(ep.IV)

17 septembrie 2007 (luni) A început anul şcolar! Ca de fiecare dată, festivitatea de deschidere a cursurilor are loc pe terenul de sport, aflat în spatele atelierelor-şcoală, şi elevii sunt aşezaţi în careu, pe clase. Cei care aduc un strop de prospeţime acestei atmosfere plictisitoare sunt elevii claselor I şi a IX-a pentru care ziua va continua cu explorarea spaţiului unde-şi vor desfăşura activitatea. Cei din anii mai mari ştiu cam cum stă treaba în această şcoală, de aceea când, după obişnuitele luări de cuvânt, directorul unităţii de învăţământ anunţă numele profesorului-diriginte la clasă, se aud urale şi aplauze unde persoana în cauză e mai permisivă. Slujba religioasă a fost scurtă, pentru că preoţilor li s-a atras atenţia la consiliul de vineri: „Predica să fie la obiect! Cei mici nu au răbdare!” De fapt în fiecare an se citeşte aceeaşi pildă- Pilda semănătorului, pe care nu ştiu câţi dintre cei prezenţi o ascultă şi o înţeleg, mai ales că cei care stau în spatele coloanelor îşi fac de lucru cu alte treburi. Aşa că nu numai cei mici nu au răbdare, n-au ei răbdare nici cei mari, chiar adulţi fiind. De ce managerul acestei şcoli n-o fi ţinând cont de răbdarea oamenilor şi la şedinţele consiluilui profesoral care durează până la trei ore? Poate unde-i place să se audă vorbind. După D.L.D. totul decurge în mod democratic, dacă se poate, să vorbească numai ea şi ceilalţi doar să asculte-ca într-un sultanat: Să trăieşti, Măria Ta! Aşa s-a întâmplat la şedinţa de vineri pentru pregătirea începutului de an şcolar: Toate materialele ce urmează a fi afişate, să treacă pe la C.A.! Să le văd, şi pe urmă le afişaţi! Ei, asta da democraţie- Consiluil de Administraţie e un singur om- directorul. Probabil că funcţia dă celui care o deţine dreptul „să facă şmotru” cu anumite persoane. Domnişoara Ciocârlan, să nu mai văd bisericuţe pe la cabinetul psihologic! Săraca fată! Cred că a intrat în pământ de ruşine. Comane, fii atent să nu mai motivezi absenţe aiurea, ca anul trecut!… N-am avut clasă la dirigenţie! încearcă să se disculpe cel luat în vizor. Ei, anul dinaintea acestuia! Ai încheiat medii la altă rubrică. Rămâne bietul om cu gura căscată, stupefiat de ce învinuiri i se aduc. Îşi înghite cuvintele. E la mâna şefei: ea taie şi spânzură. Dar unii sunt mai norocoşi. De pildă G.B i-a intrat puţin pe sub piele, chiar dacă şi cu el face „ şmotru” din când în când. Ca să-şi adune ceva puncte în fişa de evaluare la sfârşitul anului şcolar, numele lui se găseşte în multe din comisiile stabilite la nivelul şcolii, ba chiar şi responsabil. Altuia nu-i oferă această posibilitate, mai ales că a îndrăznit să-i fie contracandidat la concursul de director. Festivitatea de pe terenul de sport s-a încheiat. Elevii se retrag în sălile de clasă însoţiţi de învăţător sau diriginte pentru a stabili detalii legate de buna desfăşurare a procesului instructiv-educativ. Acelaşi lucru îl fac şi eu cu cei 14 elevi pe care i-am avut anul trecut la clasa a IX-a E, cărora li se alătură alţi 9 de la fostele clase a IX-a C şi D. Nu ştiu dacă din această adunătură de creiere migratoare, care vor forma clasa a X-a D, va ieşi ceva bun. „Echipajul” se va mări prin venirea unui elev declarat repetent pentru că nu s-a prezentat în vară să-şi încheie situaţia la mai multe materii. Aşa că, doamna dirigintă, nu ştiu cum vei scăpa de un eventual „naufragiu” cu un aşa echipaj!

18 septembrie 2007 (marţi) S-a mutat bâlciul Drăgaica în trenul de Nehoiaşu. Puştanii care sunt alături de mine au dat muzica la maxim pe telefon. N-au pic de bun simţ! În faţa mea stă unul crăcănat, cu picioarele întinse până aproape de bancheta mea. Abia de mi-a permis să mă aşez. Pleacă trenul. Balamucul continuă. Unii dintre ei sunt mai tuciurii. Încerc să suport cu stoicism atmosfera de haos. Ăsta-i tineretul de azi. Dar şi şcoala are o parte din vină că s-a ajuns la situaţia aceasta. De pildă elevii mei aveau două ore de informatică. Pentru că nu se poate lucra în laborator din cauza unei defecţiuni tehnice, profesorul n-a mai făcut şi a doua oră. Aşa că elevii au plecat. Unde? Ei ştiu. Dar ei mai aveau două ore cu dna ing Paula Dinu care n-a mai găsit niciun elev în clasă. Şi uite-aşa trei ore din programul lor s-au dus „pe apa sâmbetei”. Profesorul care-şi iubeşte meseria şi nu merge la şcoală ca un simplu funcţionar are în orice moment un „plan B”, ca atunci când nu-şi poate face ora pentru dezvoltarea valenţelor instructive să se ocupe de cele educative. Câte nu poţi discuta cu elevii dându-le exemple din viaţa unor personalităţi din domeniul pe care-l predai la clasă, şi nu numai. Sunt atâtea subiecte care incită curiozitatea copiilor de orice vârstă, numai să ştii să le alegi pe cele de bun simţ, nu să te apuci să le spui că tu n-ai prea dat pe la şcoală, mai ales pe la facultate, şi uite ce-ai ajuns, cum povestea un preşedinte, apropos de importanţa şcolii în viaţa individului.

 5 octombrie 2007 (vineri) Urcându-mă în tren, mă gândeam ce bine-ar fi să nu mai am parte de tovărăşia unor călători zgomotoşi şi Dumnezeu mi-a îndeplinit dorinţa. Vagonul de clasa I e gol, aşa că-mi las gândul să călătorească prin unghere existenţiale. Cu un an în urmă mă întorsesem de la Timişoara unde-l lăsasem pe soţul meu, după o grea operaţie de cancer, în grija surorii lui. Încă mai speram! Viaţa curge, îşi vede de rostul ei. Unii stau pe Pământ mai mult, alţii mai puţin… Ieri am văzut un accident de maşini pe şoseaua de centură a oraşului, între Crâng şi Bere. Comentau cei din tren că se vedeau vreo trei cadavre. Brrr! Ce fior te cuprinde în faţa unei astfel de morţi! La şcoală îmi ocup timpul cu elevii, cu revistele „Evrika!” Fac orele numai în laborator. Mă simt bine. Vin elevii la mine, nu mă mai duc eu la ei. Încerc să-i formez citindu-le, când timpul îmi permite, articole din diverse reviste. Dumnezeu a lăsat atâţia oameni deştepţi pe lumea asta de care nu ştim. Nu ne cunoaştem unii pe alţii. De pildă, constat că la mine la şcoală sunt oameni minunaţi, unii dintre ei, cu care n-am colaborat până acum. Îmi intrase mie în cap că trebuie să schimb eu lumea ca director. Ei, n-a fost să fiu director! Ar fi trebuit să ţin cont de sfatul fostei mele colege de facultate, în vremea când era inspector de fizică, s-o las mai moale cu critica sistemului, a conducerii, în special. Recunoştea şi ea că cei care rezistă atât de mult în funcţii, indiferent ce partid e la putere, şi-au înfipt rădăcinile în toate structurile societăţii. vorba ceea: pleac-ai noştri, vin ai noştri.

9 octombrie 2007 (marţi) Am avut ultima oră cu ai mei. Le-am spus să mă aştepte la poarta şcolii să mergem împreună la Biblioteca Judeţeană-Corpul B, din Poştă, dar au chiulit. Neserioşi! Urma să facem o activitate educativă după cum stabilisem cu doamnele bibliotecare… dumnealor să pregătească materialul video şi eu să vin cu două clase. Nici măcar Sorin, şeful clasei n-a avut bunul simţ să rămână să-mi explice ce s-a întâmplat. Ce încredere să mai ai în ei, şi de-acum sunt clasa a X-a. Noroc că una din clasele de a IX-a, la care fac şi eu fizica, avea dirigenţie ultima oră şi Emilia, diriginta lor, a fost de acord s-o facă la bibliotecă. De fapt noi două suntem prietene, avem laboratoarele vecine, mergem împreună cu elevii noştri în drumeţii la sfârşitul săptămânii. Eu îmi terminasem programul, dar îmi place mie să mă implic în activităţi din care să câştige mai multă lume: elevii să afle despre catastrofele naturale de-a lungul timpului, cum a fost tema de azi, biblioteca gazdă să mai puncteze încă o activitate. Azi, dimineaţă, am fost şi profesor de serviciu şi a trebuit să asigur bunul mers al programului şcolar. Aşa m-am convins şi mai bine că cei de la a XIII-a sam vin la şcoală cam câte doi-trei, şi-n final toţi vor fi promovaţi. Vor avea aceleaşi drepturi ca şi cei care au venit zi de zi. O colegă mi-a spus, cu ceva timp în urmă, următoarea butadă “A fi sincer înseamnă să spui ce gândeşti, a fi diplomat înseamnă să gândeşti ce spui.” Cum eu de când mă ştiu n-am putut să fiu decât sinceră, am intrat la DLD s-o întreb de unde mi-a luat două puncte în fişa de evaluare. Nu mi le-a luat ea, mi-a răspuns, C.A. a făcut asta…! Bun, dar vreau să ştiu şi eu unde am pus mai mult decât meritam. Mă trimite la L.S. pentru că ea a scris procesul-verbal, ca şi cum registrul unde-i consemnat, stă la cel ce-l scrie. O inoportunez pe L.S. cu problema respectivă. „Eu n-am mai scris procesul verbal”, mă informează.. Într-adevăr, M.B. făcea lucrul acesta la consiliul profesoral, deci, făcea această muncă şi la C.A. O întâlnesc pe M.B: registrul cu procesele verbale stă la director. E clar că am fost trimisă de la Ana la Caiafa. La magazinul mamei lui Mădălin Crăciun, aflat în apropierea liniei 20 de unde iau trenul spre Verneşti, am întâlnit-o pe mama altui elev ce repetă anul la clasa mea – Vlădilă Cornel. Din discuţia purtată cu ea, mi-am dat seama că are o parte de vină pentru eşecul fiului ei. Nu vine la şcoală nici măcar la şedinţele cu părinţii motivând că-i este ruşine. N-am înţeles atitudinea ei. Atunci copilul nu mai vine deloc la şcoală, că-i e şi mai ruşine. În drum spre tren trec pe la blocul în care locuieşte familia Vlădilă şi-l găsesc pe Cornel de vorbă cu o vecină, elevă la Liceul economic. Îmi promite că de mâine vine la şcoală, după ce-i explic că are posibilitatea să-şi îndrepte situaţia.

 16 octombrie 2007 (marţi) La şedinţa cu părinţii pe care am planificat-o astăzi în ora de dirigenţie, ca să fie şi elevii, n-au fost decât 6 persoane din 25. Am trimis invitaţii părinţilor cu ştampila şcolii gândindu-mă că are o mai mare greutate o astfel de înştiinţare decât una verbală. Cum invitaţiile n-au fost trimise prin poştă, ci prin elevi, rezultatul a fost că au venit doar şase mămici, taţii, considerând, probabil, că ei n-au nicio obligaţie în pregătirea odraslelor lor pentru integrarea în societate, lasă totul pe umerii bietelor femei. Am lăsat acelaşi comitet de părinţi: Borcea, Pârvu şi Gheorghe, ei având, până la momentul acesta, o prezenţă mai bună la întâlnirile cu dirigintele şi copii ceva mai responsabili. Nu dă responsabilitatea pe dinafară, că după aceea n-ar mai avea cum se mândri, după ce vor isprăvi cu şcoala, cu ce năzdrăvănii făceau în vremea ei. Ce m-a surprins în mod neplăcut a fost atitudinea unui părinte, Oprea, care, în loc să participe la şedinţă, a preferat să-l aştepte pe fecioru-său în maşină, la poarta şcolii. După „n” telefoane date soţiei sale prin care-i aduceam la cunoştinţă că băieţelul mamei are absenţe cu nemiluita şi riscă să fie exmatriculat, dl Oprea s-a hotărât să-l aducă şi să-l ia de la şcoală, cu maşina personală. Copilul pleca dimineaţa de acasă cu destinaţia şcoală, dar n-ajungea, în schimb, se întorcea acasă la ora la care se terminau cursurile. Cred că tatăl i-o fi aplicat şi o corecţie fizică, că mama tot insista să nu-l anunţ pe el de isprăvile copilului, ci s-o anunţ pe ea. Dar să stai în maşină în loc să intri în şcoală, să vorbeşti cu diriginta, cu vreun profesor de la clasa, asta nu mai înţeleg! O fi orgoliul de patron, c-am înţeles că ar cam fi… Şi dacă e patron… cu atât mai mult! Mai cunosc eu unul care a ajuns mare patron în transportul intern şi extern după revoluţie, pentru că înainte se ocupase de treburi necurate… n-avea multă carte, dar avea şcoala vieţii. Şi câţi din ăştia or fi în ţară! Din aştia care nu pun mare preţ pe rolul şcolii în societate, pe munca celui de la catedră…din sectorul acesta nu ies bani, lovele -cum i-auzi pe unii-că nu e productiv. Cu toate că şcoala vine în sprijinul anumitor categorii de elevi şi financiar: burse sociale, decontarea transportului. Numai că unii dintre ei ar vrea bani, dar să nu dea prea des pe la şcoală. Deunăzi, l-am găsit pe unul de la mine din clasă cum se ciorovăia cu contabila că nu voia să-i deconteze abonamentul… femeia avea lista cu numărul absenţelor, şi el era unul dintre chiulangii. Uite cu ce-mi bat eu capul… bine c-am prins trenul de 16:30, că de fiecare dată plec târziu din şcoală. Garnitura asta mereu e aglomerată că se întorc navetiştii de la schimbul unu. Bine, nu mai e ca înainte de ’89 când stăteau călătorii, în unele zile, agăţaţi de scările vagoanelor. Dacă au fost distruse fabricile din oraş, a scăzut şi numărul muncitorilor navetişti, îngroşând rândurile şomerilor şi asistaţilor social.

12 noiembrie 2007 (luni) Întorcându-mă de la şcoală cu trenul de 13:30, m-am gândit să trec pe la primăria din Verneşti, să aflu ce se mai aude cu titlul meu de proprietate pentru terenul de lângă casă. Până să moară, soţul meu a tot bătut drumul acestei instituţii fără niciun rezultat. Acum, mi-a revenit mie rezolvarea acestei probleme, mai ales că fără acest document nu pot face succesiunea după el. E ora 15:00. Sunt în biroul primarului. Înainte de a ajunge la el, am fost la dna Chiriac, cea care răspunde de dosarele titlurilor de proprietate. Mă aşteptam să nu mi se servească aceeaşi explicaţie pe care o primea şi soţul meu: prefectura refuză dosarele, din nu ştiu ce pricină, şi astea se întorc de unde au venit, adică la primărie, la aceiaşi oameni „competenţi”… Când m-a întrebat cine a făcut proiectul terenului cu pricina, mi-am dat seama de superficialitatea cu care se lucrează în această instituţie. Doar numele proiectantului e în dosarul care zace de atâta vreme în primărie, şi m-am gândit în momentul acela la expresia „de la Ana la Caiafa”, având presentimentul că urmează invitaţia de a intra şi la dl primar. La uşa acestuia mai aştepta cineva de ceva timp, asta am dedus după starea de nervozitate pe care o afişa. În sfârşit, s-a deschis uşa biroului şi… surpriză! Cel care l-a acaparat atâta timp pe distinsul domn primar nu era altul decât fostul meu coleg de şcoală generală, consilier local în acest mandat. Aproape zilnic ne întâlnim pe drumul meu spre casă, între gară şi canton. El se duce spre serviciu. Are două joburi: dimineaţa, maistru instructor la liceul din localitate, seara, paznic în locul soţiei. Dar acum ne-am întâlnit la primărie. Jovial, ca de obicei, cînd te uiţi la obrazul lui neted şi rumen zici că „plesneşte” de sănătate. Venise la primar tot cu o problemă legată de pământ, vorba lui Coşbuc: „Noi vrem pământ”. Cum îmi spusese, odată, că vrea să discute o problemă cu mine, i-am amintit de lucrul acesta. Eu cam bănuiam despre ce e vorba. Aflase că voi candida la funcţia de primar din partea PRM-ului. Şi el candidează din partea PNG-ului. Este chiar preşedintele organizaţiei locale, aşa că cei de la centru l-au contactat pentru depunerea candidaturii, cu toate că e conştient că în faţa actualului ocupant al fotoliului din primărie n-are nimeni sorţi de izbândă. L-am felicitat când mi-a spus că e student la Administraţie Publică (Spiru Haret). S-a înscris ca să-şi poată menţine postul, a căutat să-mi precizeze. Pentru că primarul era ocupat pe la alte birouri în clădirea de vis-a-vis, m-a invitat în biroul lui să-l aştept. E foarte cald aici. Stau şi lângă soba de teracotă care dogoreşte. Ca să nu mă plictisesc am scos acest jurnal în care încerc să scriu. I se aude vocea pe hol. E foarte solicitat. Intră. „Ce mai faci, Geta?”…” Încerc să-mi rezolv problemele cu care m-a lăsat bărbatul meu. N-a apucat să primescă Titlul de proprietate pentru terenul de lângă casă şi, din cauza asta, eu nu pot face succesiunea ca să scot banii dintr-o bancă rămaşi pe numele lui.”…”Da, dar să ştii că sunt cereri nerezolvate din iulie. Până-n alegerile europarlamentare trebuie să se întrunească Comisia judeţeană pentru asta.”…” Şi eu am depus cererea din august… adică o cerere la cererea depusă de soţul meu.”…”Să vedem ce zice Lenuţa”, conchide el. Ridică receptorul… Constat că Lenuţa este madam Chiriac de la care venisem. O întreabă ce-i cu cererea mea… aceea îi explică nu ştiu ce. Personajul din faţa mea, chiar că parcă suntem într-o schiţă de Caragiale, se face că are intenţia să mă ajute. Mă lasă să cred că-şi va da interesul pentru rezolvarea problemei mele. În altă ordine de idei, încerc să testez terenul în ceea ce priveşte reacţia lui când îi spun că m-a contactat PRM-ul pentru candidatura la funcţia de primar, printr-un consilier local. Acesta, consilierul, chiar dacă e în opoziţie, e trup şi suflet pentru actualul edil, căruia nu-i iese din cuvânt, de, doar sunt prieteni… După grimasa pe care o afişeză cel din faţa mea, înţeleg că numai prieten nu e el cu presupusul consilier loial din opoziţie… şi-apoi în politică nu poţi fi loial, ci doar făţarnic. Are o părere foarte proastă despre consilierul acesta şi despre partidul din care face parte, aşa că mă sfătuieşte să nu accept „oferta” lor. Oricum n-aveam de gând să mai intru în politică după scurta experienţă din PDSR. Văd că nu mai e amabil şi mă retrag. Începuse să vorbească la telefon cu nu ştiu cine, ignorându-mă. În drumul spre casă, întâlnesc maşina viceprimarului ieşind de pe uliţa cimitirului. Probabil verificase starea gropilor care devin băltoace când plouă. Şi-acum sunt pline cu apă. A început „ofensiva preelectorală” împotriva gropilor de pe uliţele satului. Pun câteva maşini de pietriş ca să vadă oamenii „interesul” aleşilor, cu riscul ca femeile să-şi rupă tocurile pantofilor, dar aspectul acesta prea puţin contează. Până în anul electoral, toţi cei care au ocupat un post de consilier, în frunte cu primarul, stau într-o stare de letargie, după care întră în forţă în viaţa comunităţii.

Va urma.

by

Referinţă Bibliografică

JURNAL DE NAVETIST/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 1 noiembrie 2023