Îmi port pașii
pe grumazul Terrei
din primăvară până
toamna târziu…
Ea, uriașul OMENIRII,
mă suportă…
ea, un bob de nisip
în Infinitul Univers,
mă ține în brațe
cât sunt pe fața ei
și mă primește
înlăuntrul ei
să mă odihneac
în somnul de veci,
când va să fie.
Cerul deasupra – mi
îmi e acoperiș
și, din comuniunea lui cuTerra,
răsare viața,
miracolul existenței terestre…
Din când în când,
cerul spală fața Terrei
cu lacrimile norilor
care călătoresc,
purtați de vânt,
deasupra spațiului mirific,
în care Dumnezeu
m-a binecuvântat
să – mi petrec zilele…
Primăvara, pământul
își trimite către cer
lacrimile BUCURIEI…
Prin coarda viței de vie,
urcă către albastrul senin
lacrima care picură
la tăietura renașterii vietii…
Toamna târziu,
lacrimile BUCURIEI
vor picura
în sufletele pământenilor
BUCURIA existenței…
21 mai 2022, Vernești, Buzău, Georgeta Tudor
by