Citesc: “Profesorul care se ocupă cu scoaterea la lumină a operei savantului Simion Mehedinţi”, de Ş. Borcea, 3 noiembrie 2016, 14:19// Adevărul.ro. Trec mai departe. Articolul nu mă interesează. De ce? Iată:

După examenul pentru postul de profesor asociat la Colegiul de Institutori Focşani, aparţinînd  de Univ. Bucureşti, unde am şi funcţionat (avînd cea mai mare medie între cei trei candidaţi) patru ani (1996-2000) am descoperit opera lui Simion Mehedinţi. Într-atît am fost de impresionată de actualitatea învăţăturii sale, de pedagogia de înaltă ţinută, obişnuită fiind cu opurile pedagogilor francezi (René Hubert) şi multe alte scrieri obligatorii în domeniu, încît, la o întrunire sărbătorească profesori-studenţi am simţit nevoia să afirm, cu precădere pentru viitorii educatori, că „orice profesor ar trebui să fi citit şi să aibă în propria-i bibliotecă scrierile lui Simion Mehedinţi”: Cred că aşa suna aprecierea mea. Într-un mediu ostil. Ostil calităţii. Cu atît mai mult trebuia să spun studenţilor mei acest adevăr.

…Şi revin asupra titlului articolului. Ce îmi atrage atenţia? Simplu: „titlul” însuşi! Grav! Un titlu rezumă conţinutul. Aici însă, avem de-a face cu o „cacofonie” în cel mai bun caz. Pentru că opera lui Simion Mehedinţi este Lumină. Nu trebuie „scoasă la lumină” ca o haină uzată! Cel mult trebuie „scoase la lumină minţile” multor diletanţi( „profesori” sau nu)! Dar „de unde nu e nici Dumnezeu nu cere”! Mai va!!! Vorba poetului (Eminescu, „La steaua”): „ La steaua care-a răsărit/ E-o cale-atît de lungă,/ Că mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ne-ajungă.(…..) Icoana stelei ce-a murit/ Încet pe cer se suie/ Era pe cînd nu s-a zărit/ Azi o vedem şi nu e”!!!!!!!!!!!!!

De aceea este nevoie de o „Altă creştere-Şcoala muncii”, Simion Mehedinţi-Soveja, Ediţia a VIII-a cu adăugiri, Editura Cartea Românească, 1977, Bucureşti

Am remarcat, la lectura cărţii, în 1997, ediţia tipărită de Asociaţia Personalului Didactic Simion Mehedinţi” Focşani, care reproduce ediţia amintită, multe, foarte multe pasaje de extremă importanţă. Vă invit să le parcurgem împreună. Să ne (re)-amintim:

Convingerile autorului la 1921, 10 mai.

„Dacă e însă nevoie să individualizăm metoda educaţiei nu numai după felul copilului, ci şi după tradiţiile poporului, urmează de la sine că sarcina de educator nu poate fi împlinită de oricine”.(op.cit., p.13).

„Afirmăm încă de pe acum că „pedagogia românească” nu poate fi o operă de erudiţie, ci mai degrabă de intuiţie, şi tocmai de aceea, valoarea ei va fi durabilă. Cărţile-chiar cele mai învăţate- se prostesc cu vremea; pe cînd un scriitor original rămîne totdeauna tînăr”(ibid.,p.14).

La 10 mai 1941.

„Ce nu se putea face de la întregirea ţării pînă azi! Din nenorocire, şi educarea tineretului, şi îndrumarea gloatei muncitoare au fost mai prejos de toate aşteptările. În viaţa politică, un furnicar de partide (în zece ani am avut peste şase sute de miniştri şi subminiştri. Cîte 50 pe an!). În viaţa şcolară, legi, regulamente şi programe-cu duiumul. Ce om de pripas nu şi-a arătat isteţimea la Ministerul Educaţiei Naţionale! Cecetăşie, Străjerie, Frăţiile de cruce…şi cîte altele n-au fost experimentate pe capul bieţilor şcolari, pînă ce ne-a fost dat să auzim că părinţii trebuie să înveţe de la copii, iar profesorii de la elevii lor…” (p. 30, ibidem, s.n.).

Continua „uimire” a unui profesor în faţa acestor aspecte de-a dreptul degradante nu este „de ieri de azi”, aşadar! Căci şi Simion Mehedinţi se întreabă, cu amărăciune:

„ Se poate aşa ceva?

Faptele răspund da. Dovadă unii străini din ţara noastră, care, prin „regimul muncii” lor colective, au sporit, pe cînd noi mergem spre ruină.

Cu gîndul deci la mintea cea de pe urmă a românului, tipărim din nou Altă creştere- şcoala muncii, făcînd această scurtă, dar limpede socoteală:

Neamul românesc nu va putea birui greutăţile de azi, decît muncind mai mult şi mai bine decît cei care îl duşmănesc, şi întrecîndu-i prin moralitate.

Natura nu suferă minciuna niciodată, nicăieri şi de hatîrul nimănui. Cu slăbiciune nu faci putere; cu eroare nu faci adevăr; cu viciu nu faci virtute.

Sau suntem mai puternici decît alţii, şi vom trăi; sau suntem slabi, iar atunci vom pieri.

Cine nu se împacă cu acest gînd, să-şi încordeze puterile, să muncească înzecit şi însutit, fără să mai aştepte îndemnul cuiva.

Asaltul duşmanilor- şi dinafară şi dinăuntru– să se izbească de noi, ca de ascuţişul unei săbii.

În mîna noastră stă, aşadar, şi mîntuirea şi pieirea” 10 mai 1941 ( idem, p. 31).

Cartea este formată din trei cărţi. Sau capitole.

Cartea întîi: Evanghelia iubirii: copilul şi femeia.

Cartea a doua: Şcoala muncii: Preotul şi învăţătorul.

Cartea a treia: Natura şi cartea.

Aşadar: „În atenţia cititorului(…):

1. Educaţia nu e atît artă, cît ştiinţă
2. Ştiinţa pedagogiei are drept scop practic să dea cea mai mare şi mai armonioasă dezvoltare energiilor sădite în fiecare ins, potrivit cu interesele societăţii şi ale individului.(…) să-l ajute adică să devină un om harnic şi un caracter bine definit
3. Caracterul nu e un dar, ci o sumă de deprinderi tari, dobîndite prin muncă.
4. Jocul nu ţine locul muncii.

Concluzie: Doctrina educaţiei trebuie să se sprijine pe învăţătura trasă din munca întregii omeniri” ( p. 32, idem).

„Însă, chiar după Fröbel, educaţia a rămas tot pasivă(…).

Prin urmare, nici pînă în clipa de faţă nu ne-am încredinţat că singurul chip de a şti şi a putea ceva e să lucrezi în adevăr; ci răsfoim operele pedagogilor vestiţi, amăgindu-ne cu închipuirea că educaţia e o artă în care izbutesc numai cei care au talent special, ca în pictură, sculpturi, poezie şi alte arte, unde numai oamenii excepţional înzestraţi ajung la izbîndă.

Aceasta este întîia mare greşeală, de care suferă creşterea generaţiei de azi. În locul ei trebuie să punem adevărul modest, că înainte de a fi o artă, educaţia începe a fi prin studiul creierului o ştiinţă exactă, ca şi fiziologia, iar meşteşugul de aducator se poate învăţa şi trebuie să fie învăţat, ca orice alt meşteşug.

A doua greşeală e concepţia falsă despre ceea ce numim caracter. Cineva a spus un cuvînt plin de înţeles:” Nu uitaţi că mai mult decît talentele, caracterele hotărăsc soarta popoarelor”( Regele Carol); iar un critic a formulat cunoscutul aforism:”Cu cît se adaugă experienţa vieţii, cu atît pun caracterul mai presus de ştiinţă şi de talent”(Titu Maiorescu)” (idem, p. 35).

„Prin urmare, educaţia nu-i vreo artă misterioasă, ci e o ştiinţă, iar filosofia ei se mărgineşte la atît: să îndrumi pe copil potrivit cu dezvoltarea creierului, către munci adevărate, spre a-i forma deprinderi tari(…). Dar a venit vremea să înţeelgem că istoria sistemelor pedagogice este, pînă azi, în mare parte, înşirarea unor încercări pornite din concepţiile individuale. De aici caracterul ei mai mult biografic şi mulţimea erorilor legate de viaţa cutărui ori cutărui reformator.

Din contra, adevărata doctrină a educaţiei trebuie să plece de la antropologie, fiziologie, pedagogie, etnografie şi etnopsihologie, căci experienţa omenirii întregi este neasemănat mai instructivă decît experienţa cîtorva individualităţi-mai ales în faza magică şi metafizică a cugetării omeneşti”( p. 38, idem).

Dintr-o notă se subsol:

„(…). Căci e mai bine să ai profesor bun-fără talent- decît un om de talent, dar profesor mişel, adică o piatră a scandalului pentru tineret” (p. 39, id.).

Sau, altă remarcă de actualitate:

„Cum de a ajuns poporul nostru aşa de buimac?” (p. 46, id.).

Descoperim, rînd pe rînd, expuse în Cartea întîi: „ Evanghelia iubirii: copilul şi femeia” (p.42), apropierea de animalele care „au şi ele priceperea lor şi graiul lor”, pe care copiii le iubesc, le pricep şi pentru care au o mare afinitate.

După S. Mehedinţi se pare că :” copiii şi femeile au îmblînzit cele dintîi animalee” (p. 74, id.).

Consideraţii:

„Odată pentru totdeauna, trebuie să înţelegem că păcatele nu se iartă, ci numai se ispăşesc” (p. 102, id.).

„ Un nou matriarhat”( p. 103, id.) dezvăluie convingerea eruditului că „n-avem nici o nădejde în femeia masculină, care îşi bate capul cu egalitatea sexelor, cu maşinăria votului şi alde astea” (p. 111, id.).

Cartea a doua. În bună tradiţie „Şcoala municii: preotul şi învăţătorul- Biserica vie” (p. 115, id.).

1 . Numai biserica poate da învăţătură unei muncitoare şi îndruma spre ideal femeilorcare nu ştiu destul ce e munca. Însă nu prin rugăciuni stereotipe, nici prin discursuri, ci prin pilda de iubire creştinească, dată de preot, şi prin munca sa pozitivă.

2 . După cum mama este învăţătoarea copiilor, de asemenea preotul trebuie să fie învăţătorul mamelor, predica trebuie să devină o lecţie de pedagogie cu privire la educaţia fizică, intelectuală şi la formarea caracterului” (p. 115, id.)

„De aceea, în locul bisericii amorţite de azi, ne trebuie o biserică vie. Nu cerem preoţilor cuvîntări ca ale învăţatului apostol Pavel sau ale lui Crisostom şi Bossuet. Darul cel mare al cuvîntului frumos se coboară rar pe capul cuiva.(…) şi mai ales, am vrea ca servitorii altarului să deştepte în mintea femeilor o îaltă idee despre menirea lor în lume, căci mama este începutul şcolii” (p. 118, id.).

Eu am îndrăznit să afirm că „ prima şcoală este aceea de acasă”! La revederea după 40 de ani de la terminarea cursurilor liceului teoretic.

Puterea muncii, puterea pildelor, menirea femeilor, grija faţă de copil trebuie să fie parte integrantă a exemplului pesonal „caracterul moral” devenind „Încununarea muncii” (p. 132, id.).

„ Şcoala- fără boală” este şcoala muncii.

Căci, „şcoala noastră de azi e arta de a privi lumea pe hîrtie” (p. 137, id.).

Defectul care-i dă aspectul „bolnav”: „am părăsit obiceiul pămîntului, înlocuindu-l cu legi fabricate aiurea: am desfiinţat breslele; am lăsat slobodă năvălirea străinilor, am trimis tineretul să înveţe la întîmplare prin ţări străine, iar acasă am înlocuit iute şi degrabă şcoli, punînd dascăli pe cine s-a nimerit…” (p.145, id.).

Consecinţele sunt încă vizibile şi se adaugă altor tare:

„Iar roadele se văd peste tot: de la ghiveciul programei primare, unde copilul învaţă de toate, dar se alege mai cu nimic, am trecut la ghiveciul secundar (unde se învaţă iarăşi de toate şi se alege iarăşi cu mai nimic); pentru a păşi apoi la ghiveciul universitar unde fiecare tînăr învaţă în ramura lui multe de toate, iar cînd intră în viaţă, nu e în stare să facă aproape nimic cumsecade. Vorbe şi iar vorbe; scris şi iar scris; citit şi iar citit…Cît despre munca efectivă, singurul chip de a cunoaşte şi de a deprinde ceva, aceea e lăsată pe de lături, fiind bună numai pentru oamenii de rînd!…

Pentru ce?

Pentru că ne-a intrat în cap sminteala că învăţătura de carte e totuna cu puterea.

Nu. Poţi să ştii multe şi totuşi să fii un bicisnic” (p. 145, id).

Savuroase observaţii şi, vai, cît de actuale şi dureroase, mai ales pentru cei care şi-au petrecut viaţa ca să facă educaţie, în pofida prea multor obstacole :

„ Abia tîrziu, după ce a părăsit pragul spitalului care se cheamă şcoală, începe a vorbi despre lucruri neştiute şi neînţelese, buiguind în dodii şi deprinzîndu-se a minţi. Astfel, din ameţeala vorbăriei generale a ieşit, cu vremea, un fel de înşelăciune neroadă, care se întinde acum peste tot tineretul unui popor sub numele de cultură generală” (p. 150, id.).

Suntem la distanţă de 75 de ani de la data constatărilor enumerate.

Se cere, şi acum, „Altă pregătire a preoţilor şi a învăţătorilor”. Sintetizată în:

1. Fiecare şcoală să fie aşezată în mediul social de care se ocupă. Pregătirea în oraşe a învăţătorului şi a preotului de sat e o absurditate.
2. Întoarcerea orăşenilor spre sat. „Cura de muncă” (p. 154, id.).

„Aceste patru îndeletniciri: gimnastica, lucrul manual, desenul şi muzica sunt studiile umaniste cele mai însemnate” care dezvoltă aptitudini, caractere şi pot schimba caracterul pasiv într-o „metodă dinamică” şcolară, pentru a evita „obiceiul nerod al memorizării- metoda ciocanului pe nicovală”, ca şi imaginea şcolii care să nu mai fie, după cum spune şi I. Creangă „ Cumplit meşteşug de tîmpenie, Doamne fereşte”! (p. 160, id.).

„Munca e metoda tuturor metodelor” ( p. 164,id.).

Acesta este „crezul” savantului Simion Mehedinţi- Soveja.

Sigur, există inconveniente majore în educaţie şi ele nu sunt deloc trecute cu vederea. Dimpotrivă.

O regulă ar fi: „să alegem înainte de a educa” (p.178, id.), după Hagenbeck, citat de S. Mehedinţi. Tot după el: „Repentenţie cu eliminare!” se aplică doar animalelor. Pentru că:

„ (…), în calea iubirii şi a muncii, trebuie să mergi pînă la capăt. Şi numai cînd ai sleit toată dragostea şi ai isprăvit toate încercările de a pune pe ucenic în calea binelui, numai atunci ai dreptul să bănuieşti că te afli în faţa unei pocitanii zămislite într-un ceas rău.

Iar pentru unii ca aceştia nu mai rămîne decît paza şi dresajul. Dar, la drept vorbind, aici ieşim din şcoală şi pornim spre curtea spitalului” ( p. 180, id.).

Cu o notă de subsol:

„ Din fericire, avem şi pentru copiii răi o şcoală aproape de Iaşi. Rezultatele sunt minunate, mai ales că creşterea acolo e întemeiată pe metoda blîndeţii şi a muncii afective. S-a dovedit astfel că ceea ce se cheamă copil rău e uneori numai un copil bun, dar rău crescut şi lăsat în voia soartei”.

„Roadele educaţiei: caracterul oamenilor şi oameni de caracter”

În principal:

„Ţinta cea mai însemnată a educaţiei e să formeze caracterul. Întrebarea e: poţi şti de la început dacă vei izbuti ori nu?

Repetenţii lui Hagenbeck nu spun din capul locului că sunt unele bleavuri din care n-ai să faci oţel niciodată” (p. 181, id.)

Simion Mehedinţi socoate 3 tipuri: vizual, auditiv, motor, iar felurile caracterului: senzitiv, activ, apatic.

Oamenii energici (voluntari)” sunt aceia care fac temelia unei naţiuni”.

„ Omul care nu cunoaşte odihna şi la care munceşte porneşte din plinătatea puterilor trupeşti şi sufleteşti, întocmai ca apa de izvor, e tipul de caracter cel mai preţios pentru un stat.

Dar şi în hărnicie, putem stabili variante. Alături de tipul sănătos, descris pînă aici, e şi un tip vulgar, caracterizat printr-un apetit nemăsurat. Sunt oameni care veşnic se agită şi, neavînd destulă putere că creeze, ei caută să acapareze, după formula: obraznicul mănîncă praznicul. De aceea, astfel de specimene se amestecă peste tot, pretind toate slujbele, se aşează la toate mesele şi-s gata să dea prin băţ, numai să aibă succes material ori de vanitate. Democraţia modernă a scos la iveală varianta aceasta în toate societăţile contemporane şi, îndeosebi, în cele semiculte, unde oamenii sunt preţuiţi nu în raport cu meritele lor ci cu pretenţiile lor” (p. 184, id., s.n.).

Trist. Dar adevărat şi în ziua de azi.

Mai găsim:

„ Omul normal. Limba românească are un cuvînt frumos, omenie, arătînd însuşirea specifică a omului în sens sufletesc. Cînd ai zis om de omenie, ai spus tot. Din contra, cîns ai zis Ne-tot, ai afirmat din capul locului că ai în faţă un exemplu care stă sub nivelul obişnuit al speciei umane. Aşadar, după experienţa condensată în limba poporului nostru, ierarhia valorilor omeneşti cuprinde aceste trepte:

1. a) netoţi: slăbănogii, trîndavii, infirmii, degeneraţii şi, în genere, cei lipsiţi de echilibru. Fireşte, scara e lungă şi foarte variată. La un capăt stau tîmpii care, numai prin caracterele somatice pot fi puşi în rîndul oamenilor. La celălat capăt stau netoţii cu unele însuşiri remarcabile şi chiar extraordinare. Pentru un om normal, trebuie oarecare gîndire să socotească în minte cît preţuiesc 175 saci de grîu, dacă sacul se vinde cu 177 lei. Calculatorul fenomen îţi spune cu ochii închişi cîte fire de nisip se află într-o ladă de 376 891 metri cubi admiţînd că fiecare centimetru cub cuprinde 678 900 firişoare de praf. Dar, la atîta se mărgineşte puterea sufletească a omului ne-întreg. E ca un boa constrictor care din timp în timp, cască o gură cît o şură, înghite un mistreţ, apoi cade în nesimţire ca un bolovan. Tot aşa e cutare prestidigitator care imită trenul, vîntul, zborul ciocîrliei, fumul, fulgerul, etc sau mînuitorul de vioară ale cărui degete cu agilitate de maimuţă scot scîntei din strunele instrumentului. Ameţeşti numai privindu-l…Dar, încolo, butuc ca toţi butucii…Cutare ticălos superlativ nu unea pictura cu beţia, excrocheria, omuciderea şi toată hora viciilor şi a crimelor? Medicii au o vorbă ciudată. Vorbind despre o rană complicată, un cancer sau o altă grozăvie patologică, ei zic: un caz frumos! Adevărul e că oricît de extraordinare ar fi unele însuşiri, astfel de oameni numai „suflete frumoase” nu pot fi, ci, după toate regulile logice ale clasificării, ei sunt ne-toţi, adică făpturi lipsite de întregimea şi armonia care caracterizează pe omul adevărat.

De aceea, din punct de vedere practic, educatorul trebuie să ţină în veşnică observare pe toţi netoţii, fie că sunt brute pasive, fie că în mijlocul dezechilibrelor lor licăreşte, ca ochiul şarpelui, raza unei însuşiri, pe care cel fără simţ critic o numeşte îndată talent. ( Cuvîntul talent, ca şi cuvîntul inteligent sunt noţiuni al cărui înţeles trebuie revizuit). Pînă atunci, socotim că toţi tîmpiţii, toţi săracii cu duhul şi toate sufletele lipsite de armonia sănătăţii, exact vorbind, merită numele de infra-oameni. Toţi aceştia, ca regim de creştere, intră în categoria repetenţilor lui Hagenbeck. Toată admiraţia pentru virtuozitate- cînd este, dar imediat, toate lanţurile şi zăbrelele, pentru a izola acel infra-om, botezat pe nedrept cu numele de artist.

b). Mai sus, stă omul normal, avînd atributul deplin al omeniei (…). de aceea putem zice: fericirea cea mai mare în viaţă e să te naşti om întreg.

c). În sfîrşit, deasupra mijlociei simpatice, se ridică un tip mai înalt; lîngă întregime se adaugă o mare putere, dar în acelaşi timp o deplină armonie între suflet şi manifestările lui în afară. Astfel de exemplare se numesc personalităţi. Ei sunt ca zeii lui Homer: au toate însuşirile oamenilor, însă ridicate la o treaptă cu mult superioară. Goethe, de pildă. (…). Aici se poate vorbi într-adevăr, de supraoameni, – ceea ce este norocul cel mai mare în viaţă”( pp.185-186, id., s.n.).

Afirmaţii şi observaţii fără false menajamente nici pudori, extrem de utile în munca de educator.

„ Pe lîngă carte şi prieteni, sufletul cuiva se mai oglindeşte şi în trăsăturile feţei, adică în fizionomie.(…).

Un alt semn după care se poate dibui caracterul cuiva e scrisul. E chiar un început de ştiinţă numită grafologia. (…).

Educatorul, care vrea să păşească pe căi cît de cît mai sigure trebuie să-şi dea seama mai întîi de toate de partea de moştenire cu care copilul vine pe lume. Cunoaşterea părinţilor şi a familiei întregi a unui şcolar „e deci de mare însemnătate. (…)”

„ Din contra (…) „metoda sfaturilor e cea mai searbădă şi mai stearpă dintre toate” (p. 189, id.).

„Reprezentările fără emoţii trec ca umbra norilor pe faţa unui lac” (p. 188, id.)

„ Decalogul muncii”, „ Călăuza ştiinţei: natura şi cartea”, „ Cum creşte şi munceşte creierul” sunt capitolele de încheiere; oxigenarea, odihna, oboseala, intuiţia, memoria, creaţia, reprezentarea, asociaţia, dreapta judecată, învăţătura cea mai bună, caracterul, voinţa sunt tot atîtea importante noţiuni de care trebuie să ţinem seama căci: „ Progresul nu vine decît de la cei care ştiu să voiască în chip lămurit, adică pe temeiul unei judecăţi drepte şi să deştepte totodată în sufletul lor o simţire vie faţă de lucrul voit” (p. 227, id.).

Care sunt „semnele unei bune creşteri”?:

a). Respectul adevărului.

b). Putinţa de a realiza adevărul.

c). Dezvoltarea armonioasă a tuturor însuşirilor de seamă şi, îndeosebi, a celor caracteristice poporului din care s-a născut copilul.

La „Adaos” se face precizarea că a transforma şcoala în atelier este o eroare căci, „ Şcoala muncii e altceva: ea înseamnă să pui în mişcare toate puterile trupului şi ale sufletului copilăresc pentru ca să le sporeşti pe toate şi, în acelaşi timp, din jocul lor liber, să dibuieşti apoi care e însuşirea cea mai puternică pentru copil, pentru ca să-i poţi da îndrumarea cea mai rodnică şi pentru ei şi pentru societate” (pp-235-.236, id.).

Şi mai sunt alte cîteva remarci pe care vă las plăcerea să le descoperiţi singuri!

Virginia Bogdan

by

Referinţă Bibliografică

Întoarcerea la tradiţie, adică….Altă creştere-şcoala muncii./ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 7 noiembrie 2016