Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CREDO » Pr. Constantin Boriceanu: Învățătura Bisericii despre familie și pastorația familiei astăzi

Pr. Constantin Boriceanu: Învățătura Bisericii despre familie și pastorația familiei astăzi

Biserica Ortodoxă percepe familia creștină ca legătura dragostei dintre un bărbat și o femeie, care consimt liber să conviețuiască și care primesc în acest scop harul lui Dumnezeu, prin Sfânta Taină a Cununiei. Potrivit moralei creștine, familia este „prima si cea mai mică celulă a organismului social. Originea ei stă în natura socială a omului și în voința divină, exprimată pozitiv la crearea omului (Facerea 1, 27-28). Familia se întemeiază prin căsătorie, adică prin legătura de bunăvoie și pentru toată viața, a unui bărbat și a unei femei”. Tot din cadrul familiei fac parte și copiii care se nasc ca rod al dragostei dintre cei doi soți.

Familia apare la crearea omului, ca răspuns al unei necesități spirituale: „Nu este bine să fie omul singur”, dar și ca o formă a complementarității: „să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facerea 2, 18). Prin natura sa, omul este ființă socială, deschisă comuniunii, comunicării si întrajutorării. Părintele Dumitru Stăniloae arată că deosebirile fizice dintre bărbat și femeie nu alterează calitatea umană a uneia sau alteia dintre părți: „Dar umanitatea este trăită de fiecare în alt mod și într-o completare reciprocă. Fiecare e la fel de om, dar integritatea umană și-o trăiesc numai împreună, în completare reciprocă”. Astfel creat, în om se descoperă și imposibilitatea singularului de autoîmplinire, de atingere a desăvârșirii în mod solitar, precum și nevoia de „celălalt”, de trăire a comuniunii, a bucuriei de „altul” de aceeași natură cu tine, dar diferit ca persoană.

Prin cuvintele rostite de Adam, „Iată, acesta-i os din oasele mele și carne din carnea mea…” (Facerea 2, 23), se exprimă nu numai împlinirea unei necesități umane, ci și oglindirea în fiecare dintre cei doi a chipului lui Dumnezeu. Vorbind de legătura fizică dintre soți, Sfânta Scriptură folosește sintagma „a cunoscut pe […] femeia sa” (Facerea 4, 1), în acest mod exprimând o realitate acceptată de Biserică: „Pentru că oamenii sunt creați după chipul lui Dumnezeu, comuniunea persoanelor omenești în căsătorie se numește cunoaștere, nu în sensul de știință a celuilalt, ci de experiere a prezenței ființei celuilalt care ni se oferă ca dar, însă în dăruirea noastră totală spre el”.

Chiar dacă în formele lor, în modul de manifestare, nunta și, implicit, familia s-au confruntat cu numeroase denaturări pe parcursul istoriei, în esență, nunta dintre bărbat și femeie, ca expresie a iubirii dintre cei doi, păstrează în ea un aspect tainic. Participând la evenimentul din Cana Galileei (Ioan 2, 1-11), Mântuitorul nostru Iisus Hristos manifestă considerația pe care o conferă acestei legături. Faptul că acum Mântuitorul începe șirul acțiunilor Sale minunate prefăcând apa în vin (Ioan 2, 9), poate fi înțeles ca un demers făcut de Hristos în vederea „prefacerii” naturii umane prin Taina Nunții, adică prin puterea harului dumnezeiesc.

La baza unirii dintre soți și pentru menținerea unității și indisolubilității relației lor, trebuie să se găsească întotdeauna iubirea, acea iubire despre care Sfântul Pavel spune: „Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă” (I Corinteni 13, 7). Această iubire jertfelnică se cere în cadrul familiei; altfel spus, „căsătoria/familia este un mod de viață, o expresie dinamică a iubirii adevărat libere de orice patimă, o chemare a omului concret, bărbat și femeie, să pășească împreună pe calea desăvârșirii”. Biserica acordă Tainei Nunții o mare cinste și datorită faptului că, în cadrul ei, instinctul de procreare și dorința trupească sunt transfigurate prin iubirea reciprocă dintre soț și soție.

Acestea sunt câteva moduri de înțelegere a familiei creștine, cu îndatoririle și scopul ei, pentru că de modul înțelegerii corecte și al raportării concrete a preotului la această realitate socială depind atât mântuirea lui, cât și a familiei sale, dar și modul în care își va desfășura misiunea încredințată la hirotonie.

 

Problemele vieții familiale, astăzi

În România, criza familiei se manifestă în mai multe moduri, dar cele mai dureroase sunt abandonul copiilor de către părinții plecați în străinătate pentru un loc de muncă, sau al părinților bătrâni, numărul mare de avorturi, creșterea numărului divorțurilor, al cazurilor violenței în familie și de delincvență juvenilă. Este simptomatic faptul că, în această ambianță, desfrânarea copiilor, incestul și homosexualitatea se afirmă deschis. La acestea am putea adăuga grotescul manifestațiilor și paradelor „minorităților sexuale”, precum și pretenția lor de a adopta copii. Tot o astfel de familie surogat poate fi considerată și cea în care femeia concepe un copil cu intenția vădită de a nu-i permite tatălui biologic un rol în viața și educația copilului, dar și la cei care trăiesc în concubinaj, fără a-și asuma responsabilitatea căsătoriei. Îngrijorătoare sunt și începerea vieții sexuale încă de la 12 ani, de cele mai multe ori datorită anturajului, precum și, legat de aceasta, apariția sarcinilor la vârste fragede (12-14 ani), urmate de cele mai multe ori de avorturi, având consecințe traumatizante pentru minoră, adică fenomenul „copiilor care au copii”.

Despre situația categoriei persoanelor în vârstă ar trebui spus că cea mai mare problemă cu care se confruntă acestea este singurătatea, constând în lipsa unei persoane care să le poarte de grijă, să se intereseze de soarta lor sau care, pur și simplu, să le spună o vorbă bună. Mulți dintre bătrânii noștri trăiesc la limita subzistenței și sunt expuși numeroaselor umilințe, inclusiv din cauza pensiilor mici pe care le au. În acest context, Biserica se poate implica prin preoții săi, ajutându-i pe bătrâni în diferite moduri: să îi viziteze pe cei singuri, să stea de vorbă cu ei, să le ofere un ajutor – oricât de mic –, să le procure medicamente, alimente și alte lucruri de trebuință.

 

Metode pastorale cu privire la familie și problemele ei

Pentru a-și duce la îndeplinire misiunea ce i-a fost încredințată la hirotonie, aceea de a-i conduce pe credincioși spre mântuire, preotul duhovnic trebuie să fie conștient de marea responsabilitate pe care o are înaintea lui Dumnezeu, în formarea și educarea enoriașilor săi, a familiei și chiar a poporului din care face parte. De aceea, preotul trebuie „să nu uite niciodată că scara de foc dintre pământ și cer, pe care se desăvârșește și se trăiește slujirea preotului, este scara fericirii sau a osândei lui; pe ea, sufletul lui se poate purifica și mântui sau se poate pierde sau osândi”.

Urmând exemplul Mântuitorului, preotul trebuie să fie un bun păstor al turmei – „păstorul cel bun își pune sufletul pentru oile sale” (Ioan 10, 11) – și să pună interesul celorlalți înaintea interesului propriu: „să nesocotești totdeauna folosul tău în folosul celorlalți” sau să se facă tuturor toate, ca să mântuiască pe unii (cf. I Corinteni 9, 22).

Cât privește acțiunea propriu-zisă a pastorației, Sfântul Grigorie Teologul recomandă, cu multă înțelepciune, o personalizare a acesteia, în funcție de diferitele categorii sociale cu care vine în contact preotul. Pe unii trebuie să îi învețe prin exemplul personal, pe alții prin mustrare, pe unii învățându-i în mod public, pentru a se rușina, pe alții, în mod particular, pentru a-i motiva, unora trebuie să le treacă cu vederea anumite greșeli mici, altora nu, pe unii trebuie să îi domine, iar de alții trebuie să se lase biruit; și aceasta pentru că nu toți oamenii au aceleași gânduri, nici aceleași porniri. Chiar și Sfântul Grigorie recunoaște că nu poți cuprinde în vreo știință anume toate modalitățile de bună păstorire, oricât ai fi de priceput, ci „numai experiența însăși și cazurile de duhovnicie dau lumină și știință vindecării sufletelor și preotului”.

Preotul trebuie să cunoască cerințele spirituale ale păstoriților săi, aparținând diferitelor categorii sociale. Comunicarea cu credincioșii trebuie să fie reală și să caute implicarea creativă a credincioșilor de diferite vârste și condiții sociale în viața parohiei. De o deosebită importanță este pastorația individuală, realizată de preot prin Taina Sfintei Spovedanii, mai ales la anumite vârste problematice, precum pubertatea și adolescența.

În privința vieții liturgice, se cere păstrarea nealterată a caracterului sacramental al slujbelor, punând tot timpul în centrul atenției credincioșilor Sfânta Liturghie și necesitatea unirii cu Hristos prin Sfânta Împărtășanie. Foarte importantă este și împărtășirea regulată a copiilor până la 7 ani, iar de la această vârstă în sus, precedată de taina Sfintei Spovedanii. În activitatea duhovnicească a preotului față de cuplurile căsătorite, o latură sensibilă – și, de multe ori, voit ignorată – o reprezintă planning-ul familial: numărul de copii pe care cei doi soți doresc să îi aibă. Familiile tinere trebuie să devină conștiente și cu privire la acea tendință existentă în societatea modernă de a considera nașterile drept un rău care trebuie evitat. Venind în întâmpinarea altei mentalități și practici moderne, care promovează conviețuirea timp de mai mulți ani a tinerilor până la căsătorie sau chiar renunțarea la căsătorie, Biserica subliniază lipsa de valoare spirituală și morală a unei astfel de legături. Nu vom pierde din vedere nici faptul că preotul nu se poate transforma într-un specialist în probleme clinice de viață sexuală, el trebuind să pună în lumină doar semnificația teologică și morală a familiei, în viața de creștin, cu rolul acesteia în mântuirea personală.

Instituția căsătoriei are în Biserica noastră o valoare sublimă, însă nu este singura cale de mântuire. Cunoașterea de către duhovnic a vieții și personalității credincioșilor săi ar putea fi un element esențial, dar necesită și mare atenție în oferirea sfaturilor, cu luare-aminte la cuvintele Sfântului Vasile cel Mare: „e rușinos să pierdem prezentul, iar mai târziu să rechemăm trecutul, când căința nu ne mai folosește”.

Societatea zilelor noastre se confruntă cu grave probleme care afectează viața individuală, cât și pe cea a familiei. Întemeiată prin Sfânta Taină a Cununiei, care obligă la responsabilitate și care oferă harul dumnezeiesc, familia este mediul de formare și dezvoltare al adevăratelor virtuți și, totodată, drum spre îndumnezeire, cu Hristos. Trebuie înțeleasă profund și cultivată mai mult legătura sfântă care există între taina familiei și taina Bisericii, între taina copilului și taina persoanei, de vreme ce, pentru a fi Om adevărat, Dumnezeu-Fiul S-a născut din femeie și a intrat în istorie ca și copil. Cununia este binecuvântată de Biserică, în calitatea ei de icoană a iubirii dintre Hristos și Biserică, dintre Dumnezeu și umanitate. De aceea, taina familiei poartă în ea taina mântuirii și a vieții veșnice. Niciodată familia nu poate fi redusă la aspectul ei biologic, juridic, psihologic, sociologic sau cultural, ea este mai mult decât toate acestea laolaltă și le transcende, pentru că are vocația de a fi, în lume, icoana iubirii divine veșnice.

 

Pr. Constantin Boriceanu

Parohia Grabicina

 

Protoieria Pătârlagele

Facebooktwitterby feather