Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » JURNAL DE NAVETIST

JURNAL DE NAVETIST

(ep. VI)

 

17 decembrie 2007 (luni) Noaptea asta a nins. E atât de frumos afară! E linişte. Copacii stau încremeniţi sub povara zăpezii care s-a depus într-un strat gros. În tren e cald, numai că e foarte aglomerat la clasa I. Dacă îşi cumpără cineva bilet pentru clasa asta, riscă să nu găsească loc, pentru că vagonul în speţă e ocupat mai mult de elevii navetişti, care n-au nicio treabă cu bunul simţ sau cu respectul faţă de cei vârstnici. Am găsit un loc, dar trebuie să-i suport pe cei doi care vorbesc tare, pentru că fiecare stă la celălalt capăt al vagonului. Rabzi, doar să fii prea surd să nu-i auzi… Pot eu să fac observaţie unuia dintre ei care a fost elevul şcolii noastre, dar nu al meu? Nu, că risc să par ridicolă în faţa celor care n-ar lua poziţie faţă de situaţia creată. Sâmbătă şi duminică n-am mai fost la perfecţionare. De-o lună de zile ne este stricat sfârşitul de săptămână… Suntem chemaţi la CCD (Casa Corpului Didactic) pentru ACADEMICA. Mai vine câte unul dintre inspectori sau metodişti de ne ţine câte un curs, mai facem câte un seminar… mai pierdem şi vremea că se întâmplă ca unul dintre ei să nu vină, cum s-a întâmplat cu Dudaş, dar noi am stat, am stat că nu ne-a anunţat nimeni că nu vine. De data asta, mi-a trimis Nuţi pe email despre ce s-a discutat. Mă oboseşte această perfecţionare, de fapt pseudoperfecţionare, că mă întorc foarte târziu acasă, cu trenul de opt şi jumătate, când e întuneric beznă. Iar sâmbăta dimineaţa trebuie să fac şi capăt pentru

bărbatul meu. Unii trebuie să justifice banii pe care îi iau pentru diferite proiecte. Doamne, e vremea proiectelor! De fapt fiecare îşi proiectează în mintea lui ceva, dar nu scrie… şi dacă nu scrie, nu poate dovedi că are ceva în cap. Ceea ce suntem obligaţi să asimilăm la ACADEMICA I, c-am înţeles că o să fie şi II, nu ne e de niciun folos în munca cu elevii şi cu părinţii lor, cel puţin mie. Discutând şi cu Ioana Chira despre maratonul ACADEMICA I, aşa-mi place mie să-i spun acestei perfecţionări, am ajuns amândouă la concluzia că cei de la Universitatea din Braşov, având un proiect finanţat de UE, ne-au găsit pe noi să ne lăsăm purtaţi pe drum la sfârşitul săptămânii şi în preajma sărbătorilor de iarnă, pentru că alte categorii sociale nu se înhamă la o aşa muncă, de pildă şomerii. Timp pierdut, nervi tocaţi, stres greu de suportat, dezechilibru existenţial…

19 decembrie 2007 (miercuri) Se apropie vacanţa de iarnă. E frig, pe câmp mai sunt petice albe de zăpadă. Drumul spre şi dinspre şcoală „călare” pe „bidiviul” Nehoiaşu-Buzău sau cu piciorul prin sat şi prin oraş îmi oferă momente de meditaţie. Privesc pomii din curţile oamenilor sau de pe stradă şi mă gândesc la metafora pe care ar trebui s-o fac pentru curriculum-ul real şi ascuns. Ioana mi-a spus, la telefon, că ei, de la Liceul Marghiloman, s-au gândit la o poiană cu flori în care vin bondari, albine etc… Bună metaforă! Dar la ce-mi ajută mie asta ca să-i explic elevului fenomenele fizice? Dar la dosarul perfecţionării trebuie să pui metafora! Uite că aş putea să fac o metaforă cu ceapa, ideea, tot a Ioanei-am fost colege de facultate, chiar şi de cameră în ultimul an. Deci ceapa, această plantă de grădină, bianuală, cea mai folosită legumă în toată lumea, ar putea să-mi fie de folos dacă-i dau rolul principal în metafora curriculum-ului. Ceapa, folosită de mii de ani, era considerată în Egiptul antic un

simbol al vieţii eterne, datorită formei sale rotunde şi inelelor concentrice, şi era oferită zeilor, sau era folosită ca monedă de plată pentru a ajunge în rai, astfel au fost plătiţi şi lucrătorii care au construit piramidele. S-au găsit dovezi, resturi de ceapă la descoperirea mormântului lui Tutankhamon. Şi la ce mă ajută pe mine minunea asta, când curriculum ascuns se referă la „ansamblul experienţelor de învăţare şi dezvoltare directe sau indirecte, explicite sau implicite, rezultate de ambianţa educaţională din clasă, din şcoală, din spaţiul local, influenţat de colectivul didactic sau de diverse grupuri de influenţă”? Gata cu meditaţia că am ajuns la poarta Boromirului. E ora 10 şi-l aştept pe Vali Tudor să-mi spună dacă poate să rezolve problema pachetelor pentru ciclul primar cu ocazia pomului de Crăciun. Nu mă astâmpăr deloc! Ce treabă am eu cu ciclul primar? Eu sunt dirigintă la liceu. Uite cum îmi pierd vremea! Poate omul nici nu reuşeşte să mă ajute, ce-i moşia mă-sii? Şi de ce m-ar ajuta pe mine? În ce calitate? În fond nu mai e rudă cu mine dacă divorţează de vară-mea… În sfârşit, a ieşit la poartă şi m-a anunţat că va rezolva. Mă grăbesc să ajung la şcoală. În cancelarie au venit colindătorii, elevi pregătiţi de colegii noştri de muzică, de engleză, de religie. E frumos ce auzim. Încercăm să trăim momentul gândindu-ne la ceea ce spun colindele despre ceea ce s-a întâmplat cu mai bine de două mii de ani în urmă. Încercăm să uităm de nemulţumirile, frustrările sistemului în care lucrăm. Ne vom gândi la ele mâine…

28 decembrie 2007 (vineri) Azi nu mai e sărbătoare. Trebuie să merg la CCD să depun dosarul cu portofoliile de la perfecţionare, din cauza căruia mi-am stricat sărbătorile de Crăciun. Nu mi-au tihnit sarmalele şi cârnaţii tot gândindu-mă că nu voi reuşi să-mi fac datoria de profesor „perfecţionist”. Ca şi

cum aş fi datoare cuiva cu ceva… şi-apoi nu sufăr de perfecţionism. Rahat! Trăiesc unii bine-mersi fără să-şi facă griji. Au apucat să-şi facă relaţii în toate segmentele cu greutate în societatea românescă şi reuşesc să le fructifice în scopuri personale.

Venind spre gară, de la canton merg pe cărarea de lângă calea ferată acoperită cu zăpadă bătătorită, mi-am amintit de cărarea pe care am urcat, în primăvara anului doi de facultate, în Munţii Făgăraş, fiind în practică la Combinatul chimic de la Victoria. Era tot cu zăpadă, chiar dacă era în luna iunie practica de producţie. În vara aceea urma să mă căsătoresc. Într-un grup de excursionişti cu care ne-am întâlnit pe crestele munţilor-eu eram în grupul de studenţi, am cunoscut un inginer din Ploieşti, de care mi-a plăcut. Minte zburdalnică! N-aveam decât 21 de ani. Făceam tot posibilul să-i atrag atenţia. Cred că era mai mare ca mine cu mai mult de 10 ani, dar mă impresiona prin maturitate, alura de sportiv. Cel cu care urma să mă mărit era de vârsta mea. Ei, acum întâlnisem un bărbat matur de care îmi plăcea şi cu care admiram seara peisajul din jurul cabanei Podragu, în care urma să rămânem peste noapte după ce escaladasem vârful Moldoveanu. N-am făcut nimic nepermis, dar am avut un moment de îndoială în ceea ce priveşte relaţia mea cu viitorul soţ. Vreo săptămână, două, cred, nu i-am scris, el fiind în practică într-o unitate militară din Cluj. Și în august aveam nunta. Şi nunta a avut loc. Şi el a fost singurul bărbat din viaţa mea. Și, și…Acum nu mai este. Se odihneşte în ţintirimul satului. Singur! Viaţa curge mai departe. Zilele trecute m-am întâlnit cu Cornelia Staicu, fosta directoare a Liceului Economic, proaspătă pensionară. Arată bine, cu toată tragedia pe care a trăit-o cu 12 ani în urmă. Probabil că durerea s-a mai atenuat, dar rana provocată de pierderea fiului

în accidentul aviatic de la Baloteşti nu va dispărea decât prin dispariţia ei fizică. N-ai cum să uiţi momentul când avionul în care tocmai s-a urcat copilul tău, cu destinaţia Bruxelles, se prăbuşeşte sub privirea ta după două minute de la decolare.

Am ajuns la şcoală. Ar trebui să-mi copiez hârtiile din dosar, dar copiatorul e defect. Găsesc unul în drum spre CCD. Nuţi e de serviciu din partea CA. Aşa e în perioada sărbătorilor de iarnă. Şi eu aş fi stat dacă mai eram în CA, dar şefa m-a scos din toate comisiile să nu care cumva să adun nişte puncte pentru salariu de merit. De asta, de câţiva ani, sunt tot sub linie în lista candidaţilor. Nu-i bai, sănătoasă să fiu! Dacă n-am fost cuminte şi m-am înscris de două ori la concursul de director! Plec împreună cu colega de catedră spre CCD. Pe drum îmi povesteşte ce metaforă a făcut. Frumoasă! Expediţia unor alpinişti. E mai reuşită decât grădina mea de legume. Mai ales că a conceput-o sub formă de schiţă, cu dialog. E deşteaptă tipa! Vreau să-i fac o poză, dar mă refuză. Mă gândesc să scriu un articol despre activitatea ei şi să-l trimit la Tribuna învăţământului. Mergem amândouă una lângă alta şi-mi povesteşte cum face mama ei cozonacii în cuptorul din curte. Face focul cu lemne, le lasă să ardă până se face jar. Scoate jarul afară în curte. Curăţă cuptorul de cenuşă cu o cârpă umedă. După aceea ţine mâna în interiorul lui cât durează să zică Tatăl nostru. Dacă mâna rezistă la căldura cuptorului, înseamnă că este temperatura optimă pentru coptul cozonacilor. Chiar că-mi lasă gura apă! Ne despărţim la poarta CCD-ului. Intru. Sunt a 33-a din lista celor care şi-au adus dosarul cu lucrările de la perfecţionare. Cei mai harnici au fost profesorii de fizică. Înseamnă că cei de la celelalte specialităţi le vor depune după Anul Nou. Iar s-a aşezat promoraocă pe pomi. Din tren privesc Crângul cu copacii albi, parcă pregătiţi pentru noaptea de

Revelion, când perechi de îndrăgostiţi se vor pierde singuratici pe aleile parcului.

Va uma.

Facebooktwitterby feather