Timpul, ca fierăstrăul fulgerului prin nori este receptat diferit de către fiecare dintre noi, la nivel personal: pentru unii este roz ca floarea trandafirului de dulceață, pentru alții este roșu ca flacăra mistuitoare, pentru alții este gri ca cenușa morții, pentru alții este negru ca-n spatele cortinelor lumii…!

Oare din ce-i făcut timpul?! Oare de unde vine timpul?! Oare unde se duce timpul?! Oare al cui este timpul?! Oare are mamă timpul?! Oare are tată timpul?! Oare are frați timpul?! Oare are prieteni timpul?! Oare are copii timpul?! Oare are dușmani timpul?! Oare are țară timpul?! Oare are casă timpul?! Oare s-a născut timpul?! Oare a fost creat timpul?! Oare este veșnic timpul?! Oare va muri timpul?! Oare are bucurii timpul?! Oare are dureri timpul?! Oare are cântece timpul?! Oare are poeme timpul?! Oare iubește timpul?! Oare urăște timpul? Oare are tinerețe timpul? Oare îmbătrânește timpul?! Oare se-mbolnăvește timpul?!

Doamne, cât mai vrem să știm răspunsul…! Poate că nu se va putea niciodată sau poate da. Tot ce aflăm la un moment dat, mai devreme ori mai târziu este că timpu-i de fapt un ceva despre care nu îți dai seama la timp…!

Timpul e ca marea: dinăuntru cumva, la suprafață altcumva. Tot astfel și omul – are atât de mult cer deasupra lui, atât de mult țărm la suprafață și atât de mult adânc în lăuntrul său.

Am avut și eu și-oi mai avea, cine știe până când, lună și stele scufundate-n așa de împietrita singurătate albastră, am avut și eu așa imens larg frâmântat de așa-nspumate valuri, am avut și eu așa albastră oglindă în care să se uite soarele de aur, am avut și eu drumuri fără pulbere pe care să le cutreiere hoinarele gânduri plutitoare, am avut și eu știmele apelor ca niște năvoade de prins fără scăpare rătăciții soartei, am avut și eu furtună să mă biciuie pe șira valurilor, am avut și eu crivăț să mă șuiere, nisip de așternut, stâncă de căpătâi, nori de umbrit, ploi de răcorit, torente de zguduit, ninsori de-nzăpezit, pești de-nflorit, păsări de plonjat, doruri de rotit…! Ca marea imensă le-am avut pe toate iar ca grăuntele de om le-oi pierde-ntr-o zi pe toate…!

Ianuarie, 2026! Am mai lăsat în spate încă un an: 2025 – ce n-aș da să fiu îndreptățit să spun al câtelea în cifre așezate invers –; sunt la glezna versantului unui an nou: 2026. Din propria-mi viață mi s-a scăzut anul tocmai ieșit din timp, dar totuși bine că s-a dus, că a fost unul lugubru. Suntem prizonierii unor rânduieli în care politica a devenit lupul societății. Bravo! Suntem campioni mondiali la pugilismul politic. Nu mai avem linişte, este plină țara de galerii de suporteri politici beligeranți într-o cruntă încăierare fratricidă. Puțini își mai văd de treaba lor, iar aceasta, pe mine cel puțin mă tulbură devastator. Și, ca să fie paharul mai plin, în noiembrie, 6, am căzut victimă a propriei suferințe, încheind anul pe patul de spital, apoi în patul de domiciliu, cu o parte din mine retezată de la comenzile de deplasare, pentru o bună vreme de acum încolo.

Dar, întreag acest desfășurător de suferinți are în sine, totuşi, o boare de favorabilitate: am cunoscut cu această descurajantă și chinuitoare întâmplare oameni cu inimi minunat de frumoase – acum dedic rândurile de față doctoriței prin care mâna prelungită a unei minuni mi-a salvat viața, Adriana Mihaela Mihăilescu; am scris încă și voi continua să scriu toată viața mea de care mă voi mai bucura cu aptitudini adecvate cel puțin puterii de a sta la calculator o oră, două pe zi, despre alte cadre medicale în fața cărora, pentru bunătatea și profesionalismul lor îmi plec capul cu adâncă reverență, de la minunat de devotata, competenta, blânda ca un înger, buna ca o mână mângăietoare de catifea  doctoriță Margareta Miron, la asistentele toate ale Compartimentului Neurologie al Spitalului Județean de Urgență Bacău, unde mi-am ispășit traversarea pe sârmă deasupra unei guri căscate de prăpastie, dejucate în tentativa ei sinistră de a mă înghiți, întocmai de către îngerii salvatori ai saloanelor de spital, la infirmierele toate și brancardieri.

Azi computerul a invadat întreaga lume, înlocuind sufocant omul de pretutindeni, trăgând după sine pe toți în activităţile ce lasă în urmă forfota dulcii vieți de dincolo de adevărul general al cotidianului în care totul capătă agresiv însuşirea de izolare în virtual, încetând totalmente fremătarea poetică vie a lumii…, aceasta e trist și doare…!

Doare?! Am spus cuvântul doare?! Da, l-am spus și e unul ce n-ar trebui să încapă nicăieri, căci durerea e așa de penetrantă în ființa omenească încât numai cât îi spui numele că se și activează. Cuvântul durere în sine e un act, nu doar un enunț, apt să cauzeze instant ceea ce semnifică, numai cât îl spui că și declanșează o rețea de experimente pe viu – nu e un cuvânt sec, e ca trăsnetul ce-și face efectul, nu doar semnalizează un fenomen…! Mai bine nici să nu spunem cuvântul acesta, nici să nu-l auzim.

Dar, parcă-i după noi?! Ei, iată aici este cheia de boltă a înălțimii profesionale medicale! Căci, nimic mai adevărat: practicianismul medical e o artă. Fără arta rafinată, inteligența și eleganța interrelaționării cu pacientul a medicului, n-am ilumina adecvat și pozitiv descrierea nobilei profesii de medic. Și, iată, în această formulare de deziderate o identificăm deplin și cert pe dr. Adriana Mihaela Mihăilescu.

Fără îndoială că ar fi imposibil de glosat toate coordonatele morale și profesionale de o relevantă complexitate şi diversitate ale unui medic. Cred însă că este suficient, deși nu riguros, de potrivit o sinteză de referiri în mai puține cuvinte, sugerând că profesia de medic este și trebuie să fie o prelungită legătura om natură, știință, divinitate – acolo unde există credință și se apelează la divinitate. În largă desfășurare a frumuseții vieții, a idealurilor, a dreptului la sănătate și a dreptului la viață ale omului, prin puterea priceperii, har, dăruire și iubire, medicul este prelungirea din chiar resorturi exterioare umanului a menirii de alinare și vindecare corporală și sufletească. Nimeni nu-i Dumnezeu, nici medicul nu-i… El este și nu-i puțin lucru, omul menit întru îngrijirea, alinarea și salvarea pe cât se poate a celui sortit bolii ori căzut în robia ei. Din nou, în cele exemplificate mai sus se suprapune identic chipul profesional și uman al doctoriței Adriana Mihaela, Mihăilescu.

Fără a se fi dat curs într-o neîntreruptă dinamică a coeziunii cu universul material, concret, la care conlucrează munca, talentul, știința, dar și timpul și istoria, e sigur că profesia medicală modernă nu ar fi existat în întregimea ei de valoare și eficiență practică. Dar ar fi o iremediabilă eroare să excludem din acest plan de condiții elementul pur spiritual. Numai împreună, toate acestea fundamentează comuniunea afectivă şi știința, însumând armonios și complementar abilităţi de uniformizare a relației corp-suflet, act cardinal în ce privește relația medic-pacient, suferință-tratament. Fără armonia participativă stabilită în unitatea criteriilor de mai sus nu putem vorbi despre medicul cel mai pregătit și nu în mică măsură predestinat pentru această profesie. Nimic mai adevărat ca aceasta, într-o schițare în rezumat a unui portret în cuvinte reprezentând pe dr. Adriana Mihaela Mihăilescu.

Personal am îndreptățire să argumentez nu cu puține nume referirile anterioare. Mult din ceea ce ar decurge dintr-o listă vastă poate, deși eu o simt ca pe o cuvenită recunoștință și o afecțiune evidentă, să pară că sare din categoria axială prezentului zis modern și lunecă în mit însă nu este întocmai…, medici providenți, minunați, sfinți între martirii paturilor de spitale există, fiecare dintre noi avem nevoie de ei și le datorăm de mai multe sau de mai puține ori omenescul mulțumesc…! Am a împlini aceasta față de mai multe cadre medicale, dar dintre ele acum conturez pe doctorița bună, cu inimă frumoasă Adriana Mihaela Mihăilescu, medic neurolog, om bun pentru oameni ce uneori nici nu pot deschide gura ca să-și verse durerea într-un vaiet – căci ceea ce pare ușor pentru cine nu știe, e cumplit pentru cine știe, suferințele neurologice fiind trimisele iadului pe pământ, după părerea mea, cel lovit de două ori până acum de această năpastă.

Așa cum și în împrejurările în care am cunoscut-o eu pe doctoriţa cu inimă frumoasă, Adriana Mihaela Mihăilescu, e un plus parvenit pe făgaş nefericit de un mai aproape de minte și suflet făgaş de cunoaștere a ei. Până acum, descriind-o de câteva ori în unele texte de factură eseistică, am denumit-o metaforic doctoriţa cu inimă frumoasă, căci, așa cum ea a cercetat rețeaua de viaducte a creștetului meu, eu am privit în inima sa. E înflorită această inimă, e luminoasă, e magic de frumoasă. Așa îi este și chipul… și el e tot asemenea înflorit, luminos și frumos…!

Deopotrivă, câteva rânduri scurte despre calea înflorită și ea, luminoasă și ea, frumoasă și ea, din copilărie până azi oglindesc o Adriana cu inimă frumoasă, sublim contemplată uman și profesional, fără condiția explicită biografic a unui altfel de text mai riguros și rigid, decât un eseu ce se închide în coordonate afective.

S-a născut la Târnăveni, jud Mureș, pe 1 aprilie 1984, într-o familie de chimiști – nu este frumos de dezvăluit vârsta doamnelor, dar ce vârstă poate fi mai frumoasă decât aceea pe care o are frumoasa la inimă doctoriță, iar de aceea ce eventuală absurditate ar fi în dreptul de a îngrădi faptul de a fi spusă?! Și-a pierdut tatăl din cauza unui accident vascular cerebral hemoragic când ea avea șase ani, ceea ce i-a cauzat o traumă sufletească pe care o resimte până azi. Poate că însuși jocul dureros al destinului i-a și premeditat încă de atunci calea profesională de urmat în viață, dar este cert că, maturizându-se, cu adevărat și-a dorit aceasta, motivul fiind numai și numai acela de a sonda în tainele acestui diagnostic sever pentru a explora resorturile posibile ale științei medicale întru ajutorarea suferinzilor neurologici.

A urmat facultatea la Cluj și București, între anii 2002-2008, pentru ca, după susținerea examenului de rezidențiat, în ianuarie 2009, idealul său să i se împlinească, devenind medic rezident neurolog la Cluj. Ceea ce este cu deosebire menționabil în acest parcurs universitar este faptul că pe seama unei colaborări mizând acumularea de științe și practicianism medical, între Secția Neurologie și Secția Neurochirugie, frecventate consecvent de către studenta Adriana Mihaela Mihăilescu, se întemeiază o întâlnire favorabilă, providentă în ce o privește, cu prof. univ. dr. Ștefan Florian, l-a sfatul stăruitor al căruia din anul III de rezidențiat se va transfera la Universitatea din București, unde se și consacră ca medic specialist neurolog.

An cu an, pentru tânăra avidă de învățare devenită tânără doctoriță cu inimă frumoasă, biografia de viață și profesională se așază frumos împăturit, croind drumul drept și fructuos până la Bacău, în 2017, pentru ca din 2018 să profeseze ca medic la Spitalul Județean de Urgentă. De aici înainte, beneficiarii îngrijirilor medicale din partea sa conturează cu mult mai exact și merituos profilul uman sublim și competent medical al dr. Adriana Mihaela Mihăilescu. Eu sunt unul dintre ei și fac aceasta exprimând din inima mea bolnavă pentru inima sa frumoasă: Mulțumesc, doamnă doctor, vă respect, vă iubesc, vă port recunoștință. Mi-ați salvat viața și mi-ați redat sănătatea într-o proporție de recuperare aproape identică celei de dinainte…!

Pesemne unii spun că metaforele mele sunt cele mai nenimerite asocieri cu durerea căpcăună despre care vorbesc, dar eu mă refer nu la ce cred unii, ci întocmai la ce cred eu: compartimentul la care slujește dr. Adriana Mihaela Mihăilescu este ca un laborator de artă medicală neurologică modernă şi deopotrivă ancorat în tradițiile poporului român bun, blând, omenos, săritor la nevoie, aplicate în viața de zi cu zi în decursul veacurilor până la descentrarea noastră bruscă de pe osia istoriei. Spun aceasta pentru că personalul medical ce deservește secția susnumită, laborator de artă medicală neurologică, așa cum l-am numit eu, – îi repet supranumele pe care nu ar fi decât corespunzător să îl și poarte – este in corpore titular de emblemă a dragostei de profesie, măiestrie metodică har și omenie…!

(Aurel V. Zgheran)

by

Referinţă Bibliografică

În umbra celor buni și cu inima frumoasă, afecțiunea și recunoștința: dr. Adriana Mihaela Mihăilescu/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 2 ianuarie 2026