L-am cunoscut abia în 1973, când am ajuns student la Institutul Teologic Universitar din București. Era titularul catedrei de Istoria Bisericii Ortodoxe Române.
Se născuse în 1914. Nu am aflat prea multe despre originile, copilăria și tinerețea sa. Știu că în perioada 1947-1972 a fost funcționar superior al Patriarhiei Române, având însărcinarea de a se ocupa de arhiva Patriarhiei. Arhiva acestei instituții nu însemna numai documentele curente, ci și documentele istorice, emise cu sute de ani înainte. Pentru a le utiliza, pentru a le cerceta, era nevoie ca să cunoască limbile paleoslavă și slavonă, scrierea chirilică, limba greacă veche și neogreaca. Părintele Șerbănescu citea cursiv asemenea documente, le traducea cu ușurință, ba chiar le știa pe multe pe de rost.
Mai știu despre dânsul că a slujit patru decenii ca preot la fosta biserică Albă-Postăvari din strada Bateriilor nr. 41. În anii 1972, 1978-1984 a funcționat ca profesor de Istoria Bisericii Ortodoxe Române la Institutul Teologic din București.
Era un bătrânel foarte vioi, iute, întotdeauna binevoitor, zâmbitor, gata să te asculte, să te încurajeze, să-ți dea sfaturi. În mijlocul studenților părea un bunicuț fericit. Avea un suflet bun, părintesc, asemenea Părintelui Ioan Ionescu de la Seminarul Teologic din Craiova. Cursurile sale erau o bucurie, deși erau foarte bogate în conținut, în informație. Avea o memorie impresionantă. Știa cu lux de amănunte istoricul mănăstirilor, știa pe de rost textul multor pisanii de la biserici și mănăstiri vechi, se juca cu anii și numele personalităților istorice. Era o adevărată enciclopedie istorică. Cred că dacă aș fi terminat doctoratul și nu m-aș fi căsătorit așa devreme, m-ar fi oprit asistent. Mă simpatiza foarte mult pentru faptul că începusem să public în revistele bisericești și socotea că aș avea multe de făcut și de spus în domeniul istoric. Mai târziu am aflat că a avut foarte puțini ucenici, tocmai datorită exigenței sale. Am înțeles că doar un doctorand și-a luat teza la dânsul în tot timpul cât a funcționat ca profesor la Teologie. În ciuda faptului că avea cursuri stufoase, cu nenumărate date și nume, studenții participau cu plăcere și interes la orele dumnealui. Știa să-și presare discursul cu istorioare picante din viața unor personalități istorice, din istoria unor monumente, amănunte inedite ale unor evenimente, pe care dânsul le aflase de-a lungul anilor fie din documente, fie din scrieri, fie de la generațiile trecute.
La cursurile de masterat și doctorat am avut câteva lucrări la dânsul și atunci am înțeles cât de importantă este seriozitatea în abordarea unui subiect istoric. Mai târziu, după ce am conspectat numeroase lucrări de teoria și filozofia istoriei pentru cartea Nicolae Iorga. Concepția istorică, am înțeles că în cursurile Părintelui Șerbănescu era o mare lacună: lipsa înscrierii istoriei bisericești în contextul istoriei naționale.
A fost foarte mâhnit, când a aflat că abandonez doctoratul, când eram în anul al doilea. Dețin mai multe scrisori de la dânsul, în care mă îndemna insistent să continui. Mă căsătorisem, mă preoțisem și nu-mi mai puteam permite să mă deplasez în București, pe la biblioteci și arhive ca să-mi pregătesc lucrările și examenele. Din cauza aceasta nu am putut să-i dau ascultare.
La 1 Martie 1982 m-am întâlnit întâmplător cu dânsul în București, undeva, pe strada Antim Ivireanul. A tresărit, parcă ar fi reîntâlnit pe unul din familia sa după mulți ani de despărțire. Era în cizme, plin de noroi. Plângea. În zilele următoare trebuia să-i demoleze biserica Albă-Postăvari(sec. XVI), la care slujise 40 de ani. Patriarhul Iustin n-a vrut să miște un deget ca să o salveze. Profesorul l-a caracterizat drept ,,o cârpă, care n-a dat niciodată piept cu viața și cu greutățile ei”. Părintele făcuse nenumărate memorii către toate autoritățile și forurile superioare pentru salvarea bisericii. Fusese în multe audiențe, dar se izbise peste tot de un zid. Așa hotărâse Ceaușescu și cuvântul lui trebuia dus la îndeplinire. Atunci am aflat că Mihai Viteazul, înainte de a ajunge domn al Țării Românești, când fusese condamnat la moarte de către domnul Alexandru cel Rău(1592-1593), a trecut prin fața bisericii Albă-Postăvari. Îl duceau la locul de osândă. A cerut să i se dea voie în biserică să-și facă ultima rugăciune. I s-a dat și el s-a rugat la icoana Sfântului Nicolae. A ajuns la locul de execuție, a pus capul pe bedreag și, când s-a uitat la călău cum numai el știa să se uite, acesta s-a înfricoșat, a aruncat barda și a luat-o la fugă. Toată lumea a fost convinsă că aceasta a fost încă o minune a Sfântului Nicolae.
Biserica Albă-Postăvari a fost dărâmată la câteva zile după discuția mea cu Părintele Șerbănescu. N-a reușit s-o salveze! Cu siguranță că a fost una din neîmplinirile vieții lui!
Era a treia biserică din zonă dărâmată, alături de sute de case particulare și clădiri publice din zonă, pentru a face loc Casei Poporului, actualul sediu al Parlamentului României.
Părintele Șerbănescu a deplâns atunci starea de la Institutului Teologic din București. Tânăra generație de cadre e pusă doar pe căpătuială și pe afaceri, zicea dânsul. Mi-a spus că și dumnealui a realizat împreună cu Teodor Manolache bibliografia revistei ,,Biserica Ortodoxă Română” la 75 de ani de la apariție, dar că patriarhia nu a vrut să le-o publice. Atitudinea patriarhului de a nu-mi publica lucrarea Bibliografia Revistei ,,Biserica Ortodoxă Română”(1874-1983) nu trebuie să mă mire. Nu e decât o mumie folosită ca marionetă de factorul politic și nimic mai mult. M-a rugat să-l vizitez când mai vin în București, să țin legătura cu dânsul ,,cât voi mai fi în viață!” M-a felicitat pentru activitate și ne-am despărțit prietenește. M-a impresionat mult!
Din păcate, nu am mai ținut legătura cu dânsul. Am fost plăcut surprins, când am găsit în librării în anii următori o carte monumentală a dumnealui, Mircea cel Mare, realizată în colaborare cu Prof. Univ. Dr. Nicolae Stoicescu, viitorul ambasador al României în Grecia.
Am aflat că a murit în 1999.
Dumnezeu să te ierte, dascăl scump al tinereții mele![1]
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..