Doamne, cât n-aș da să revăd poștașul de altădată, venind cu scrisori pe drumul colbuit la marginile căruia îl așteptam. Îi zăream întâi calul tătărăsc, cu pas domol trăgând pe mijlocul drumului o trăsură ca un bordei pe două roate, iar când în spatele cașcarabetei acesteia agale mișcătoare, poștașul scund ca o mogâldețe traversa când de o parte a drumului, când de cealaltă și prindea între scândurile gardurilor câte o scrisoare sau câte un ziar împăturit în lung. Mai târziu, mai înspre viforul vremii moderne, poștașul a-mbătrânit dar a apărut degrabă altul în locul lui, mai sprinten, mai tare-n gură, slujindu-se de o bicicletă ce fie îl căra ea pe el, fie îl târa el pe ea de cornul cu sonerie ori de celălalt cu frână, câteodată mai și rămânând în urma poștașului sprijinită de un stâlp de poartă, așteptând să fie înșfăcată și să pornească mai departe de parcă ea și poștașul compuneau un singur corp.
Ei…, unde-s vremurile romantice de altădată, unde-s poștașii de-altădată, bucăți vii de istorie și tradiție sătească, dar precursoare și a stațiilor de poștalioane și poștelor mai cu alură ale târgurilor și orașelor vechi românești? Știm, firește, răspunsul: nu mai sunt! Însă mai suntem noi, scriitorii scrisorilor acelora și primitorii lor…! Inimile noastre-s niște cutii poștale în care plâng și surâd niște scrisori îngălbenite de timp și vegheate de uitare.
De-ar mai fi poștașii aceia, rămas amorțit fiind în propriu-mi trecut, aș reîncepe să scriu, să trimit și să aștept scrisori de altădată, fiecare dintre ele învelind ca o emoție o inimă gândurile-mi de acum, unele și aceleași de dintotdeauna, cu aceleași melancolii, singurele din tot ce sunt ca trup și conștiință, rămase tinere și romantice, neatinse de nimic din exterior, cum neatinsă și netraumatizată rămâne în toată splendoarea sa o frunză ca o flacără verde într-un înveliș diafan de chihlimbar, sevă a rășinilor de aur ale naturii celei făuritoare de frumuseți minunate ce numai în poezie și simfonii se pot topi spre a oglindi frumusețea, iubirea și eternitatea Lui Dumnezeu…!
Și, prima scrisoare aș trimite-o, cui? Nu mă mir, nu rămân inflexibil, căci mirările mele îmi stăpânesc mintea chiar și atunci când sunt cele mai inofensive trăiri emoționale ale mele. Dar nu stau mult să chibzuiesc, mă decid: o trimit kinetoterapeutei formidabile Tereza Jugaru căreia-i datorez recunoștință. În zilele grelelor traume corporale și sufletești a repetatelor mele spitalizări pe seama bolii despre care am vorbit poate agasant de mult, nemaifiind cazul ca acum să fac referiri la aceasta, m-a ajutat să reînvăț fireștile, vitalele, pe cât de simplele mișcări de deplasare în primul rând, dar cât de multe și felurite sunt funcțiile fiecărui segment al ființei umane fără de care omul se-nstrăinează de bucuria de a trăi normal între oameni.
Timpul gimnasticii de recuperare efectuate cu ea a fost scurt, majoritatea acestui program fiind desfășurat cu kinetoterapeut Liliana Năforniță, despre care am scris cu plăcere și recunoștință în cartea anterioară. A fost suficient cât am lucrat cu foarte profesionista kinetoterapeut Tereza Jugaru, ca să rămână în memoria mea afectivă plăcute impresii pe care le transfigurez acum în cuvântul pe care-mi zidesc ca pe un turn al conștiinței recunoștința: mulțumesc!
Și, iată, îi trimit această scrisoare cu un car tras de o stea, imaginar, spre a fi catifelată de un romantism imaginar și el, printr-un imaginar poștaș de altădată, pe care dumneavoastră cititorii îl puteți la rându-vă imagina ca aducător al acestei cărți, o colecție de scrisori însumate de către mine pentru protagoniști în primul și-n primul rând.
Și, iată, găsesc cel mai aproape de adevăr și frumos exprimat, să descriu cele câteva exerciții de gimnastică de recuperare coordonate de către kinetoterapeut Tereza Jugaru în oglinda unei poezii mirabile, scrise de către minunata poetă ce mă fascinează, Nina Cassian:
„Zburau…
El avea o aripă în stânga,
ea avea o aripă în dreapta,
ca un singur trup între două aripi
zburau…
Respirând între două aripi,
ea – plămânul lui drept,
el – plămânul ei stâng,
printr-un cer saturat de aur,
ca o lungă suveică de aur,
ca o cheie de aur descuind spații de aur,
zburau….
prin aur…
zburau…
prin aur…
zburau…”
(Aurel V. ZGHERAN)
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..