Ionela – Violeta Anciu (4 septembrie 1991), este absolventă a Facultății de Științe Politice, Master Politicile Egalității de Șanse în Context Românesc și European (Universitatea București). Pasiunea pentru poezie și-a descoperit-o în 2005, când a început să scrie, rămânând în umbră până în anul 2009 când a publicat pentru prima dată în „Revista Noastră”, o publicație a elevilor și profesorilor Colegiului Național „Unirea”, fondată în anul 1912. Publicațiile au continuat și în perioada 2010 – 2013, la capitolul „Confirmări” al aceleiași reviste. Din 2015 publică în reviste precum „BOEM@”, „Pro Litera” și a alte ateliere de specialitate, ca eCreator.ro, agonia.ro, scrieliber.ro sau cenaclul online Lira21. Este prezentă de doi ani la Serbările Revistei „Vama Literară”, eveniment coordonat de poetul Daniel Vorona, unde își recită cu drag poeziile. Din martie 2015 devine director executiv al Clubului Scriitoarelor, unde alături de președinta-fondatoare Erika Ciuică, va susține și promova scriitoarele românce, atât pe cele consacrate, cât și pe cele mai putin cunoscute ori debutante. În aprilie 2015 publică mult așteptatul volum de debut, „Amprente Urbane – Evoluția” (Editura Bookbreak). În iarna aceluiași an urmează să publice volumul „Femeie desculță”, a cărui copertă va fi realizată de pictorița Cristina Mihaela Rădulescu. Simultan, lucrează la un roman psihologic, estimat a fi publicat în 2016, primul din trilogia ce va marca debutul scriitoarei în proză.

Aquarium

––-

Așteptare. În brațe lumini aurii,

Imagini întrerupte de amintiri

Pe străzile goale în sunet nocturn

Emoții gâtuite încleștate-n stern.

Și starea se îmbibă în aerul cald,

O liniște-absurdă ce știe când cad

Și cerul strecoară lumina-n puncte verzi

Să uiți de tot, vezi când și ce simți și crezi.

În coliziune percepții ne definesc —

Așteptări intrinseci desprinse de firesc…

Moment aparent lipsit de rațiune,

Liniște… în meditații nocturne.

Evaluări subiective descompuse

Parțial nespuse, parțial scrise,

Coboară privirea-n porțiunile stinse —

Pe urme-mi calcă o străină distinsă…

***

Damele nopții

–––––––

Stau ingenue ascunse sub tocuri

Neinterpretate mii de roluri

Cerșesc naturalețe printre farduri

Iar doamnele, vampe-n blănuri ieftine

Cu buze roșii-n privirile senine

Se-nfruptă-n întuneric din formele vădite.

Nu știu ce-i lumina… căci soarele permite

Să-și vadă inepțiile-n riduri absorbite,

Să li se scurgă pictura prin pori până-n suflet

Conturând acolo realul autoportret.

Ziua oamenii sunt dezbrăcați și sinceri,

Ochii li se văd clar și-adâncurile-asemenea;

N-ai cum să-i ocolești, trebuie să le vorbești abia

Iar ele nu știu să vorbească, să contemple, să stea…

Aleargă mereu neobosite, ceruite-n duele,

În falduri de mătase și catifeluri grele,

Cu pași ficși, priviri sticloase descos absența din ele—

Mistice triste și mute sunt damele nopților mele.

***

Doamnă

––

Am așteptat demult din nou să-nvie glasul

În ceașca de cafea sau draperia prăfuită,

Să ofer doamnei șterse cu rochia ceruită—

Prin clape de pian s-alerge nebun gândul,

Imaginea decentă a desfrânării pure;

În valuri de lavandă cu ochii-n sticle-obscure

Și mâinile-nchegate-n sufletele rupte,

În vene curge apă iar sângele-i e-n buze.

Prin ele își extinde reflexii feminine,

Prin muze displăcute, acum adepte mute;

Și-i crește trena rochiei prin frunzele căzute

Și-i părul împletit de vampele senine—

Cu degetele frânte de declarații crunte,

Aștept prin luna nouă noi ordine absurde,

Ca rochia să se sfâșie și trupul să se frângă,

Să te transformi din nou în om, omul să te-nfrângă.

***

Flori de cireș

–––

Îi deranjează buclele cu aripile lor

Când ea și-a fixat perfecțiunea printre ele;

Îi definesc candoarea linii de tenor,

Culoarea-n raze răzvrătite— mi-e dor.

Extreme curente sub tocurile damelor,

Chipuri concepute cu precizie-n substraturi;

Trotuare: martori muti la dramele fustelor,

Schimbări prea versatile— culorile mă dor.

***

Impozit pe nemurire

–––––

Aici n-avem pământ, sau ape, ori nisipuri mișcătoare,

Doar cuvinte înfipte-n pietre necuvântătoare

Și cunoștințe rupte din sculpturi de marmură ieftină,

De când oamenii erau uriași și poezia neinventat de plină.

Atunci timpul nu exista decât în discursuri

Și-n cărțile ce vor fi fost scrise în alt univers,

Cuvântul, înger și demon în repetiție și simțuri—

Fără timp, cuvânt și conștiință, oamenii erau fericiți,

Neștiind ce-i fericirea, sau durerea sau măcar ce-i ăla univers.

***

Împletituri rotunde

––––-

Seri subtile îmi pregăteau decorul,

Unde călcam pe marmură sub tălpi curgea izvorul

Și candelabre imense luminau în cristale drumul,

Piesa asta se joacă mut, fără actori și reflectoare.

Purtam o coroană de ramuri înfloritoare,

Cădeau petale pe măsură ce înaintam către altare

Și cădeau perle-n ploaie din mâinile murdare—

Sobrietatea acuză conștientul de ocult și sincronicitate.

Peste trepte cade mantia, se transformă-n cioburi,

E-nlocuită de părul ei crescând sălbatic peste curburi

Cum se-mpletește cu lianele-agățate dormind pe ziduri—

Genunchii se sparg în speranțele treptelor de ieri.

***

Liane sociale

–––

Pentru ca timpul să tacă

Și misterul să se rupă,

De-ajuns să-ncerce să desfacă

Lianele ce le educă.

Absent în jungla de asfalt

Prin camuflaj în ziduri,

Tabu-n moravul celuilalt

Și-n statusuri cenzuri.

Când se cred cunoscători

Și ridică trufași bărbia

Se-ncătușează-ncrezători—

Într-un abis: ei și mândria.

***

Murit om, născută femeie

––––––

Îmi pieptănai atent cu fire de aur părul

Când ploua des și cerul devenea mov,

Într-un fel de hotel unde începea Bucureștiul,

Unde-am învățat să-ntreb fără istov.

Acolo m-ai învățat să fiu om și să trăiesc,

Să mă dedic, să iubesc și să mă-mplinesc—

Poet confuz regăsit frânturi în ocean de gânduri

Captiv în acvariul-univers mărginit de versuri.

Spațiu devenit imaterial în dezbateri nocturne

Și timpul incoerent ne trezea-n dimineți comune;

Zile insipide netrăite până la apus când vine—

Poate vine și azi să-mi povestească vise divine…

***

Pe umărul tău…

––––

Cum aș putea să nu adorm pe umărul tău…

Carte nedefinită cu paginile lipite,

Cu titlu-apetisant și coperți ruginite,

Când nu toți muritorii dorm pe umărul tău?

Cum aș putea să nu adorm pe umărul tău…

Pictură murală cu-aromă de seară,

Abstractă, concretă, absurd de primară,

Când pentru ei toți ești doar… familiară?

Cum aș putea să nu adorm pe umărul tău…

Simfonie pură-n acord de vioară,

Cu gust de orchestră puțin acrișoară,

Când ei nu ascultă și nu se-nfioară?

Ascult prinsă-n foi de pictura murală:

Cum să nu adorm pe umărul tău…?

***

Stare de seară

–––-

Cu oboseala instalată, umerii se scurg

Sub părul eliberat în voia inertă gravitației,

Liber să cadă melancolic— piatră în genunchi

Și ochii să se-nchidă grei în somnul creației.

Înțeapă pieptul cu regrete inexistente-n

Amintirea făpturii somnambule— indecente

Și concrete spasmele angoasei inițiate,

Peste toate orele-adunate: eforturi inapte.

Captiv de bunăvoie în reciful abandonat,

Se recită-n împrejurimi din poemul necreat,

Din pergamente de diamant— civilizații perene;

Simți cu ochiul inundat ce simțul nu mai cerne.

Muguri uscați în crâmpeie de inovație,

Vicii împrăștiate prin fiecare stație,

Lumina tradusă-n beznă din reflexul instinctiv

Pași strâmb așezați prin mormanul vivant, fugitiv.

IONELA-VIOLETA ANCIU

by

Referinţă Bibliografică

IONELA-VIOLETA ANCIU: INSPIRO LIRIC/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 22 iulie 2015