(ep.V)

19 noiembrie 2007 (luni) În drumul spre gară îmi las nepotul la grădinţă şi fac la stânga pe strada Combinatului de vin-alcool al lui Lepădatu. Dinspre Primărie vin grupuri de femei în vârstă şi câţiva bărbaţi şi mă gândesc că în săptămâna asta preelectorală – se apropie alegerile europarlamentare – primarul a făcut rost de bani ca să-i sensibilizeze, să le amintească că el e cel care are grijă de nevoile lor, de parcă acestea apar doar la patru ani. Periodicitatea evenimentelor, a proceselor este caracteristică vieţii, în general. Şi noi, profesorii, suntem chemaţi periodic la cursuri de perfecţionare. De vineri am început cursul ACADEMICA I la CCD Buzău, unde directorul acestei instituţii ne-a lămurit în ce constă perfecţionarea noastră, a celor care mai au câţiva ani până la pensie, şi nu numai. Eu mă gândesc că această ultimă perfecţionare mi-ar putea ajuta să mai rămân încă un an în activitate, conform legii, pentru că rata mea la BRD se termină în 2012. Sâmbătă a fost un curs în plen la Liceul M. Eminescu susţinut de o tânără carismatică, bine pregătită, de la Universitatea Transilvania din Braşov, care a lucrat mai întâi ca psiholog şcolar. Înainte de pauză, sala era plină. După pauză, mulţi au plecat. Cei rămaşi am format echipe pentru a răspunde la un chestionar. Trebuie să facem n portofolii până la sfârşitul cursului – 23 dec. 2007, când alţii se pregătesc de sărbătorile Naşterii Mântuitorului. O temă constă din selectarea a 3-5 fotografii şi adaptarea unui text referitor la ceea ce transmite ca şi comunicare. E drept că la capitolul comunicare suntem deficitari

şi noi, profesorii, ce să mai spunem de elevi. Dar omul învaţă cât trăieşte. Duminică a fost la CCD seminarul cu tema Corp şi comunicare moderat de Marcela Apostoiu în calitatea sa de metodist în cadrul acestei instituţii. În vară, beneficiase de o bursă în State de două săptămâni şi venise cu noutăţi. E o tipă descurcăreaţă şi ambiţioasă. Nu ştiu cât de mult a ajutat-o faptul că devenise nora fostei inspector general şcolar, cert e că e o persoană înzestrată din toate punctele de vedere. Cu o săptămână în urmă, am trecut pe la sediul PRM care era în drumul meu spre gară. Frig la ei. Aveau o sobă de teracotă care nu dădea randament. Clădirea în care se află nu este racordată la reţeaua de gaze, chiar dacă este în oraş. Ce pretenţii să mai avem noi, cei de la ţară? L-am găsit acolo pe prim-vice preşedintele Nichifor Moldoveanu. Discuţia purtată cu el a decurs lejer, fără să simt că incomodez. Este consilier municipal. N-am aflat ce pregătire are. Parcă nu făcea dezacorduri. În democraţia în care trăim, poţi avea surpriza să găseşti puşi în funcţii politice oameni care au trecut prin şcoală precum gâsca pe apă. Spunându-i că eu mai şi scriu ceva poezie, mi-a vorbit de un poet buzoian care n-a reuşit să-şi publice poeziile din lipsa banilor, cu toate că multe din ele sunt textele unor melodii lansate la cenaclul Flacăra al lui Adrian Păunescu. Eu mă întreb: nu s-a găsit niciun sponsor ca să nu se piardă munca unui astfel de om înzestrat de Dumnezeu cu darul scrisului? Cum vorbeam de el, tocmai bine a intrat în sediul partidului poetul, un bărbat uscăţiv, cu părul cărunt şi barbă, cu pălărie şi haină trei sferturi, de 64 de ani, după spusele vicepreşedintelui. Am intrat uşor în vorbă cu el şi mi-a recunoscut că e cam extraterestru, asta pentru că e rupt de realitate. Spunea că are patru copii cu trei femei. Unul dintre băieţi, stabilit în Canada, e miliardar. Cred că fabula… Se poate ca fiul să fie atât de bogat şi tatăl sărac, muritor de foame!? Are nevoie de bani să-

şi pună proteză dentară. N-are un dinte în gură. A făcut filozofia, dar eu n-am avut timp să abordez o discuţie de genul acesta, cu toate că el tot încerca să-mi atragă atenţia povestindu-mi că a avut amante la viaţa lui… O fi avut… dar ce folos, dacă acum eşti o epavă! Îmi sugera să-l invit la o cafea sau un ceai, în ce calitate eu? Doamne, iartă-mă! PRM n-are oameni de valoare… Venise unul de la Smeeni pentru delegaţiile celor care vor fi la secţiile de votare şi spunea că nu are organizaţie prea mare. La Gherăseni primarul este PRM-ist. Cum de-o fi rezistat? Cum de n-a plecat la partidul aflat la putere? Se vede treaba că el a candidat nu pentru interesele personale, ci pentru a face ceva în comunitatea sa. M-am scuzat că nu mai pot participa la discuţii şi-am ieşit din sediul PRM, grăbindu-mă spre gară să prind trenul. Picioarele încă mă mai ajută că am ajuns la timp iar în vagonul în care am urcat am găsit-o pe Silvia, mamă a patru copii, trei fete şi un băiat, consăteanca mea. Face şi ea naveta, lucrează la o firmă în oraş ca femeie de serviciu. Când ne întâlnim îmi povesteşte despre fetele ei care sunt de mulţi ani plecate afară, cele mari, că cea mică a plecat de curând după ce a terminat liceul la noi. Mezinul îi cam face probleme la şcoală. Uite acum, la majorat, iar a făcut o boacănă, de asta era tare supărată când îmi povestea. Au făcut petrecerea la Poiana Pinului şi, după chef, s-au retras în camerele rezervate. Cum cei doi colegi cu care era cazat l-au enervat, el a dat cu pumnul în geamul termopan şi l-a spart. E logic că n-au putut pleca până n-au achitat contravaloarea pagubei. Şi a căzut măgăreaţa pe Fănică, a cărui mămică a trebuit să vină de urgenţă cu 150 de ron, apelând la serviciile unui vecin cu maşină pe care l-a plătit cu 20 de ron. Pentru absolventul verneştean distracţia s-a transformat în coşmar. Silvia era foarte revoltată de atitudinea dirigintei care l-a găsit vinovat numai pe Fănică. După părerea ei, o parte din vină pentru incident o aveau şi cei doi colegi de

cameră. Cea care a privit altfel problema a fost profesoara de geografie, dar nu putea trece peste decizia celei care avea răspunderea în calitate de diriginte a celor trei împricinaţi. E greu să fii un diriginte corect!

5 decembrie 2007 (miercuri) – Măi, vântule, îl dojeneşte Andrei pe imaginarul copil nărăvaş al atmosferei terestre, în drumul lui spre grădiniţă. El este cel care-mi colorează viaţa după plecarea bărbatului meu DINCOLO şi drumul spre finalul de care nu scapă nimeni mi se pare mai uşor. Îmi las nepotul la grădiniţă şi o iau la stânga pe drumul ce duce spre gară, trecând prin faţa Combinatului de vin-alcool. Din obişnuinţa dictată de profesia pe care o am, le fac observaţie adolescenţilor care merg în faţa mea, înainte de a trece calea ferată spre peronul gării. Din spate, cei doi par a fi bărbaţi în vârstă, aduşi puţin de spate, împovăraţi parcă de grijile vieţii. Fiecare are în mână câte o ţigară, consumată pe jumătate, din care trag cu nesaţ la intervale regulate. Eu nu m-aş fi legat de ei dacă, mergând în urma lor pe cărarea care ocolea noroiul de pe drum, n-aş fi fost nevoită să inhalez fumul pe care-l scoteau pe nări. Aşa cum am bănuit, sunt elevi la şcoala profesională din Verneşti care stau la gazdă, şi-n lipsă, probabil, de o activitate concretă îşi omoară timpul cu câte o ţigară. Sunt din nou în tren. De data asta am norocul să stau la clasa I unde-i cald şi bine. Gândul îmi zboară cu opt ani în urmă, tot 5 decembrie, într-o zi de duminică, când la sala de spectacole de la Căminul cultural din Verneşti avea loc o mare şedinţă politică. Cred că mi se întâmplă lucrul acesta văzând că politica românească este acaparată tot de oameni fără scrupule, vorbesc de cei care ajung în funcţii de conducere. În primăvara lui 1999 ne hotărâsem, eu şi soţul meu, proaspăt pensionar MApN, să schimbăm ceva în urbea noastră, asta pentru că primarul de

atunci, actualul, trecuse din barca PDSR-ului în cea a PD-ului aflat la guvernare în alianţă cu PNŢCD, PNL, PSDR, PUNR. Ne-a contactat un oarecare Ion Tănăsescu, cu delegaţie de la judeţ, să înfiinţăm organizaţia locală la Verneşti a PDSR. Chiar dacă nu ne-a făcut o impresie prea bună individul cu delegaţia, am acceptat ca în luna următoare să participăm la şedinţa de alegere a biroului comunal. Şedinţa a avut loc la Căminul cultural din Verneşti avându-i în prezidiu pe reprezentanţii de la judeţ: deputatul Ovidiu Petrescu, Valeriu Ungureanu şi Vasile Moşescu. Preşedintele organizaţiei locale a ieşit Ion Tănăsescu, iar vicepreşedinte Ion Tudor. După constituirea organizaţiei, mă aşteptam ca să fie oarece activitate în sat. Nimic! Preşedintele intrase în hibernare, în aşteptarea alegerilor locale unde spera să fie propus pe lista candidaţilor la fotoliul de primar. Cum eu şi soţul meu aveam multe proiecte de propus, ne-am prezentat la preşedintele organizaţiei judeţene. Senatorul Ion Vasile ne-a primit cu amabilitate, ne-a încurajat chiar să facem organizaţii locale şi-n celelate sate ale comunei, fără să se trădeze c-ar avea alt plan cu organizaţia noastră. Ne tot spunea Tănăsescu că numai cu două luni înainte de alegeri, senatorul îşi va aduce finul în organizaţie şi-l va pune pe lista candidaţilor la primărie. Nu concepeam că se fac asemenea aranjamente într-un partid în care noi aveam încredere. În iunie 1999 a avut loc Conferinţa Judeţeană a PDSR Buzău la Sala mare a Prefecturii. Nu ne-a anunţat preşedintele organizaţiei. Nu, n-avea niciun interes să fim şi noi prezenţi. Numai că noi am aflat şi am ajuns. Sala era plină. Eu îmi făcusem un cuvânt de acasă şi m-am înscris pe lista vorbitorilor. Când mi-a venit rândul, am urcat pe scenă şi în faţa a peste 400 de PDSR-işti, probabil cu state vechi în partid, am vorbit de la tribună cu glas răspicat. Le plăcea ce spuneam, că-i criticam pe cei de la partidele aflate la putere, şi mă aplaudau toţi

din sală şi cei din prezidiu: senatorul Ion Vasile, deputatul Miron Mitrea, Liliana Naum. Dezaprobam migrarea dintr-un partid în altul, îi înfieram pe cei care aleargă după un loc călduţ în partid pentru rezolvarea propriilor interese. În cuvântul său, Miron Mitrea m-a citat de câteva ori concluzionând, la un moment dat, că cei care revin în partid să stea ceva timp la şaibă. Că au apreciat intervenţia mea, s-a văzut atunci când m-au ales şi pe mine în Consiliul Judeţean al PDSR şi m-au inclus în Delegaţia ce urma să meargă la Conferinţa Naţională. M-am gândit că am intrat într-un partid serios şi am început să studiez documentele de partid pe care le-am primit de la judeţ. Pe 9 octombrie 1999, am participat la Conferinţa Naţională pentru care îmi pregătisem un material de prezentat în ideea că lumea şi cei din prezidiu vor să audă şi părerile celor care vin din rândul maselor, din mijlocul ţăranilor, că acolo sunt durerile mari. De unde să ştiu eu că totul este regizat şi că nu oricine se urcă la tribună şi vorbeşte, vezi doamne, că-i democraţie. Vorba fabulei lui Grigore Alexandrescu „Câinele şi căţelul”, unde câinele declară „Că voi egalitate, dar nu pentru căţei.” Aşa că n-am avut cum să mă înscriu că mi s-a retezat scurt: Au fost făcute înscrierile. Dar măcar am avut mulţumirea că i-am văzut de aproape pe preşedintele partidului Adrian Năstase şi pe fostul preşedinte al ţării Ion Iliescu, care a coborât de la tribună să strângă mâna femeilor din delegaţia buzoiană. După Conferinţa de la Bucureşti, m-am întors în sat hotărâtă să fac lucruri măreţe, numai că am fost tare dezamăgită când pe 11 noiembrie 1999 Senatorul a convocat şedinţa Biroului organizaţiei comunale pentru a „rezolva neînţelegerile” din interior. Aveam să înţeleg, după ceva vreme, că astea erau manevrele premergătoare înscăunării finului în fruntea organizaţiei, pe care ni-l prezentase la sediul partidului din Buzău ca fiind membru PDSR! Ori din primăvară, de când tot toceam pragul sediului, nu ne-a pomenit

niciodată de existenţa acestui personaj. Ba ne spunea că ceea ce facem, era vorba de înfiinţarea organizaţiilor săteşti, facem bine! Se adeverea „prorocirea” făcută de Tănăsescu. Nu s-au gândit că în sat mai sunt şi oameni capabili să facă ceva, să muncească pentru comunitate, nu doar pentru interesul personal. Şi culmea, după ce anunţă că vor fi din nou alegeri pentru preşedintele organizaţiei comunale, în ziua de 5 decembrie 1999, îl însărcinează pe soţul meu, ca împreună cu delegatul de la judeţ Cornel Pitiş să facă din nou organizaţii în satul Nişcov – preşedinte Dragoș Măntoiu, şi-n satul Cândeşti – preşedinte un proaspăt demisionar de la PNŢCD. În ziua de vineri, 3 decembrie 1999, a avut loc în Sala Mare a prefecturii şedinţa lărgită a Consiliului Judeţean PDSR la care a participat de la Bucureşti Rodica Stănoiu. În speranţa că voi găsi nişte răspunsuri la întrebările pe care mi le puneam, am prezentat de la microfonul tribunei problemele organizaţiei noastre. Dacă în iunie am fost aplaudată, spunându-mi-se că am electrizat sala, de data asta, aceeaşi sală a amuţit când l-am întrebat pe Senator unde am greşit în munca noastră de partid făcută cu ştirea celor de la judeţ, a domniei sale. Mă aşteptam ca dna Rodica Stănoiu, care a devenit mai târziu ministrul Justiţiei, să ne întrebe măcar după şedinţă ce probleme sunt în organizaţia noastră. Se vede treaba că devenisem nişte persoane incomode. Mare dezamăgire! Dar şi mai mare dezamăgire avea să vină pe 5 decembrie 1999, duminica, când la Căminul Cultural din Verneşti a fost amplasată o staţie de amplificare adusă de Senator, când au început să coboare dintr-un camion şi din căruţe multă lume: femei, copii, bătrâni, unii oacheşi chiar, să voteze noul birou al organizaţiei PDSR Verneşti. Când unul dintre primii membri ai organizaţiei i-a cerut organizatorului să-i lase în sală numai pe cei cu legitimaţie, a spus că nu mai sunt valabile. S-au ales comisiile de

numărare, validare şi a început circul! Erau persoane care nu ştiau să citească şi, atunci, votau în locul lor doctorul şi finul său. Un individ şi-a adus fiica de pe stradă, care trecea întâmplător prin faţa Căminului, să voteze, chiar dacă era în PNL. Un altul, care avea promisiunea că va fi pe lista consilierilor, plecat din alt partid, a dat fuga să voteze înainte de a-şi conduce mama pe ultimul drum. Eu eram o simplă profesoară şi soţul meu un simplu inginer pensionar MApN, de 47 ani, şi n-aveam sorţi de izbândă într-o astfel de confruntare. N-aveam bani să dăm acelor oameni să ne voteze, acelor oameni care s-au plimbat în prima duminică din decembrie cu căruţa sau cu camionul şi pentru care nu contează nicidecum doctrina partidului. Aşa că în mod „democratic” a fost ales noul preşedinte al organizaţiei din Verneşti, candidat în 2000 la funcţia de primar. N-a câştigat, dar tot „democratic” a devenit viceprimar.

Am ajuns la Buzău. Mă grăbesc s-ajung la şcoală să le vorbesc elevilor, la ora de dirigenţie, despre adevăr, dreptate şi principii democrate.

Va urma.

by

Referinţă Bibliografică

JURNAL DE NAVETIST/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 2 noiembrie 2023