„Distinsului consătean Ion Manea, cu aleasă considerație din partea autoarei”, îmi scrie Vasilica Grigoraș pe o carte nouă. Are vreo treizeci în total, de poezie, eseistică, memorialistică, istoriografie, critică literară, etalând lumii un CV plin de diversificate împliniri editoriale, dar, definindu-se, în primul rând și esențialmente, cel puțin după părerea mea, ca poet. De altfel, cartea se cheamă „Poezia, sanctuarul inimii”. Și, da, suntem consăteni (Robeasca și satul component Moșești, județul Buzău), calitate pe care am purtat-o mai bine de 70 de ani, fără, vorba lui Jourdain al lui Moliere, să știm… Am aflat târziu, încoace, eu din Galați, dumneaei din Vaslui, unul de altul, și ne-a fost plăcut să constatăm că sub același cer ne-am născut, lângă aceleași biserici, pe malul aceluiași râu și în același an, eu, cu mult mai bătrân, în ianuarie, Vasilica Grigoraș, cu mult mai tânără, în mai, și încă în penultima zi a acelui îndepărtat florar…

Noua carte a Vasilicăi Grigoraș (Editura Leviathan, București, 2026) este demnă de un record, sunt sigur, absolut, nu pentru că e multilingvă, mulți scriitori încearcă audiențe și la alte popoare, ci pentru că varianta în limba română din pagina de stânga este recreată, prin pana unor buni traducători, în pagina de dreapta, în nu mai puțin de 17 limbi – engleză, spaniolă, germană, greacă, neerlandeză, franceză, italiană, portugheză, turcă, rusă, ucraineană, maghiară, sârbă, armeană, tătară, bulgară, albaneză.
Să aruncăm, mai întâi, o privire spre prefata cunoscutului scriitor, publicist și editor Costin Tuchilă: „Deși nu își refuză efuziunea sentimentală, sugerată eventual chiar de titlul acestui volum, poezia Vasilicăi Grigoraș este predominant una reflexivă”. Putea fi altfel dacă am ști sau am afla că autoarea este posesoarea unei diplome de licență în filosofie? Vorbele editorului nu sunt însă decât o ferăstruică prin care am putea întrezări consistența și componența luminii care se înalță în sanctuarul poetei. „O prea frumoasă fetișcană,/ simbol de dăruire/ prin veșnicia nașterii/ cuprinde în mâini/ soarele rotofei./ Îl strânge în piept/ în freamătul poemului/ nerostit încă/ până când se prelinge/ printre degetele ei/ lumina mult așteptată”. („Dimineața, frumoasa fetișcană”, p. 124), iată o splendidă imagine care ne orientează discret spre chintesența liricii sale de senectute.

O ferestră și mai primitoare spre universul liric propus ne-o oferă poemul care dă și titlul volumului, „Poezia, sanctuarul inimii”, o mărturisire, sau mai degrabă o spovedanie, dacă tot suntem într-un loc sfînt. Pentru autoare, „Poezia este personaj principal/ în romanul vieții și purtător de cuvânt/ pe altarul virtuos al adorării frumosului”, metafora nectarului sublimat este imediat invocată, „Poezia, miere de albine/ îmi umple inima cu nectaru-i dulce”, iar, în acest joc al definițiilor de suflet, „Poezia este chip îngeresc,/ dă vigoare trudei în rugă aprinsă”. Poemul nu este numai definiție metaforică, dar și mărturisire de taină, angajament, mod de a fi în lume și, nu în ultimul rând, profesiune de creddință: ”Poezia e sanctuarul inimii,/ plămadă sfântă în flacăra iubirii” și ”Trilurile sale îmi sunt poruncă./ Îi sunt pururea credincioasă/ Și cu pioșenie mă aplec/ în fața purității sale.” Nu mai e nimic de zis, poezia e templu și contopire cu templul, ea este un mod de a fi sublim și inalienabil.

Și iată cum numai poemul acesta dacă ar fi în volum, cu varianta sa în engleză, realizată de prietena autoarei, poeta Valentina Teclici, trăitoare acum în Noua Zeelandă, am avea o imagine clară a ceea ce vrea să ne spună Vasilica Grigoraș prin Poezie.
Efuziunea metaforică a definirii stării de Poezie nu e însă decât splendoarea din urmă a florii împlinite, pentru că, mai întâi se întâmplă truda neostoită a cuvinteler, „De la o vreme/ adun toate temerile/ le așez cu nerăbdare/ în desaga încă verde/ a cuvintelor roitore/ care vibrează/ în sângele-mi îndorurat/ de dulceața inocenței” („Îndorurară de inocență” p.10). Poeta își asumă trudnicia visării, știe că menirea e mai întâi căutare și efort, invocă ajutorul muzei, dar, absolult nou, nu pe aceea, știută, a inspirației juvenile și explozive, ci una matură, maternă chiar, legănând în brațele-i mugurii în devenire ai creației, și abia după aceea își asumă, irevocabil, rolul: „Târziu în noapte joc rolul principal/ într-un scenariu literar-ludic./ Scot din joben/ un număr considerabil de litere,/ le las să se zbenguie precum vrăbiile/ pe paginile pline de omăt.// Amestecate în golul tăcerii,/ viermuiesc cu foșnet tainic liniștit/ în jocul onest al alfabetului creației,/ legănate cu ardoare de brațele muzei” (”Zbenguiala literelor”, p. 36).

Nu putea, poeta cuvintelor „îndorurate” să ocolească țarina fermecată, cu mișcătoarele ei niscipuri aurii, a lui Eros, „Mi-ai furat la-nceput o privire,/ apoi mi-ai inundat irișii cu lumina ta” („Hoțul meu drag drag”, p. 60), spune, șăgalnic, poeta, pentru ca apoi să-l „corupă”, deturnându-l în actul creației, „Vino, iubite,/ să ne plimbăm/ prin marele atelier/ al cunoașterii,/ inspirând vraja/ aștrilor neadormiți” („Vino, iubite”, p. 160.). Dar cea ce domină în această carte ”babilonică” (nu am mai văzut până acum poeme românești spuse în atâtea limbi, pornite, conform legendei, din prea îndrăznețul turn din Babilon) este reflecția, setea de exprimare metaforică, dorința de a exprima un suflet ales prin cele mai frumoase și mai calde sentimente. Multă generozitate și dragoste față de lume se insinuează frumos atunci cînd Poeta se identifică cu un copac vorbăreț, chiar dacă unda nostalgică a trecerii ireparabile a timpului își etalează evidențele: „Cu exces de zel,/ Rădăcina anilor mei/ a adoptat rugina toamnei/ încăpățânate și iscoditoare/ care mă întreabă/ pe un ton fistichiu/ unde îmi este copacul vorbăreț/ îmbrăcat cu mantie/ de frunze verzi/ și corole înfiorate/ cu care mă mândream/ zâmbind senină.” („Puzderie de stele”, 22).

Și da, Vasilica Grigoraș, consăteanca mea, se mândrește azi și zîmbește senină prin minunata sa rostire poetică…

by

Referinţă Bibliografică

ION MANEA: O minunată rostire poetică Vasilica Grigoraș Poezia, sanctuarul inimii, ediție multilingvă/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 10 iulie 2026