Ion Nălbitoru: Distinse domnule ambasador cultural George Călin, vă rog să ne dați câteva informații despre locul de baștină, despre copilărie, studii…

George Călin: Toată lumea mă-ntreabă cine eşti tu, George Călin!? Simplu. Un copil plin de vise.., venit pe lume în arşiţa Bărăganului, pe malul braţului Borcea, la Feteşti. Am trecut cu brio prin sistemul de învăţământ comunist, în aşa fel încât am absolvit şi Academia de Studii Social Politice „Ştefan Gheorghiu”, Bucureşti, Facultatea de Ziaristică.

M-am născut într-o familie de buni creştini şi cel mai frumos moment din viaţa unei familii este atunci când se naşte un copil. Venirea pe lume a unui nou suflet este cea mai mare minune, fiind un lucru sfânt, motiv de mare bucurie atât în familia micuţului, pentru părinţii şi rudele sale, cât şi în Cer, unde Îngerii şi sfinţii se bucură şi ei şi se roagă pentru sănătatea şi mântuirea pruncului. Am învăţat de la mama mea să nu mă despart, niciodată, de Dumnezeu…

Ion Nălbitoru: Dacă ar fi să vă autocaracterizați, vă vedeți un om doar dornic de cunoaștere, un „atlet” prins în permanență în maratonul vieții culturale, sau pătrundeți adesea și-n interiorul sufletului dv., cu vibrațiile sale? Metaforic vorbind, ați simțit nevoia evadării într-o lume transcedentală, a spiritului, a comuniunii cu divinitatea pentru un nou început, un nou răsărit al speranțelor?

George Călin: Sunt un om ca toţi ceilalţi, cu vise, cu regrete, sunt un om imperfect care visează la o lume perfectă, sunt un visător mistuindu-mă, în ploi de frunze pătate cu stropi de fericire, întinzând tomantic Curcubeu pe Cerul sufletului… Mereu voi fi contra curentului, mă caracterizează verbul „a şti”, total diferit de verbul „a cunoaște”, mă fascinează tot ce este nou, sunt nonconformist şi nu în ultimul rând prietenia ce o dăruiesc celor de lângă mine, prietenia care este mai presus de Iubire!

Sunt strigătul neputinţei pe care îl auzi când tac, sunt acordul de suflet când mă priveşti, sunt parfum de amintire… Sunt în căutarea timpului pierdut, cu speranţa în viitor, încătuşat discret de izbăvitoarea chemare a Dragostei, din liniştea şoptitoare a depărtărilor în care mă pierd în imensitatea albă a mărgăritarelor de lacrimi… Sunt pe contrasens şi caut sensuri…

Nu mi-am pierdut bucuria de a râde, de a iubi, de a trăi. Iubesc lumina şi căldura soarelui, primăvara, crinii, marea, călătoriile, cărţile, filmele şi muzica de dragoste.

Ochiul meu are un câmp redus; el vede totdeauna din afară. Dar lumea fiind interioară inimii, introspecţia este singurul proces de cunoaştere.

Mi-e sufletul bucată de hârtie, din care timpul rupe fâşii mereu, scriidu-mi pe fiecare în parte câte un pas din Cartea Vieţii. Pe o pagină de viaţă, mă ascund de lumea ce nu ştie de ce curg azi lacrimi de fericire din versul meu legănat de vise în liniştea nopţii. Eu, nu sunt lacrima…, sunt ochiul prin care se revarsă durerile ştiute şi neştiute a moşilor şi strămoşilor mei, care au înălţat o ţară pe o gură de Rai…

Privesc ades spre Cer şi mă gândesc la povestea vieţii mele, plutind prin al Lumii ocol. Pe bolta sufletului meu norii plâng lacrimi de fericire. Fiecare stea poartă în sufletul ei o poveste.

În drumul spre ele, un Înger cu suflet de Om, mi-a aşternut covor de vise curate. A avut puterea să topească neaua din sufletul meu obosit şi să facă din viaţa mea un nou Răsărit. Luminându-mi Calea spre Mântuire, această „cărare”, unde am învăţat să mă rog şi să trăiesc…

S-a furişat pe poarta inimii mele un vis, iar el l-a transformat în realitate, arătându-mi că fiecare Om este în sine o Lume, un vis în care zace o istorie a Lumii. Mi-a încolţit în suflet Speranţa, ca o sămânţă, iar visele mele au devenit realitate, în culori de curcubeu. În fiecare dimineaţă, aprinde, cu Soare, lumânările speranţelor din sufletul meu, domolind durerile Amurgului care mă liniștește pentru încă o noapte… Mi-am împletit visele cu izvoarele nopţilor iar flacăra inimii mi-a devenit felinar către un nou drum, drumul spre şcoală. Cu sufletul însetat m-am aşezat cuminte, în banca mea, printre sufletele atât de tinere. Am prins clipa în pumni şi am transformat-o în fluturi coloraţi.

Sufletul meu plutea şi era la fel de tânăr ca al colegilor mei. Parcă şi timpul se oprise în loc, respirând alături de noi amintiri. Între ele se aflau înscrise rosturile lumii, rosturile Vieţii şi Morţii.

Sufletului meu îi place să zâmbească şi oricât de puternică ar fi furtuna afară, el zboară mereu pe aripile zâmbetului…. Zâmbeşte, nu este nevoie de un motiv concret pentru a zâmbi, chiar şi în zilele stresante sau posomorâte poţi să-ţi ridici moralul printr-un singur zâmbet, unul singur, atât… Să râzi atât de tare încât până şi durerea să zâmbească la tine! Să lupţi atât de mult încât până şi soarta să accepte înfrângerile tale! Să te bucuri de fiecare moment chiar şi atunci când lacrimile îţi împung ochii să le dai drumul din colivia sufletului tău însingurat!

Cele mai minunate lucruri din lume ni se întâmplă atunci când existând, intrăm în altă clipă, păşind inocenţi pe un covor înseninat cu frunze veştede.

Mi-am auzit gândurile, mi-am auzit bătăile inimii şi fâlfâitul de aripi al sufletului şi am înţeles cine sunt… Mâna timpului îmi dăruieşte mângâieri şi reazăm pentru orice durere. Ador fiecare trăire, căci superbă e clipa unui zâmbet şi lacrima de fericire ce pare că vrea să-mi atingă obrazul. Acest drum are o inimă încărcată cu buchete de flori multicolore, mute de durerea clipei trecute! Dacă iei o floare în mână şi te uiţi cu adevărat la ea, devine lumea ta pentru moment, fascinându-te.

Consider că am un suflet frumos, frumuseţea sufletului este o calitate pe care nu toţi ştiu să o aprecieze, majoritatea se opresc la aparenţe…

Ion Nălbitoru: Foarte interesant ceea ce afirmați! Descopăr în Domnia voastră nu numai pe poetul George Călin ci și un filozof și chiar un bun  psiholog! Și totuși, viața „omului”, indiferent de treptele valorice pe care se află, nu este chiar atât de roz. Oare o personalitate are forța să accepte orice i s-ar putea întâmpla în timpul vieții?

George Călin: Într-o bună zi voi deveni: fericirea celui ce mă iubeşte pentru ceea ce sunt, regretul celui ce m-a rănit şi tristeţea din ochii celui ce nu m-a preţuit, atunci când m-a avut aproape.

Nu sunt puternic, dar găsesc mereu forţa să mă ridic atunci, când pic la pământ şi nu m-am uitat la nimeni de „sus”, decât atunci când a trebuit să-i întind mâna şi să-l ajut să se ridice de unde a căzut…. Nu am un chip frumos, dar am un suflet bun, iar asta mă face să fiu frumos. Nu am un trup perfect, dar am o inimă care oferă întotdeauna iubire celor din jur, iar asta contează cel mai mult pentru toţi cei care mă cunosc.

Înainte de a judeca viaţa mea sau caracterul meu pune-te în locul meu, parcurge calea pe care am mers eu. Vorba poetului „Nu sunt ce par a fi – Nu sunt Nimic din ce-aş fi vrut să fiu! Dar fiindcă m-am născut fără să ştiu, sau prea curând, sau poate prea târziu.., m-am resemnat, ca orice bun creştin, şi n-am rămas decât ceea ce sunt!”

E foarte important să accepţi ceea ce ţi se întâmplă, să nu te împotriveşti. E foarte important să cauţi să înveţi din tot ce ţi se întâmplă, pentru că, dacă reuşeşti să faci asta, ai să devii o persoană completă şi lumea are nevoie de astfel de persoane care, din păcate, sunt pe cale de dispariţie…

Viaţa este o curgere, oamenii au impresia, că ei înşişi reprezintă ceva static. Numai obiectele sunt statice, numai moartea este încremenită, viaţa este o continuă schimbare. Cu cât există mai multă schimbare, cu atât viaţa este mai abundentă, mai plină de inefabil. Viaţa abundentă aduce cu sine extraordinare schimbări, clipă de clipă.

Singura fiinţă care nu te lasă să cazi, care te ridică de jos când ai nevoie de sprijin, eşti tu însuţi, restul este o poveste ca o şoaptă rostită în tăcerile Eternităţii…

Un bărbat puternic are curajul de a deschide o uşă interzisă, ca şi cum ar deschide uşa unui Curcubeu aruncat peste Lume, vara la ceasul amiezii…

Sufletul este incolor, inodor, insipid! Noi îl colorăm aşa cum ne-ar place el să fie, îi dăm aromele şi gusturile care, de fapt, ni le dorim. Realitatea emotivă este doar în imaginaţia noastră. Percepţia noastră ajustează şi mai ales perturbă realitatea creată de altcineva!

Ferice de cei ce pot afecta, fără a perturba, sufletul altuia! Acela ştie să iubească cu adevărat!

Ion Nălbitoru: Iubirea, dragostea față de semenul tău, comunicarea, contribuie decisiv la relația dintre oameni?

George Călin: Când poţi să iubeşti un om, înseamnă că poţi să tai cerul în două, cu sufletul tău, că poţi să cobori cu acel om împreună în infernul lui şi al tău. Încrederea că celălalt nu te va ucide nu are cum să fie cu jumătate de măsură. Ori îl laşi să trăiască, în tine, cu totul, ori îl opreşti la uşa sufletului şi te dezminţi.

Iubirea, nu înseamnă să-i ceri unui om să se schimbe, ci el singur ar trebui să se schimbe, pentru tine, într-un mod sincer… Orice tip de relaţie începe şi continuă prin dialog. Orice drum lung, începe cu primul pas!

De ce până şi dragostea presupune efort? Doar ştim de când lumea cât de naturală este iubirea şi cum toţi avem dreptul de nestrămutat să fim iubiţi pentru ceea ce suntem.

Omul care merge ignorând sufletul este asemeni unui orb care merge prin întuneric purtând o torţă stinsă, simţindu-şi doar dorul ce-i curge prin vene, fiecare bătaie de inimă, fiecare fărâmă de Speranţă, de care se agață cu ghearele Trecutului…

În urcuşul meu, spre stele, toţi mă definesc ca pe un cerc într-o lume de pătrate…

Pe nisipul fierbinte al inimii mele simt gândurile ca o bătaie de inimă, ce ţine aprinsă candela Iubirii, dăltuită din ceruri de piatră.

Pe covorul de frunze, nevăzut, al sufletului meu, destinul imaginează cântece ale iubirii, muzică dulce, fără de sfârşit, numită… VIAŢĂ.

Ion Nălbitoru: Sunteți un visător, un poet, un filozof și chiar un bun psiholog al propriului suflet. Și totuși, cine este George Călin cel adevărat? Cum sunteți perceput din exterior, de exemplu, de cineva foarte apropiat?

George Călin: Cine este George Călin? O definiţie mai clară, a fost scrisă de fiica mea Anca Elena într-o carte a ei: „Un suflet nu se prinde, întâmplător, în pânza de păianjen a destinului.

Viaţa, alături de tatăl meu, poetul George Călin, m-a învăţat să mă plec în faţa ei şi să mulţumesc din suflet pentru tot ceea ce am avut, am pierdut şi am regăsit în acel loc al copilăriei mele. Tatăl meu m-a învăţat că putem să dezlegăm sensurile vieţii, atunci când iubim şi suntem iubiţi, când iubirea ne aparţine doar nouă şi vieţii… şi oamenilor, care, ca şi noi, au învăţat să trăiască iubind…

Sunt lucruri pe care, dacă nu le-ai făcut şi nu le-ai învăţat la timp, s-ar putea să nu le mai poţi învăţa niciodată. Nu e târziu însă, atâta vreme cât inima îţi bate în piept. Acum, ajunsă la maturitate, am aruncat păpuşile şi oglinzile copilăriei şi am ales să mă uit în ochii tatălui meu, atât timp cât mai există lângă mine…

Simt că aici, în acest „acasă veşnic”, alături de tatăl meu, atât cât îmi permite timpul, devin mai frumoasă pentru că ştiu că îl pot face fericit.

Îţi mulţumesc, tată, că ai existat şi că exişti, în continuare, în toate clipele vieţii mele, gata să mă ridici oricând, dacă am să cad, dar sunt convinsă că atât timp cât te voi avea alături nu am să fac acest lucru!

Îţi mulţumesc!!! Vă îndemn, dragii mei cititori, să vă uitaţi în ochii părinţilor voştri, căci acolo vă veţi găsi aşa cum sunteţi cu adevărat!!!”

Ion Nălbitoru: Când v-ați descoperit talentul de scriitor? Ce genuri literare practicați?

George Călin:  „Talentul” acesta al jocului cu Măria Sa Cuvântul, nu l-am descoperit eu, ci a fost descoperit de un prieten al familiei mele academicianul N.N. Constantinescu. Dânsul a fost cel care a găsit pe biroul tatălui meu un caiet cu versuri scrise de mine prin anii 70… Tot el a fost cel care impresionat, poate, de acele versuri mi-a recomandat şi a făcut în aşa fel încât să fiu prezent la Colocviul Naţional de Poezie de la Costeşti-Argeş, în anul 1978. Acolo am avut bucuria de a cunoaşte unul dintre titanii literaturii române – Nichita Stănescu. El, Poetul Nichita Stănescu este cel care mi-a acordat încredere şi satisfacţie, atunci, în 1978, când l-am cunoscut la Colocviul Naţional de Poezie de la Costeşti – Argeş, şi când am primit din mâinile lui Premiul Naţional de Poezie… şi i-am citit doar două dintre poemele scrise, poeme pe care le voi cita acum, special pentru cititorii Domniei Voastre:

dacă…

Dacă n-ai fi departe, foarte departe,

Te-aş privi cum dormi;

Te-aş însoţi fără mâhnire

Până la capătul somnului tău

Strigând către lume:

Ea nu-mi mai aparţine!

Luaţi-i trupul, vi-l las;

Somnul adânc o protejează…

Ea nu-mi mai aparţine!

Luaţi-i trupul, vi-l las!

Voi nu veţi vedea şi auzi nimic,

Dar în ceasul în care tăcerea se aşterne

Peste ochii ei, peste vocea ei,

Eu voi rămâne cu o femeie

Pe care voi n-aţi cunoscut-o…

Eu îi voi vorbi chipului ei viu de ieri…

Ea nu-mi mai aparţine!

Luaţi-i trupul, vi-l las;

Somnul adânc o protejează

Ea nu-mi mai aparţine

Luaţi-i trupul vi-l las!

Înainte ca voi să o luaţi,

Lăsaţi-mă să desprind de la gâtul ei

Colierul cu amintiri şi să-l rup –

Amintirile îşi vor lua zborul din colivia lor,

Iar eu le voi înscrie pe cer

Până la cea din urmă.

Ea nu-mi mai aparţine!

Luaţi-i trupul, vi-l las,

Somnul adânc o protejează…

Când voi o veţi supraveghea,

Ca şi cum aţi vrea să descifraţi

Un mesaj care nu vă este adresat,

Eu mă voi ocupa de viaţa ei.

Ea nu-mi mai aparţine!

Luaţi-i trupul, vi-l las,

Somnul adânc o protejează…

şi cel de-al doilea poem:

căutare

Vreau să regăsesc femeia de altădată

Pe care ea o căuta în albume, în rame,

De-a lungul pereţilor ce o ţineau prizonieră…

Nu vreau să o înfrumuseţez;

Nu vreau să o împodobesc cu frunze,

Nu vreau să o las să se împrăfuiască

Între scrisorile mele de dragoste;

Vreau doar să-i strig iubirea mea,

Prin neantul ce se aşterne între noi…

Să-i şoptesc, în taină, că e liberă,

Că poate să rămână, că poate să plece,

Dar să-mi lase dragostea ei drept moştenire.

Vreau să regăsesc femeia de altădată,

Să refac drumul ei pietruit în inima mea –

Pietre albe, pietre negre.., în voia anilor…

Ehe, eram un licean plin de vise, cu dorinţe şi idealuri mari… O parte dintre ele, recunosc, le-am realizat, iar cealaltă parte este în curs de realizare dar, numai cu ajutorul lui Dumnezeu…

Alături de academicianul N.N. Constantinescu există mult mai multe persoane sau personalităţi care au „trudit” la facerea mea literară şi artistică… pentru ei trăiesc între ieri şi azi, trăiesc fiecare zi ca pe o nouă şi perpetuă naștere. Am sufletul curat ca al unui copil şi cred, cred în Dumnezeu cu sufletul şi ochiul inimii mele care-L percepe alături de mine! Am sufletul plin de binecuvântări sfinte, dar şi de interminabile litanii! Am sufletul plin de chipurile prietenilor mei care sunt sau care nu mai sunt pe această lume fiind înjugaţi, prea din timp, într-un cosmos închis…

Ion Nălbitoru: După părerea mea Artele se leagă între ele, au ceva comun. Poetul nu este doar un simplu versificator, ci un adevărat arhitect al „cuvintelor”! Adevărații poeți reușesc, ca să mă exprim metaforic, să creeze adevărate „simfonii”. Măria Sa, Muza, oare îl poartă pe poet ca pe acordurile unui vals în creația sa, în care, oare, se regăsește?

George Călin: Timpul nostru, al făuritorilor de frumos.., al „cioplitorilor” în piatra Cuvântului.., Cântec şi Culoare este măsurat în secunde…, vise…, speranţe…, emoţii…, lacrimi…, bucurii…, iubire… Suntem fluturi aşezaţi să se odihnească, prinşi în dansul mângâierii, plângând de fericire, plutind în paşi uşori pe valsul Vieţii… Suntem stele, luminând tainic sufletele semenilor, în nopţile senine schiţate în licăririle copacilor fără de frunze, în Simfonia Iubirii, din noi, prin care însinguraţi ne rătăcim haotic, printre mângâietoarele lacrimi ale necruţătorului Timp…

Suntem lacrimi de cristal, vibrând de iubire la orice atingere, la orice abur emanat de florile grădinilor din sufletele noastre… Suntem oglinzi, în care dacă vei şti să priveşti, vei vedea fecioare nenuntite împletind frânturi de umbre îndoliate, risipite în tăcerea dintre ieri şi azi… Suntem flăcări ce se ascund în ochii tuturor atunci când zâmbim, flăcări ce plâng răsărituri, prinse într-un sărut uitat pe un colţ de nor… Suntem însinguraţii lumii, aflaţi în căutarea sufletului pereche, un Cuvânt care stă pe buzele tuturor, aşteptând să fie rostit, răscolind luciul apei, retrăgându-se să vindece durerea acestei Lumi.

Ne găsim voioşi împlinirea prin Dumnezeu şi ne punem sufletul în trăirile şi răscolirile zilnice, cutreierând cărările Infinitului acoperite de pulberi de stele… Suntem oarecum însăşi Viaţa, un soi bizar de Miracol şi Credinţă…

Zâmbim şi facem lumea să zâmbească! Încercăm o viaţă întreagă să-i facem pe cei nepăsători să descopere cine suntem cu adevărat, să ne descopere sufletele, nouă celor care refuzăm înfrângerea chiar şi atunci când toată lumea se prăbuşeşte în jurul nostru… Suntem puternici când ne împărţim sufletul, când nu ne străduim să ne ascundem slăbiciunile, ci încercăm să le depăşim, vrăjiţi de Lumină…, între uitare, amăgiri şi păcate, pierduţi în zăpezile mileniului ce va veni… Suntem poteci pustii ascunzând, în noapte, povara paşilor, numărând clipele în Lumina palidă a amurgului, plăsmuit din bucăţile unui Cer promis… Suntem fascinată respiraţie de floare albastră, uitată în corola unui Curcubeu rănit, căutând drumuri pierdute printre aştri care ne poartă visele spre colţurile unui Rai împovărat cu Credinţă, Nădejde şi Dragoste…

Nutrim valuri care se sparg de ţărmul oceanului, picături de pleoape friguroase, frunze împrăştiate după furtună, topindu-ne încet, încet în zăpezi pe la poluri de suflete, dezgolite de zbor, în lumina zorilor ucişi pe crengile Timpului…

Respirând fericire în Lumina Lunii, fluierăm ecouri de Iubire.., rămânem, sculptori, scriitori, muzicieni, pictori, în ochii celor care ne iubesc sau urăsc…, în ochii celor care uită că sunt oameni…, în ochii celor care se pierd, în ei, şi…, nu se regăsesc niciodată… Dar eu mă regăsesc în cărţile mele de poezie, proză, monografii, critică literară etc…

Ion Nălbitoru: Enumerați câteva din operele dv.

George Călin: Sunt prea multe de enumerat, peste 60 de volume…, dar sunt câteva care au fost apreciate de diverse personalităţi literare şi mi-au rămas în suflet. Le-aş enumera în ordinea cronologică a trecerii lor prin timp: 1999 – volumul de versuri – „LITANII”, Editura Fundaţiei „România 2000”, Bucureşti; 2005 – volumul de poezie – „SINGURĂTATEA UMBREI”, Editura Apollon, Bucureşti; 2006 – volumul de versuri „ÎN GRĂDINA GHETSEMANI”, Editura Apollon, Bucureşti; 2007 – volumul proză „CUVÂNTĂRILE TOVARĂŞULUI COTOI”, Editura Apollon, Bucureşti; 2008 – romanul – „CLOPOTUL”, Editura Anca, Urziceni; 2009 – volumul de eseuri – „POETUL DE GARDĂ”, Editura Anca, Urziceni; 2011 romanul – „CLOPOTUL” – ediţia a II – a, Editura Anca, Urziceni; volumul de versuri – „UMBRA LUI IUDA”, Editura Biodova, Chişinău – Rep. Moldova; monografia – „ZIDITORUL CATEDRALELOR DIN CER”, Editura Anca, Urziceni; 2013 – volumul de versuri „BUNĂ DIMINEAŢA, FEMEIE!”, Editura Destine, Bucureşti; volumul de proză scurtă „JURNALUL CĂUTĂTORULUI DE VISE”, Editura Rawex Coms, Bucureşti; 2014 – volum versuri „BLESTEMAT CU IUBIRE”, Editura Antim Ivireanul, Rm. Vâlcea; 2015 – volumul de versuri – „URLETUL DRAGOSTEI”, Editura Antim Ivireanul, Rm. Vâlcea; volumul de versuri – „ZAPISUL IUBIRII”, Editura Antim Ivireanul, Rm. Vâlcea; 2016 – volumul de versuri – „LACRIMI PE FLOARE DE LOTUS”, Editura Betta, Bucureşti; 2018 – volumul de versuri “POEMELE PRIETENIEI”, Editura Ro.cart, Bucureşti; 2020 – volumul de critică literară – „INTERPRETAREA TIMPULUI”, vol I şi II, Editura Ro.cart, Bucureşti; volumul de versuri – „neMurirea Cuvintelor”, Editura Ro.cart, Bucureşti; volumul de versuri – „golul de nichita”, Editura Ro.cart, Bucureşti; 2021 – volumul de proză scurtă „UMBRELE EVEI”, Ed. Ro.cart. Bucureşti; 2022 – volumul de poeme creştine „DINCOLO DE CRUCE”, Ed. Ro.cart. Bucureşti; volumul de versuri „MIGRAŢIA ÎNGERILOR”, Ed. Ro.cart. Bucureşti; 2024 – volumul de versuri „EA.., NUMAI EA…”, Ed. Orfeu, Bucureşti; volumul de versuri „AM ZIS. POEMUL SFÂRŞITULUI”, Ed.Orfeu; 2026 – volumul de versuri „CONDAMNAT LA IUBIRE”, Editura Orfeu, Bucureşti şi o lucrare ştiinţifică „PSIHOLOGIA MARTORULUI MINOR – regulile standard ale O.N.U. pentru administrarea justiţiei juvenile”, Ed. Carpathia, Bucureşti, 2016.

„Masa de lucru” a scriitorului din mine este plină de alte proiecte (poezie, roman, critică literară), unele aproape de finalizare, altele în prima fază a lucrului, aşa cum spuneam mai sus cu Măria Sa Cuvântul…

Ion Nălbitoru: În ce împrejurări ați fost propus și ați ajuns diplomat, Ambasador al României la Conveniția ONU de la Geneva?

George Călin: După moartea regretatului tenor Ludovic Spiess, care era preşedintele Comitetului Naţional Român pentru Drepturile Copiilor – Convenţia ONU, am preluat funcţia Domniei Sale şi am activat vreme de câţiva ani în această postură. După organizarea a sute şi sute de evenimente culturale la nivel naţional şi internaţional, unde întotdeauna invitam membrii Convenţiei-ONU de la Geneva pentru Europa de Est, am fost cerut de Convenţie, în funcţia de ambasador cultural, pentru a reprezenta România la acest for internaţional. Am activat vreme de 4 mandate a câte 4 ani, fiind conştient că România trebuie să considere educaţia şi cultura elemente de importanţă strategică ale dezvoltării sociale şi comunitare, factori esenţiali atât ai dezvoltării individuale, cât şi ai consolidării sociale – prin dialog şi coparticipare activă, prin implicarea directă a tuturor indivizilor care sunt plătiţi de stat…

Ion Nălbitoru: După părerea Domniei voastre, ce reprezintă cultura unei națiuni, care este rolul său esențial în societate și mai ales în formarea generațiilor de mâine?

George Călin: În forul meu interior consider că actul cultural contribuie la structurarea societăţii şi a personalităţii umane; ea trebuie privită ca mod de viaţă al individului şi al societăţilor – element prin care acestea se diferenţiază şi, în egală măsură, un canal de comunicare şi un liant social de primă necesitate în formarea tinerelor generaţii.

Cultura reprezintă expresia identităţii şi miza diversităţii, valori comunitare esenţiale care trebuie asumate şi susţinute prin demersuri şi programe pro-active. Educaţia prin cultură şi pentru cultură se află în centrul preocupărilor societăţii româneşti actuale.

Cunoştinţele culturale sunt esenţiale pentru dezvoltarea personală a copiilor, adolescenţilor şi adulţilor tineri şi, din acest motiv, ea trebuie percepută ca fiind o parte importantă a dezvoltării generale a fiecărui tânăr şi trebuie privită ca unul dintre aspectele esenţiale ale educaţiei acestora.

Accesul şi participarea la actul de cultură şi educaţie constituie drepturi fundamentale, recunoscute ca atare prin toate Constituţiile statelor lumii, privind organizarea şi funcţionarea entităţilor culturale, într-un climat propice dezvoltării armonioase a copiilor şi însuşirii lor de cunoştinţe şi comportamente benefice bunului mers al acelor entităţi, în deplină libertate, pace şi democraţie.

Cred că mi-am făcut datoria cu cinste faţă de ţara mea şi de poporul meu. Am reprezentat, în lume, tot ceea ce am fost învăţat, în copilărie, că este sfânt pentru România: tradiţii, obiceiuri, iubirea faţă de pământul strămoşilor noştri şi faţă de viitorul acestei ţări…

Ion Nălbitoru: Presupun că această funcție atrage după sine și sacrificii personale. Cu toate acestea continuați să promovați dialogul intercultural și imaginea României la nivel mondial. A fost și este o funcție care implică foarte multă responsabilitate?

George Călin: Da, aveţi perfectă dreptate, am avut o funcţie care implica multă responsabilitate, dar când faci totul cu dragoste şi pasiune nici nu simţi „greutatea” acestor sacrificii personale. Am făcut şi continui să fac totul având credinţă, în Dumnezeu, pentru că numai prin El, avem dreptul să dobândim fericirea şi dreptul să înlăturăm suferinţa.

Un om fără credinţă, nu vede, nu poate înţelege şi nu poate primi lucrurile spirituale în inima lui, pentru că pentru el sunt o nebunie.

Credinţa nu vine dinlăuntrul omului, ci este din harul lui Dumnezeu, tocmai ca să nu se laude nimeni. De la marii iniţiaţi am reţinut că, în viaţă, trebuie să îţi arăţi înţelepciunea şi „Să cauţi cu inima curată, să ceri cu prudenţă şi discernământ, şi să baţi, la poarta lui Dumnezeu, cu încredere şi perseverenţă, iată cheia Cunoaşterii ce aparţine înţeleptului.”

Noi, oamenii, suntem doar umbre rătăcite pe pământ, prinse între visele împlinite sau neîmplinite, vise care ne-au înveşnicit în uitare… Suntem culorile unui curcubeu viu ivit şi dispărut într-o singură clipă sub sărutul mort al dimineţilor… Suntem cioburi de Lumină dăruită celor ce pipăie întunericul… Suntem pierduţi şi regăsiţi într-un carusel al sorţii, într-o umbră ce se zbate continuu să-şi găsească trupul…

Crude şi lacome trupurile noastre trec din noapte în zi, bântuite de vise, prinse în ghearele timpului care ne împovărează haotic cu viaţă, crucificându-ne cu ninsori fără de sfârşit…, azi…, mâine…, întotdeauna… Alergăm zilnic, fără de ţintă, uitând că viaţa trebuie trăită, nu chinuită… Suntem prea însinguraţi în noi, prea înveşniciţi în singurătate şi nu acceptăm aşa uşor ca cineva să ne tulbure existenţa cu prezenţa lui, cu toate că ne este atât de necesară uneori sau mai întotdeauna…

Suntem plini de regrete târzii, dar viaţa ca şi cărările parcului îşi continuă drumul neluându-ne în seamă, nici anotimpurile care ne macină an de an…

Funcţia aceasta deţinută vremelnic nu am considerat că a fost o „greutate”, ci mai degrabă o bucurie că pot face ceea ce-mi este drag şi sfânt…

Nu ştiu dacă mă pot considera un reprezentant al României care nu şi-a făcut pe deplin datoria faţă de ţara sa, dar am peste 200 de studii şi articole publicate în volume colective; 223 de studii şi articole publicate în reviste de specialitate; peste 200 recenzii la diverse volume literare şi ştiinţifice; aproape 300 de articole şi consemnări în limba română. Am participat la peste 350 simpozioane, întruniri ştiinţifice şi conferinţe naţionale şi internaţionale; am organizat şi coordonat 331 simpozioane, festivaluri, congrese şi conferinţe naţionale şi internaţionale; am primit peste 500 de „Diplome de excelenţă” de la diverse societăţi şi asociaţii culturale din ţară şi străinătate; am primit opt „Acte de recunoștință” de la diverse societăţi şi asociaţii culturale din ţară şi străinătate; am participat la peste 200 de emisiuni de televiziune.

Am făcut totul din iubire şi dragoste pentru acest popor şi nu am considerat că a fost o funcție care a implicat multă responsabilitate…

Ion Nălbitoru: Diplomațiile culturale pot oare contribui la detensionarea unor mici conflicte diplomatice, economice și politice?

George Călin: Prin cultură poţi înlătura toate barierele diplomatice, economice sau politice. Prin cultură te poţi apropia mult mai bine de semenii tăi din orice colţ al lumii. Prin cultură putem călătorim pe meleaguri necunoscute fără a avea o „călăuză” sub cerul liber, şi vedem cum se rostogolește ghemul Timpului, pentru a ne orândui vieţile, forma inimilor de piatră, cuvintele de dragoste, faptele după modelul concepţiilor semnului Crucii, Lumina lumânărilor ce pâlpâie în noi – candelele aprinse, slujind închinăciunile… Cel care călătoreşte pe meleaguri străine nu este niciodată mai aproape de a se rătăci decât atunci când îşi alungă „călăuza”, crezând că ştie singur drumul. Noi, toţi oamenii de cultură sunt nişte „rătăciţi” prin această lume plină de mirific…

Literatura şi Cultura nu trebuie să ţină cont de starea unei naţii într-o anume perioadă de timp, ele trebuie să ia în calcul numai starea morală şi spirituală a acelei perioade…

Nu oamenii politici sau altfel de demnitari, ai statului, vor influenţa trăirea spirituală a poporului român, aflat astăzi într-o profundă decepţie sufletească…

Datoria celor implicaţi în Literatură şi Cultură este de a ţine trează conştiinţa naţională şi de a învinge vicisitudinile vieţii prin creaţiile lor, evitând pe cât se poate tot felul de conflicte…

În cultură conflictele nu au ce căuta, ele trebuie înlăturate cu dragostea pentru frumos…

Ion Nălbitoru: Există o dispută de opinii între marile personalități cu privire la valorile clasice și cele moderne. Tot mai mult, în pictură, sculptură și chiar și în literatură, modernismul capătă teren iar clasicul rămâne undeva în urmă. Credeți că nu trebuie să doborâm, de pe piedestalul lor, pictori, sculptori, muzicieni sau scriitori doar pentru că în prezent predomină alte curente în domeniul artelor pe care majoritatea populației Terrei nu prea le înțelege… Care este opinia dv. ca diplomat cultural, despre conservarea, și de ce nu, dezvoltarea valorilor clasice?

George Călin: Aşa cum se cunoaşte, conservarea și dezvoltarea valorilor clasice reprezintă „filonul fundamental al continuităţii culturale asigurând o legătură solidă între moştenirea trecutului şi motivaţia viitorului…” şi de aici pleacă respectul pentru marile creaţii ale literaturii şi artei, ale tradiţiilor şi obiceiurilor unui neam şi ale întregii umanităţi… Trebuie să ne cinstim înaintaşii pătrându-i pe cele mai înalte piedestale, amintindu-i şi ducându-le mai departe, prin timp, creaţia şi memoria.

Nu sunt de acord cu uitarea… Uitarea este un chin prea greu pentru toţi. Nimeni nu vrea să fie singur şi părăsit. Nimeni nu vrea să fie fără prieteni, fără un sprijin în nevoie.

Ei, marii creatori de frumos ai lumii au nevoie de rugăciunea noastră! Ei au nevoie de neuitarea noastră! Ei vor rămâne cu noi atâta timp cât noi ne amintim de ei cu drag şi respect, iubindu-i! Şi iubirea nu se uită niciodată…

Au fumegat cât o zbatere de aripă… amintiţi-i privind înainte, povestiţi-i zâmbind frumos…

Ion Nălbitoru:  Ca ambasador cultural ați reprezentat România în state cu diferite culturi, care a fost cea mai mare provocare a dv. în timpul acestui mandat?

George Călin: Poate că cea mai mare provocare pe timpul celor 4 mandate avute la Convenţia ONU-Geneva a fost în anul în care România a decis să aniversăm la 15 ianuarie Ziua Culturii Române! În „nebunia” mea de poet visător am considerat că fac un gest nemaipomenit şi aduc un beneficiu cultural imens ţării mele dacă tipăresc cele mai frumoase poezii ale „Luceafărului poeziei româneşti” – Mihai Eminescu, în limba franceză, o limbă cunoscută foarte bine la nivel european. Toate bune şi frumoase! Am tipărit cele 50.000 de volume şi le-am împărțit împreună cu colaboratorii mei pe străzile din Bruxelles din Belgia şi Strasbourg din Franţa! Dar…, pentru că există un „dar”, nu am procedat conform legilor fiscale românești…

Despre ce este vorba. În România orice entitate publică administrativă trebuie să justifice tot ceea ce dăruieşte unor persoane, cheltuind bani de la buget, prin liste nominale cu număr de carte de identitate sau serie şi număr de pașaport. Eu am dăruit acele volume pe stradă, ca un gest sublim făcut pentru memoria Eminescului…, nu am făcut „liste nominale” şi am fost bun de plată! Trebuia să suport întreaga sumă alocată tipăririi acelor volume. Gestul meu a surprins plăcut unul dintre reprezentanții americani de la ONU şi am fost scutit de plata acelei valori pentru că a fost făcută de ei în numele iubirii de Eminescu…

Ion Nălbitoru: Cum se vede România la ONU din punct de vedere cultural, care prin însăși diversitatea de obiceiuri, tradiții, folclor și etnografie, specifice fiecărei zone, își păstrează unicitatea? Adică „unicitate prin diversitate”?

George Călin: Vorbind despre diversitatea de obiceiuri, tradiții, folclor și etnografie, surprinzător trebuie să vă spun că noi, românii, suntem unici la nivel mondial nu numai european. În concepţia populară, nu numai la noi, ci şi la alte neamuri creştine, o zi de sărbătoare trebuie neapărat să fie consacrată unui sfânt. Ea nu poate comemora altceva decât moartea, naşterea, botezul sau amintirea unui sfânt sau a unui martir. Tot după credinţa poporului, Dumnezeu ori Maica Domnului, sau sfinţii şi mucenicii, ori unele zile ale săptămânii personificate, trimit felurite boli şi neputinţe celor ce n-au păstrat rânduielile Bisericii sau au necinstit, prin lucrare, zilele ce trebuia „să le ţie”. Dumnezeu, sfinţii şi chiar zilele săptămânii se răzbuna şi vătăma sănătatea omului, ori îl lovesc cu alte necazuri, pentru că a îndrăznit să lucreze în zilele închinate lor.

Pornind de la această concepţie greşită, poporul a transformat în sfinţi o mulţime de nume de sărbători care nu aveau nimic comun cu vreun nume propriu de sfânt sau de mucenic. Pe de altă parte, sfinţii, a caror existenţă nu poate fi pusă la îndoială, capătă atribuţii speciale, care diferă adeseori de la un popor la altul.

Credinţele identice la diferite popoare se explică printr-o aluzie la meseria pe care o exercitase sfântul, sau la o întâmplare, autentică sau legendară, din viaţa lui. Ceea ce e mai caracteristic însă în cultul poporului pentru anumiţi sfinţi e interpretarea pe care o dă numelui unora din aceştia. Omul din popor caută să stabilească o legătură între numele sfântului şi darul pe care-l are de a vindeca anumite boli sau de a-i ocroti pe oameni în diferite împrejurări. În acest sens, îl vedem răstălmăcind numele sfântului şi atribuindu-i daruri care nu au nicio legătură cu cele petrecute în viaţa lui. Când vorbim despre „tradiţii” trebuie precizat faptul că acest cuvânt are mai multe semnificaţii care, din păcate, uneori se confundă.

În limbajul teologic, cuvântul şi noţiunea de Tradiţie sau Sfânta Tradiţie scris, prin urmare, cu majusculă, şi care nu are plural, fiind unică, înseamnă acea cale de transmitere a Revelaţiei divine sau a Descoperirii dumnezeieşti, alături de Sfânta Scriptură. Ea mai poartă numele de Predanie, adică de transmitere a învăţăturilor, datinilor, practicilor şi creaţiilor spirituale şi materiale pe care le moştenim de la o generaţie la alta.

Prin Sfânta Tradiţie sau Predanie se înţelege „totalitatea adevărurilor revelate, care nu se cuprind în Sfânta Scriptură, ci au fost predate prin viu grai de către Mântuitorul şi Sfinţii Apostoli, fiind ulterior consemnate în scris şi păstrate de către Biserică, până în zilele noastre”.

Cel de-al doilea sens al cuvântului şi noţiunii de tradiţie, scris cu literă mică şi care se foloseşte şi la plural, este acela obişnuit, cunoscut de toţi, adică „ansamblu de concepţii, obiceiuri, datini şi de credinţe care se statornicesc, din punct de vedere istoric, în cadrul unor grupuri sociale sau naţionale şi care se transmit pin viu grai, din generaţie în generaţie”.

Tradiţiile creştine sunt legate doar de sărbătorile religioase, mai importante, în care Biserica a jucat şi joacă un rol esenţial, atât în păstrarea, dar şi în transmiterea lor, lucru foarte vizibil în România, unde creştinul ortodox român a contopit viaţa lui Hristos cu a sa. De aceea, trebuie subliniat faptul că în cultul creştin nu a supravieţuit nicio sărbătoare păgână.

Din păcate, nu putem spune acelaşi lucru despre datinile păgâne care, cu precădere, au apărut la noi după Revoluţia din 1989, şi care se pare că sunt susţinute de mass-media sau, mai trist, de şcoală. Astfel, în locul frumoasei sărbători de Dragobete s-a introdus Valentine`s Day sau Halloween, două sărbători americane care au înnebunit tinerii de azi, mai ales prin prezentarea lor insistentă pe sticla televizorului sau calculatorului. Şi exemplele pot continua.

Există însă şi sărbători păgâne care au fost şi sunt tolerate de Biserică, în special cele care însoţesc sărbătorile religioase mai importante, cum ar fi: Revelionul, umblatul cu capra, Sorcova, Pluguşorul. De asemenea, deşi sunt considerate datini străbune păgâne – colindatul, Vicleimul, Irozii, Steaua – au un conţinut pur creştin, prin care se preamăresc şi se laudă Naşterea Mântuitorului Hristos şi opera Sa de mântuire adusă neamului omenesc.

Dintre tradiţiile şi datinile pur creştine, create de Biserică, legate de sărbătorile creştine de iarnă, amintim: mergerea preotului cu icoana pe la casele credincioşilor înainte de Sărbătoarea Naşterii Domnului şi botezarea caselor credincioşilor cu agheasmă mare înainte de Sărbătoarea Bobotezei, ca şi obiceiul de a pregăti acei măcinici sau mucenici etc.

Cât priveşte obiceiul ca fetele nemăritate să ceară busuioc înmuiat în agheasmă, pe care îl pun sub pernă, în ajunul Bobotezei, pentru a visa pe viitorul soţ, acesta ţine de latura folclorică şi nu trebuie încurajat, căci nu busuiocul aduce noroc şi bine, ci agheasma este cea care, prin sfinţenia ei, trebuie consumată la nevoie.

Un obicei creştin legat de toate marile sărbători este acela de a face milostenie sau de a da de pomană, atât pentru cei răposaţi, cât şi pentru cei vii. Dar, fie că este vorba despre obiceiurile, datinile sau tradiţiile de origine creştină, fie de cele păgâne, care au supravieţuit în viaţa credincioşilor cu aspect folcloric, ele fac parte din tezaurul spiritual al poporului nostru şi trebuie păstrate ca o sfântă moştenire.

Cât am fost prezent în această funcţie de ambasador cultural, am învăţat foarte multe lucruri despre „Sărbătorile păzite” la alte popoare şi mi-aş permite să vă aduc la cunoştiinţă câteva dintre ele:

Sărbătoarea „tuturor sfinţilor”, la Toussaint, e considerată de poporul francez ca o zi consacrată unui sfânt „care vindecă de tuse”.

Sărbătoarea „la Trinite” (Sfânta Treime) este o sfântă înrudită cu Maica Domnului. L’Epiphanie (Boboteaza) a fost personificată, în Franţa, în secolul al VI-lea, sub numele de Sainte Theophanie sau Sainte Tiphaigne, şi considerată ca mama celor trei regi magi. Se ştie că, în Franţa, se serbează, la Bobotează, şi cei trei regi de la Răsărit.

La italieni, dimpotrivă, Beffana sau Beffania (nume stâlcit din Epifania) e o zâna răutăcioasă care sperie copiii la Bobotează.

Sfântul Antonie (17 ianuarie) este patronul măcelarilor, în Belgia, pentru că exercitase, la Roma, meseria de măcelar. La italieni, la germani, la elveţieni, la estoni etc. e patronul porcilor, pentru că, după cum spune legenda, diavolul, ca să-l ispitească, i s-a arătat deseori în chip de porc. La Neapole şi în Sicilia e protectorul casei contra focului, iar la noi şi la francezi e invocat şi păzit pentru arsuri şi opăreli.

Sfinţii Chir şi Ioan (31 ianuarie) se păzesc de greci pentru a fi feriţi de boli, căci practicaseră medicina.

Sfântul Gheorghe (23 aprilie), care fusese ostaş şi e deseori reprezentat călare, luptându-se cu un balaur, e patronul războinicilor, la greci; la germani, e patronul cailor şi al vitelor; mai adesea e invocat ca patron al ciobanilor şi al turmelor de oi.

Sfinţii Cosma şi Damian (1 iulie), care au fost medici, se serbează în Occident ca patroni ai bărbierilor, băieşilor şi chirurgilor. La greci, la bulgari şi la noi (sub numele de Cosmandin) sunt serbaţi ca să-l apere pe om de boli.

Sfântul Matei (21 septembrie) e, la italieni, patronul zarafilor şi al cămătarilor, pentru că fusese perceptor la romani.

Sfântul Andrei (30 noiembrie), care a fost pescar, e patronul pescarilor la italieni.

Profetul Daniil (17 decembrie), care a fost aruncat într-un cuptor înfierbântat, e serbat de bulgari spre a fi feriţi de foc şi de arsuri etc.

Cred că plictisesc cititorul dacă aş continua! Pot rezuma totul spunându-vă că poporul român „s-a născut o dată cu Veşnicia…” şi nu va pieri nicicând, pentru că prin păstrarea şi promovarea valorilor ancestrale ale acestui neam suntem şi vom rămâne unici în întreaga lume…

Ion Nălbitoru: Dacă poetul nostru național, Mihai Eminescu, ar fi fost englez, francez sau neamț, ar fi fost mult mai venerat decât este acum în România? Nu credeți că Eminescu și poemul „Luceafărul” ar trebui incluse în patrimoniul imaterial UNESCO? Oamenii de cultură români au demarat sau nu astfel de demersuri?

George Călin: Eminescu nu putea să fie decât ROMÂN! Cu rădăcininle adânc înfipte în pământul Mioriţei şi cu sufletul îndreptat spre astre, Mihai Eminescu este un miracol. Destinul său se înalţă în umbra de palori sublunare ale mitului. Cântecul lui de daruri neizbăvite şi de melancolie fermecând veacul, întrupează în el dorul de nefiinţă, contemplativitatea şi erosul, voluptatea şi visul. Din ceea ce putem să ştim acum despre noi prin el este gândul prim străbătând până către marginea marginii sufletului nostru, fericirea de a trăi în eternitate prin cuvânt, de a-l avea şi de a ne referi la el ca la un zeu al literaturii noastre.

Fiind atât de mult al nostru, Eminescu, întruchiparea stelară a spiritului românesc, este în acelaşi timp al lumii întregi, el fiind considerat ultimul mare romantic al literaturii universale. Format în strânsă legătură cu spiritul junimist, Eminescu este indiscutabil punctul cel mai înalt la care s-a ridicat geniul artisitic al poporului nostru. „Toate popoarele îşi aleg printre gloriile panteonului lor naţional pe aceia care îi reprezintă mai bine: italienii, pe Dante, englezii, pe Shakespeare, francezii, pe Voltaire, germanii, pe Goethe, ruşii, pe Puşkin. Românii îi deleagă lui Eminescu sarcina de a-i reprezenta în fața lumii întregi” – spunea T. Vianu.

Nichita Stănescu l-a definit sublim: „România este numele lui Eminescu… Eminescu este un fapt intim al sufletului nostru, în tot ce are el mai curat. Nu trece zi, nu trece noapte, în care, firesc, cum respirăm, să nu-i zicem şi numele lui, ca pe ceva sigur al tuturora şi sigur al fiecăruia dintre noi. Atâta vreme cât noi suntem, el este. Atâta vreme cât el este, noi nu putem să credem, că am putea muri.”.

Ca toţi marii creatori ai lumii, Eminescu a fost preocupat de teme şi motive specifice romantismului: titanismul legat de marile geneze, transmigrarea sufletelor, condiţia geniului şi a artei, călătoria cosmică, îngerul şi demonul, zburătorul, natura şi dragostea.

Cea mai mare însuşire a lui Eminescu este aceea de a face poezii populare, fără să imite, şi cu idei culte, de a coborî până la acel sublim „impersonalism poporan”. La Eminescu, gestul prim al atitudinii lirice este acela de cuprindere a omului în spectacolul cosmic („Scrisoarea I”, „La steaua”, „Rugăciunea unui dac”, „Luceafărul”), ce dă operei poetului caracterul universal. De la meditaţia simplă asupra existenţei, Eminescu se ridică la poeme de mari proporţii (Scrisorile mai ales) în care îşi expune liric concepţia sa filozofică asupra lumii şi a vieţii. Un astfel de poem filozofic, cu bază tot folclorică e şi „Luceafărul”.

Dacă în prima epocă a creaţiei sale, Eminescu este încă un poet retoric, abundent în imagini, pictural, în a II-a perioadă, aceea a maturităţii artistice, construcţia versului e mereu impecabilă, expresia devine din ce în ce mai abstractă, sculpturală. Niciodată până la Eminescu, limba română n-a sunat cu atâta plenitudine armonioasă, atât de natural şi de firesc.

Îmi permit să vă expun un poem scris pe15 ianuarie 2024, când am desfășurat ediţia a XII -a a Colocviului Naţional de Spiritualitate şi Poezie „Mihai Eminescu – dorul de absolut”

CREZUL EMINESCU…

cred în Domnul Eminescu,

din pădurile de-argint,

ce trăieşte în ăst’ neam

visător şi umilit…

ce coboară din înalturi

zi de zi, întregind ramul

şi se urcă iar la ceruri,

întărindu-şi tainic Harul!

cred în Domnul Eminescu,

ca-ntr-un dor dumnezeiesc –

El mi-e Calea, El mi-e Versul

stării care o trăiesc…

credeţi toţi în Eminescu,

în acest stindard suprem,

lăsaţi ura…, interesul

şi veniţi să-l lăudăm!

ruga mea să fie sfântă,

pentru acest erou din neam,

peste lespezi reci şi cântec,

peste plai şi peste ram…

Revenind la întrebarea dvs. nu ştiu ca cineva dintre oamenii de cultură români să fi luat iniţiativa de a înscrie poezia „Luceafărul” în patrimoniul UNESCO, dar nu se ştie niciodată….   

Ion Nălbitoru: Sunteți Președintele Societăţii Culturale Apollon-România și fondatorul revistei culturale a acestei asociații. În linii mari, care sunt obiectivele acestei societăți și ce programe, festivaluri sau concursuri va activa pe viitor?

George Călin: Societatea Culturală Apollon-România s-a constituit fără scop patrimonial şi urmăreşte să realizeze în regim de voluntariat următoarele: Organizarea şi direcţionarea tuturor activităţilor cultural-educative ce au ca obiect interesele membrilor societăţii şi cetăţenilor municipiului Urziceni (lansări de carte, vernisaje, conferinţe, simpozioane, aniversări, comemorări, concursuri de literatură şi artă, concerte, expoziţii); Sprijinirea apariţiei unor reviste şcolare tematice; Apărarea şi promovarea valorilor societăţii civile; Promovarea activităţilor cultural-educative şi umanitare; Promovarea valorilor intelectuale, istorice, arhitecturale, etnografice şi de folclor autentic; Apărarea patrimoniului cultural naţional; Promovarea activităţilor cultural-religioase interconfesionale; Educaţia şi conştientizarea publicului privind protecţia mediului; Apărarea patrimoniului natural şi valorificarea acestuia conform principiilor economice ale ecologiei; Înfiinţarea unei edituri pentru editarea unor cărţi şi reviste literare; Înfiinţarea unui Salon literar „Apollon”; Înfiinţarea Cenaclului „Apollon”; Înfiinţarea Trofeului „Apollon” pentru excelenţă în cultură, artă şi civilizaţie; Înfiinţarea unui fond de carte „cu autografe„ – Biblioteca „Apollon”;  Înfiinţarea unei Trupe de teatru „SCENA”;  Organizarea unor activităţi de reciprocitate culturală cu oameni de cultură din toate ţările, cu precădere din ţările europene; Asocierea cu alte asociaţii sau societăţi culturale, cât şi cu instituţii de acelasi fel pentru menţinerea unui climat de onestitate în cultură şi artă şi pentru derularea unor activităţi la nivel naţional privind cultura, arta şi civilizaţia.

Apollon-România, a iniţiat o adevărată revoluţie culturală de mare amploare, începând cu anul 2005, prin editarea a peste 20 de reviste şi publicaţii şcolare şi publicaţii creştin-ortodoxe, am „scos de la naftalină” câţiva oameni de cultură care scriau, dar nu aveau curajul să-şi publice lucrările. Astăzi, aceşti oameni sunt scriitori cunoscuţi în lumea literară românească, unii dintre ei sunt membri ai Uniunii Scriitorilor din România, formând aşa-zisa „Familie Apollon”!

Societatea Culturală Apollon-România, a desfăşurat şi desfăşoară activităţi culturale cu caracter naţional şi internaţional, festivaluri şi concursuri de poezie şi proză, simpozioane de literatură şi istorie literară, conferinţe, spectacole, colocvii istorice şi literare, întâlniri culturale de excepţie la care au participat şi participă academicieni, scriitori, jurnaliştii, critici literari, cercetători istorici, interpreţi de muzică populară şi muzică uşoară, folckişti, etnografi, etnomuzicologi, artişti plastici, muzicieni, directori de mari publicaţii culturale, oameni de ştiinţă din ţară şi străinătate.

Apollon-România cooperează atât cu autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, cât şi cu alte instituţii publice de specialitate, operatori culturali, precum şi cu structuri ale societăţii civile şi ale mediului de afaceri, pentru realizarea obiectivelor şi îndeplinirea atribuţiilor sale generale şi specifice, ca şi pentru conceperea şi punerea în aplicare de politici şi acţiuni intersectoriale şi de parteneriate public-privat şi central-local.

Prin desfăşurarea Festivalului Internaţional de poezie „Zilele Nichita Stănescu”, Festivalului Internaţional de poezie „Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi!”, Festivalului de muzică şi poezie creştină „Flori pe cunună de spini”, Festivalului Internaţional de poezie şi istorie „Suflet românesc”,  Festivalului Internaţional de Poezie, Proză şi Grafică „Tăcerea răstignită”, In memoriam Nicolae Dabija, Concursului internaţional de creaţie literară „Cinste Limbii Române”, Salonului Internaţional de Cultură şi Spiritualitate „Ion Grămadă” – Fundu Moldovei, Sesiunii Internaţionale de Comunicări Ştiinţifice „Retrăiri istorice în veacul XXI”, Maia Catargi, Ialomiţa; Festivalului Internaţional de creaţie literară „Vis de toamnă”, Festivalului de colinde populare româneşti „Deschide uşa, creştine!”, a Lecţiilor de Poezie Apollon-România (ajunse astăzi la peste 700 de reprezentaţii), a conferinţelor, sesiunilor ştiinţifice, simpozioanelor şi celorlalte manifestări culturale, au sosit în „Familia Apollon-România”, vreme de 20 ani, mii de oameni de cultură din ţară şi străinătate.

Astfel de manifestări se pot organiza oriunde în ţară şi chiar în lume, totul depinde de cât de curat avem sufletul şi cât de mult iubim poezia, poeţii şi oamenii de cultură a acestui neam bătut de soartă şi oropsit chiar de cei care sunt puşi să-l conducă, de cei care ar trebui să desfăşoare astfel de activităţi şi…., nu le desfăşoară…

Credeţi că este cazul să le numesc toate activităţile noastre, sunt multe, mult prea multe şi arhicunoscute!? Toate manifestările marca înregistrată „Excelenţă la Apollon” se află anul acesta la a XV -a şi a XIX -a ediţie, deci suntem consecvenţi şi ne continuă activitatea lună de lună, an de an, jertfindu-ne pe altarul culturii române…

Pe lângă jertfa sufletească trebuie să recunosc că mai există încă o jertfă, aceea materială de care ai nevoie în realizarea unor activităţi de asemenea amploare unde sunt sprijinit, în primul rând, de familie, de soţia mea Viorica şi de fiica noastră Anca Elena. Noi ne împărţim atribuţiile, în mod egal, în organizarea unor astfel de manifestări, în aşa fel încât toţi participanţii să plece mulţumiţi şi cu zâmbetul pe obraz.

Ion Nălbitoru: Sunteți o personalitate care empatizează cu oamenii de cultură, de diferite niveluri, și pe care îi susțineți în acțiunile lor culturale, îi încurajați și chiar luați parte la astfel de evenimente organizate de diferite asociații la nivel național sau chiar județean. Ne puteți da câteva exemple despre astfel de evenimente sau festivaluri la care ați luat parte, la nivel național și internațional, în ultimul timp?

George Călin: Am un obicei „prost” – accept şi onorez toate invitaţiile primite. În acest mod cunosc mai bine activităţile culturale din orice colţ al României şi din străinătate. Nu pot puncta acum nişte activităţi anume, dar sunt prezent la multe, foarte multe festivaluri de literatură, artă, muzică, simpozioane, conferinţe etc. Îmi place să fiu alături de oamenii de cultură din întreaga ţară şi să-i încurajez în toate demersurile lor culturale!

Sunt un mare iubitor al unei părţi pierdute din trupul acestei ţări – Basarabia. Sunt cunoscut ca un „navetist de Chişinău”…

La Chişinău, am fost „condamnat de prea multă iubire”, cu ocazia lansării volumului meu de poezie „Truditorul dragostei pe drumul spre Orient”, într-o sfântă zi a poporului nostru – „Ziua Culturii Române”, prin vocea actriţei Mariana Bahnaru: „Am înţeles tocmai astăzi de ce poetul George Călin poposeşte atât de des la Chişinău – este îndrăgostit de o femeie frumoasă, bogată şi părăsită. Astăzi, am aflat numele acestei femei, o cunoaştem toţi cei prezenţi la această lansare. Ea se numeşte Basarabia! Da, iubiţii mei, George Călin, s-a îndrăgostit de fiica Basarabă…”

La această condamnare am fost nevoit să răspund, în apărarea mea: „Sub ninsorile de fluturi împerecheate cu ploi de stele căzătoare, am descoperit Chişinăul, o Lumină densă şi arzătoare ce m-a orbit instantaneu, alinându-mi setea de real, alinându-mi setea de cultură şi trăire demnă.

Dacă aş trăi în alte timpuri, de mult apuse, vă spun drept că aş fi primul care i-ar stinge „lumânarea lui Diogene”, arătându-i măreaţa Moldovă a lui Ştefan Cel Mare. Nu aş greşi cu nimic, pentru că aici, în această cetate românească, va descoperi Oameni… Trebuie să recunosc, sincer, cu mâna pe inimă, că am descoperit la Chişinău, Oameni de o aleasă valoare morală şi spirituală, Oameni în adevăratul sens la cuvântului. Oameni amestecaţi printre oameni, care au pătruns şoptit în sufletul meu, vorbindu-mi o sfântă limbă necunoscută muritorilor de rând, o limbă ce-mi murmură în fântâna urechii pagini de o aleasă cultură şi istorie românească autentică.

Nu le poţi rosti numele pentru că sunt mulţi, Doamne câţi mai sunt, ca picăturile de ploaie şi ca frunza din Codrii…

Aici, alături de ei, de bunii mei prieteni de suflet, mă picur cu stropi de cultură şi istorie pură şi, întorcându-mă în cetatea în care vieţuiesc, împreună cu cei dragi, mă simt mai în putere, mai plin de izbândă, înfruntând zăpezile, vântul şi furtunile de cais primăvăratec.

Şi vin primăverile, şi trec verile şi mă cutreieră toamnele, şi ning iernile, şi-ncep colindele, albindu-mi tâmplele inundate de viaţă…, dar dorul de Chişinău nu mi-l poate alina nimeni… şi linu-i lin, şi flori de măr…”

Omul George Călin şi-a creat propriul vis în care se pierde de-o viaţă întreagă şi tot nu oboseşte, nu cedează niciodată, nu îngenunche, este mereu în picioare, gata de a începe o nouă activitate culturală de excepţie…

Aleargă…, aleargă prin colţuri de Cer, alungând norii cei albi ai gândurilor, prins într-o rază de senin, oferit în dar sufletelor noastre, într-o primăvară târzie cu parfum de Speranţă, fremătând pe o petală de Timp.

Astăzi, la prânz, sunt la Bruxelles, ca peste două ore să fiu la Madrid şi pe seară să mă aflu în cealaltă parte de continent.., la Chişinău…

Şi, nu ştiu domnule ce are Basarabia asta, acest loc, cu oamenii de aici, pentru că mai repede mă găseşti la Chişinău decât la Bucureşti!?

Ion Nălbitoru: Aveți de transmis un mesaj tuturor oamenilor de cultură români din țară și diaspora, în general, și scriitorilor, în particular?

George Călin: Dragi prieteni, nu uitaţi un lucru: O ţară, un popor care nu-şi respectă istoria şi cultura, este o ţară supusă distrugerii! Să ne trezim şi noi, cât mai avem timp, să ne redobândim onoarea şi demnitatea de altădată, mândria acestui neam prigonit de sute de ani…  

            Eu vă mulţumesc, domnule Ion Nălbitoru! Astăzi, în fapt de seară, în amurgul acesta cu cer senin, ne vom topim visele împreună, încercând să întregim zboruri de păsări în suflete bântuite de singurătate… Vom deveni păsări de noapte încurcându-ne drumurile printre stelele căzătoare, suind şi coborând printre ele, modelând forme de trupuri îmbrăţişate, încătuşate în dorinţa de a nu se pierde dincolo de marginile Răsăritului…

Vom împleti cântecele primăverii pe cărări pierdute de timp, arcuind doruri pe aripile de speranţe ale îngerilor rătăciţi în vieţile noastre…

Da, astăzi, vom privi dincolo de orizont, ţesând frânturi de cuvinte de dragoste printre umbre de fluturi răniţi de ură, de laşitate şi minciună…

Vom sparge Clepsidra Vieţii, amăgind Timpul, încercând să ne dăruim unul altuia firicele de nisip fin împletit cu roua de sânge a trupurilor noastre hăituite de dragoste…

Mă voi aşeza cuminte în patul durerilor mele şi îi voi şopti tainic Morţii ce va să vină: Chipul tău, învăluit în mistere, a luminat, pentru o clipă, înserare ghemuită-n sufletul meu bântuit de nelinişti, învins de întunericul necunoscut…

Pe furiş, puţin vinovată, ai ridicat privirea aţintindu-mă, te-am observat şi flacăra ochilor tăi mari şi luminoşi au evitat întâlnirea coborând brusc spre o altă privelişte…

Stăruitor te-am căutat, regăsindu-te ascunsă în adâncul de nepătrus al inimii tale… te-acopereau buchete de flori, proaspăt culese şi aşezate în sângele ce-ţi pulsează prin trupu-ţi ostenit de dragostea întunericului în care te pierzi însingurată… Atunci, înmiresmat de roua ce o purtai pe umeri, am strigat către tine, mărturisindu-ţi tainele sufletului meu:

Eu te iubesc, Moarte, aşa blestemată şi hulită cum eşti, îţi ador mantia neagră croită din pluş înfiorător… puţini ştiu, Moarte, că din seva frunţii tale întunecate coboară iubiri calde, înduioşătoare, inundându-ţi sufletul îngheţat, eternizându-ne trupurile de lut…

Eu te compătimesc Moarte – rătăceşti tăcută şi însingurată, pe aripi de vânt, în trupu-ţi bătut de ploi, de cataclisme necunoscute oamenilor de rând…

Eu te iubesc, Moarte, aşa cum eşti cu buzele uscate, neagră cu coasa în mâini, cu trăistuţa ta plină de gânduri sfărâmate în aburii cenuşii ai existenţei unei lumi înfometate de Viaţă…

Eu te iubesc, Moarte, respir prin tine, simt fiecare celulă a trupului meu cum se afundă în deznădejde, cum se rătăceşte în labirintul de gheaţă al trupului tău îmbălsămat cu milioane de suflete…

Eu te iubesc, Moarte, cu aromă de linişte, privind în tăcere prin ochiul tău rănit şi înspumat de uitare…

Tu, Moarte, eşti umbra din visul meu ce-mi veghează mereu Timpul, îmi întoarce Clepsidra Vieţii în fiecare dimineaţă, drămuindu-mi cu teamă nisipul rămas…

Tu, Moarte, îmi ştergi dureros, urmele anotimpurilor netrăite, adormindu-mi trupul printre tăceri, lăsându-mă pradă visurilor în care poposesc şi rămân…

Tac…, tac…, tac, împovărat de durerea fluturilor ce zboară printre florile nopţii cu stele argintii, tatuându-mi sori pe braţele-mi ridicate spre Cer, urlându-mi rugăciunile dimineților, şoptind nedezvăluite taine, uitate între florile cireşului trăsnit din curtea părinţilor mei… Tac.., tac.., tac…

Sunt momente în care singurătatea devine confortabilă, fiindcă ne oferă şansa de a ne asculta gândurile si de a ne judeca, singuri, faptele, fără ca alţii să se amestece. Sunt clipe când tot ce ne dorim este un moment de linişte. Nu fiindcă ne place singurătatea, ci pentru că am obosit să facem pe plac tuturor.

Visele dezlănţuite de umbre stau zidite în tăcere, se dizolvă în aburii cafelei fierbinţi.., zboară libere şi se ofilesc în clipele netrăite, în dorinţe neîmpline, în iubiri uitate, în căuşul palmelor bătucite de dragoste, în varja Începutului meu de Viaţă, în tăcerea Sfârşitului ce mă cuprinde cu braţele-ţi de stâncă…

E târziu, domnule Ion Nălbitoru, e târziu, trebuie să-i muţumim Bunului Dumnezeu că ne-a călăuzit paşii până aici: „Îţi mulţumesc, Doamne, pentru tot. Pentru şansa de a avea sentimentele pe care le am. Pentru şansa de a avea familia minunată pe care mi-ai dat-o… şi pentru iubirea pe care o trăiesc acum, alături de soţia şi de fiica mea. M-ai binecuvântat într-un mod nemeritat… şi-Ţi sunt recunoscător! Mulţumesc…”

E târziu, domnule Ion Nălbitoru, e târziu, a fost dimineaţă şi s-a făcut Amurg…, simt cum pleoapele mi se închid, grele de vise plăcute, simt cum, treptat, devin o umbră, furişându-mă în Amurgul împovărat cu stafiile nopţii…

E târziu, e târziu şi multe mai avem să ne spunem…!

Ion Nălbitoru: Domnule George Călin, vă mulțumesc pentru amabilitatea de a-mi acorda acest interviu care va pune în valoare importanța actului cultural desfășurat în orice colț al lumii de către românii de pretutindeni!

Ion NĂLBITORU,

membru UZPR

by

Referinţă Bibliografică

ION NĂLBITORU: Interviu cu dl George Călin, ambasador cultural la Convenția ONU – Geneva/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 21 septembrie 2026