Nu știu cum să fac. Poate să încep mai bine de la sfârșit? Dar nu! A fost scurtă, dar frumoasă. După mulți ani de căsnicie, când se apropie cea de-a 50-a aniversare a acestui eveniment, te gândești să faci ceva ieșit din comun, care să rămână în amintire ca ceva frumos, deosebit.

Aniversarea noastră era la începutul lui aprilie.

Ne-am tot gândit și codit ce să facem, mai ales că marea majoritate a prietenilor noștri sunt fie bolnavi, fie la case de bătrâni, deci ar fi imposibil să îi adunăm la un loc. Atunci ne-am gândit ca totuși să facem ceva de care să ne amintim mai apoi. Așa că ne-am decis să ne luăm valiza și să plecăm undeva afară, să  petrecem numai noi doi  și eventual o muzică. Tot gândindu-ne la un loc mai potrivit, dar și mai aproape (cu mai puține ore de zbor), ne-am amintit că acum 32 de ani am fost în Rodos și a fost foarte frumos.

Ia să vedem cum mai arată această insulă, unde ne-am simțit grozav de bine atunci. Zis și făcut. N-am spus nimănui nimic, ne-am dus la biroul de voiaj și am comandat bilete de avion. Problema a fost că era doar o singură companie cu zbor direct în Rodos, anume Israir și doar pe bază de charter. Ne-am amintit de recentele critici la adresa companiei, din cauza „zborurilor cu ciocolata”, dar am zis: asta este, o să fie bine!

Am venit acasă și am deschis computerul să căutăm un hotel. După ce ne-am plimbat prin numeroase camere ale unor hoteluri din Rodos, ne-am oprit la unul care ni s-a părut acceptabil și ca locație (în centrul orașului, deși nu departe de mare), dar mai ales ca preț și cu semipensiune.

Și am început să așteptăm scurgerea timpului. În sfârșit iată că veni și ziua fatidică. E drept că între timp ora zborului de plecare și de întoarcere s-au schimbat  (de către companie, evident) de vreo patru ori, dar în sfârșit, în final, am avut o oră convenabilă. Ne-am înțeles și cu Roman, șoferul nostru cu care de ani de zile plecăm la aeroport, el ocupându-se și de urcarea și coborîrea bagajelor noastre.

Deși biletele erau fără locuri, am fost asigurați că vom primi locuri la aeroport, să nu ne facem griji..! La aeroport au venit cărucioarele, nouă fiindu-ne greu să facem traseul până la poarta de îmbarcare și, după primirea locurilor și predarea valizei, am fost duși la „poartă”. Zborul a fost fără probleme, dar și fără mâncare. Dacă ai vrut să bei ceva, contra 4 dolari ai primit o sticluță de apă!

După aterizarea în Rodos, am fost duși cu cărucioarele afară pe stradă, unde am luat un taxi și …  direct la hotel! Aici ne-a așteptat o veste oarecum neplăcută, anume ni s-a comunicat că își cer scuze, dar „din cauza unor defecțiuni tehnice” vom avea numai micul dejun. Am înghițit gălușca, dar optimiști, cum suntem de felul nostru, am hotărît că ne vom descurca.  Am întrebat dacă la bar nu se poate mânca ceva, în caz că afară plouă și nu putem ieși din hotel?  Ni s-a spus că doar un sandvici sau eventual un tost !!! Nu-i nimic, ne-am zis, o să ne descurcăm noi.

Am ieșit să căutam un restaurant că ne era cam foame. Ce-i drept, vremea nu era prea însorită și nici prea caldă. Era așa cum scrisese în internet., pe care-l cercetasem  cu atenție.  Am găsit chiar pe strada hotelului, la vreo 50 de metri, un restaurant drăguț, mic și curat, cu aspect mai mult familiar. Primul lucru pe care l-am cerut a fost, desigur, „țațikis”, o salată tipic grecească. Există și la noi, dar așa cum se face „la ei”, cu iaurt adevărat. e altceva. Am mai mâncat niște „suvlakis” (frigărui) și un „dulce” din partea casei. Apoi ne-am întors la hotel să ne odihnim, că eram sculați de la 6 dimineața.

Intenționasem să închiriez mașină în Rodos, lucru pentru care îmi și scosesem permis internațional.  Văzând însă cât sunt de strâmte stăzile în oraș și mai ales majoritatea cu sens unic, deci trebuind să ocolești o groază ca să poți intra pe strada pe care era hotelul, mă cam gândeam îngrijorat la închiriere. Soția mea, însă, ca de obicei, a avut  o idee salvatoare: de ce să nu mă bucur eu de frumusețea peisajului, trebuind să fiu cu atenția încordată la drum, așa că a propus mai bine să luăm un taxi pentru unde vrem să mergem în afara orașului. Așa am și făcut, mai ales că ni s-a spus să nu mergem în nici un caz în Valea Fluturilor, deoarece nu sunt încă fluturi, fiind prea rece. Fluturi vor fi anul acesta abia la sfârșitul lunii mai. Așa că am rugat la recepția hotelului să ne comande un taxi cu șofer vorbitor de engleză, cu care să mergem până la Lindos, un oraș mare pe coasta de sud a insulei, unde mai fuseserăm și acum 32 de ani. Nu mai intenționam să urcăm la Acropolele de acolo, dar portul și peisajul erau frumoase și meritau revăzute. Șoferul era un băiat drăguț care vorbea bine engleza. Ne-am împrietenit repede. I-am cerut să se mai oprească în o serie de localități pe drum. Ne-a mai arătat și el unele, pe care noi ori le uitaserăm ori nu le dăduserăm atenție la timpul său. L-am rugat, la întoarcere, să ne orpim la un restaurant tipitc grecesc să mâncăm  prânzul.

Ei bine pe toată distanța de 60 de km de la Lindos până înapoi la Rodos, adică orașul Rodos, nu am găsit nici un restaurant deschis. Motivul: toate erau închise, se lucra, se vopsea, se aranja, se pregăteau de deschiderea sezonului turistic de vară care urma să aibă loc duminica următoare când era Paștele Ortodox. Am uitat să spun că la sosire ni se explicase că, de fapt, am nimerit în sezon „neturistic” și din cauza asta totul era închis. Așa am înțeles și „defecțiunea tehnică” de la hotel. de fapt nu erau turiști, deci nu li se merita să deschidă restaurantul.

Fotis, așa se numea șoferul nostru, și-a cerut scuze, de parcă el ar fi fost vinovat că nu era nici un restaurant pe drum și a spus că în Rodos (în oraș), ne duce el la un loc drăguț unde merge el cu familia și cu prietenii lui. Nu este un restaurant mare, de lux, dar are mîncare bună, „pe garanția lui!”. Am mers acolo. Era pe malul mării, un fel de bodeguță. Înăuntru erau câteva mese, de câte două-trei-patru locuri, fiecare masă fiind făcută dintr-un trunchi de copac. Locul era ținut de doi băieți tineri, foarte drăguți, unul din Creta, celălalt din Peloponez, deci (de fapt) nici unul din Rodos propriu zis. După ce Fotis le-a explicat în grecește motivul venirii noastre, am fost întrebați ce vrem să mâncăm. Am spus că ceva tipic, local. Atunci au apărut trei farfurii pe masă cu fruculițe și au început să apară și niște castroane cu diverse mîncăruri în ele. Ni s-a explicat că aici nu sunt porții, ci fiecare își ia din castroanele respective, ce și cât îi place. Era de-a dreptul amuzant. La întrebarea ce vrem să bem, ni s-a spus că vom fi serviți întâi cu Raki, un fel de țuică, dar din Creta și nu din Rodos. Au spus că asta este din partea casei. S-a mai adus un fel de mâncare, care și asta era din partea casei. Apoi la desert, ni -s adus ceva special, care și asta era din partea casei. Am cerut o cafea, care s-a făcut pe nisip acolo pe loc si, desigur, tot din partea casei. Băieții erau foarte drăguți, cum am zis, iar la plată, nu au vrut să accepte mai mult decât era pe notă, ceva foarte ieftin. Atunci soția le-a spus că restul, până la suma rotundă, nu este pentru mâncare ci este pentru restaurant.

Apropiindu-se ziua aniversării noastre, m-am adresat recepționerei, pe care cu totul întâmplător o chema tot Stela , ca și pe soția mea, cu rugămintea să ne găsească totuși un restaurant  bun, cu muzică grecească, o  „tavernă”, deoarece vrem să ne sărbătorim evenimentul „nunta de aur”. Cu o zi înainte de 3 Aprilie, ne-a informat că a găsit un restaurant, dar este cam departe de hotel așa că va trebui să luăm taxiul până acolo.

În ziua respectivă, după micul dejun, am ieșit puțin la plimbare. Era o zi foarte frumoasă, cu un soare care ne mângâia cu razele sale călduroase, parcă special pentru eveniment. Ne-am dus până la malul mării, cam la vreo 100 de metri de hotel. De „cealaltă parte a mării” se vedea țărmul turcesc Faptul că pe promenada de pe țărm erau și mulți alți plimbăreți nu ne-a deranjat deloc, din contra, ni se părea ca și cum totul, inclusiv timpul, era parcă special pentru noi. După ce am revenit, ne-am odihnit puțin, apoi am coborât la bar să bem o cafea și să ne mai uităm la computer la poștă.

La întoarcerea în cameră, să ne îmbrăcăm pentru seara, ne aștepta prima surpriză. Pe masă am găsit un platou cu fructe, cu două farfurii, o sticlă de vin cu două pahare, iar pe perna soției doi trandafiri roșii, superbi. Toate din partea hotelului. Când am coborât, am mulțumit și ne-am pupat cu recepționera (alta, nu Stela).

Am chemat un taxi, deoarece Fotis era cu familia (fiind deja seară și ieșise din tura lui), cu care am plecat la adresa care ni se dăduse. Ajungând acolo, l-am întrebat pe șofer dacă este sigur că asta este adresa, deoarece ni s-a părut ceva la cap de lume, o casă prăpădită, un fel de stație de benzină părăsită. Da, da, mi-a zis șoferul, aici este restaurantul  …  Fie, i-am zis soției acum om vedea, dacă ne-am păcălit, ne-am păcălit!!.

Însă în momentul când am deschis ușa, lumină, muzică, lume, interior tipic grecesc cu de toate pe pereți, ce mai, un local mare. Stăpânul retaurantului, care ne-a ieșit în întâmpinare, ne-a spus un „Kalispera!”, adică Bună seara! cu un zâmbet până la urechi, iar după ce i-am spus că avem o masă rezervată pe numele nostru, imediat:

– Yes, Mr. Lungu, please, wellcome!!  și ne-a și predat unei chelnerițe să ne ducă la masa rezervată.

Era o măsuță mică de două persoane, situată în apropierea orchestrei, iar când am ajuns acolo, lângă noi  a și apărut un chelner cu o frapieră cu sticla de șampanie în ea și cu două cupe și o altă chelneriță care i-a înmânat soției un frumos buchet de trandafiri roșii superbi. Sincer, am fost foarte emoționați, mai mult chiar, poate, decât la hotel . Am înțeles că surpriza fusese pregătită tot de Stela, care a spus restaurantului de eveniment. A apărut imediat și stăpânul restaurantului cu o chelneriță ce vorbea o engleză impecabilă și, după ce ne-au felicitat pentru aniversare, au întrebat ce vrem să mâncăm. Atunci soția a spus că vom mânca ce ne vor da ei, tipic, caracteristic grecesc. Au apărut niște salate cu diverse bucăți de cărnuri, iar apoi două fripturi de capră, toate  mâncăruri specifice. Problema a fost doar la desert, când ni s-a adus câte o bucată mare de halviță, pe care evident noi am refuzat-o elegant și atunci ni s-a servit ceva dulce „din partea casei”.

Pereții erau ornați cu obiecte de casă, aș zice strânse de prin poduri, rustic, cu fotografii ale familiei, care apăreau și pe șervetele de hârtie ce se pun sub farfurii. Aceleași poze ale bunicilor stăpânului apar și pe sticlele cu vinul casei, care se servește și chiar și pe sticluțele de ulei și oțet ce se află pe mese.

Masa noastră, cum am spus. se afla în imediata vecinătate a orchestrei, care era compusă din doi instrumentiști,(o orgă electronică și un banjo/ghitară) și o solistă care bătea și tamburina,

Lipită, aproape, de masa noastră, era o masă la care ședeau 6 tineri. La un moment dat, întorcându-mă să filmez orchestra, mi-am cerut scuze – englezește evident –  de la tineri, că stau cu spatele la ei. Atunci m-au întrebat de unde suntem? Le-am spus că din Israel. „Dar nu vorbiți ebraică, așa-i?” Le-am explicat că vorbim românește, deoarece suntem originarii din Rmânia. „Aa!,bravo” și au apărut imediat două păhărele cu rachiu (de Creta) și cu toții ne-au urat „Happy Aniversary” căci le spusesem motivul prezenței noastre acolo.

În partea cealaltă a mesei noastre, la o altă măsuță ședeau două negrese care erau foarte intrigate de buchetul de trandafiri din fața soției. Erau două londoneze aflate aiici cu serviciul. Rugându-le să ne facă niște poze, m-au întrebat de unde suntem? Le-am spus și lor că din Israel. La care una din ele a sărit că ea a fost de câteva ori la Ierusalim și ce frumos e și cât i-a plăcut acolo. Desigur le-am explicat și lor motivul trandafirilor. (păcat că nu le-am putut și cânta: Să nu uitați să iubiți trandafirii ….) și am ridicat și cu ei un pahar de vin spumos care ni se servise la masă (poate în chip de șampanie!?!).

După ce am ascultat încântați frumoasa muzică grecească și i-am admirat pe dansatorii din rândul comesenilor, care evoluau pe micul ring din fața orchestrei, pe la miezul nopții, am cerut plata și rugându-i să ne cheme un taxi. Văzând suma foarte mică ce era pe notă, am întrebat: numai atât? Și ni s-a explicat că … asta … și asta … și mai știu eu ce, erau din partea casei. Am plătit, dând evidentr și un bacșiș gras. la Ieșire, am mai primit din partea proprietarului o sticlă de vin cu eticheta cu poza părinților lui. (Sticla desigur o păstrăm bine acasă).

A fost o seară minunată și ne-am simțit admirabil, aș zice aproape ca într-o familie mare.  Am mai stat două zile în Rodos, plimbându-ne pe străduțele orașulu. Apoi, Fortis ne-a dus la aeroport, unde ne-am despărțit de el foarte prietenește, cu pupături chiar, după care ne-am urcat în avion. Tot gândindu-ne la săptămâna pe care am petrecut-o pe această frumoasă insulă, nici nu ne-am dat seama când a trecut timpul  și am și aterizat la Tel Aviv, adică la Lod, unde ne aștepta Roman, care ne-a adus acasă la Haifa!

 Și ca orice vis frumos …  și acesta s-a terminat iar noi …  am reintrat în rutina zilnică!

Referinţă Bibliografică