bronz), Mircea Dinutz, Dumitru Pricop,
Ion Panait ș.a. Oameni și litere, cruce după cruce, lăsând în urmă statui. De ce
Tocmai ieri am fost la Focșani? De ce tocmai ieri Marin Moscu mi-a povestit
Lucruri deosebite despre Gheorghe Istrate? Să fi fost felul în care acesta să-și
Ia adio de la orașul care l-a adoptat necondiționat, să fi fost eu mesagerul
Despărțirii sale? Odihnește-i, Doamne, sufletul bun, generos și plin de lumina Ta.
Marin Ifrim
* * *
Călătoria finală
– lui Gheorghe Istrate –
Poetul închide lumina în suflet şi pleacă
Într-o călătoria promisă ambiguă şi seacă.
În urmă rămân tomuri de poezii ecou,
Între staţiile dintre stele nimic nu e nou.
Doar un înger ascuns într-o umbră fecundă
Şterge ochii luminii terestre cu o fundă
Ochelarii nopţii se poartă-n vecie
Calea neîntoarcerii citeşte poezie.
Pe muntele-i de cărţi răsare negru soare
Lumina plânge în rime fără alinare.
Poetul a închis ceaslovul şi-a plecat
În sânul cerului, la Domnu-Adevărat.
La început de toamnă să priviţi spre cer,
O dungă de lumină ascunde un mister.
Este călătoria prieteni, ambiguă şi seacă,
Ce pune poezia sub cruce, să sporească!
Marin Moscu
* * *
Barba de înger de la Limpeziș
Istrate și-o-ncâlcește cu sfială
Când, peste veac și lume, abisală
Cade-o lumină ca un măciniș;
I se întâmplă câteodată, rar,
Să-și facă rost augure policandre
Ritualic de-înhămat la pluguri tandre
Decât la căcădarii din hotar;
Copil al oalei de pământ, fragil,
Între-anonimi și pururi se-mprumută
De la datornici cu-o mai neștiută
și-agonică blândețe de profil,
la care mai adaugă o mare
neîmpăcare până la-mpăcare
Șerban Codrin, Din volumul „Rodierul”, Ed. ”Betta, 2016
* * *
O mică evocare
Gheorghe Istrate a fost un copil norocos. Cu un fizic fragil, cu o voce de înger, părinții, profesorii, prietenii l-au ocrotit ca pe un fel de monument al speranței. Mama sa, pe vremea comunismului, prepara înghețată, în bidoane clasice, mari, de aluminiu, din cele specifice zootehniei. Avea o căruță cu cal și se ducea la câmp, în toiul treieratului, cu înghețată la cornuleț/cornuleț pentru cei care treierau grâul. Așa l-au ținut pe marele scriitor la facultate. I-am cunoscut bine, eram oaspete permanent al casei lor, o bijuterie simplă, cu apa cea mai rece și mai pură din sat, în fântâna situată la vreo 10 metri de casă. Nea Ion, Tatăl poetului, era clopotarul satului. Cel mai scund om din comună. Când trăgea clopotul, tălpile i se ridicau cam o jumătate de metru de la sol, apoi, în virtutea gravitației, nea Ion cobora printre enoriași. Era cel mai iubit om din Limpeziș. Ca și tanti Marița, mama poetului. Cartea și credința fac oameni deosebiți…
Marin Ifrim
by