Ingrată „meserie”, să faci „operă de popularizare”! Cărţile nici nu se scriu singure nici nu se citesc singure! Au memoria lor care interacţionează cu a noastră. Aşa se naşte cultura.
Dacă aş fi citit înainte de a publica volumul amintit cartea autoarei Dominique Fortier, Au péril de la mer, Alto, 2015 ( titlu pe care l-aş traduce Pericolului mării/ Cu pericolul mării) sigur l-aş fi prefaţat cu două fragmente care îi aparţin: „ Ainsi, pour entendre les livres, il ne suffisait pas de savoir déchiffrer les lettres, il fallait aussi savoir lire ce qui n’était pas écrit” ( p. 109) şi „ Il faut bien être moine pour trouver Dieu dans un encrier” (ibid., p. 131). [ „ Astfel, pentru a înţelege cărţile, nu ar fi suficient să ştii să descifrezi literele, ar trebui de asemeni să ştii să citeşti ceea ce nu este scris” şi „ Trebuie să fii călugăr ca să-l găseşti pe Dumnezeu într-o călimară”].
Cartea transcrie aspecte de la primele tîrguri de carte organizate de către Biblioteca „Duiliu Zamfirescu”; lansările de carte, atmosfera, invitaţii, cuvintele de încurajare şi mulţumiri din partea autorilor cărţilor traduse, publicate şi lansate cu aceste ocazii, ocazii în care s-au remarcat organizatorii tîrgurilor, dra dr. Teodora Fîntînaru şi Anamaria Popa Cătănoiu îndeosebi, dar şi întreaga echipă de documentarişti, coordonată cu o pricepere de nota 10. Echidistanţa, profesionalismul, calitatea invitaţilor, distincţia, delicateţea, politeţea, promptitudinea, diversitatea ar fi cîteva dintre calităţile care au făcut reuşita lor.
De asemeni, am reluat, în dorinţa de autentificare a originalelor, texte publicate în periodice, articole, evenimente culturale, recenzii, critică literară, prefaţări, lecturi.
Filmul activităţilor mele literare şi culturale (coperţile cărţii şi galeria foto) este meritul exclusiv al Editorului, poet, prozator, critic de artă şi om de cultură, Gheorghe Stroia, pe care-l apreciez pentru tot ceea ce face şi cine este. Mulţumiri şi pe această cale!
În mod special apare o secţiune deosebită: un parteneriat cultural realizat cu colega de cancelarie, prof. de limba engleză, Elena Androni. Iniţiativa de a crea, îndruma, publica o revistă şcolară bilingvă îi aparţine. Ca şi munca de redactare, corectare, originalitate şi prezentare a revistei English- French Magazine. Lansarea şi existenţa (prea scurtă, din păcate) revistei au fost o noutate absolută în viaţa culturală. Textele autoarei cu referire la cărţile pe care le-am tradus, publicat şi lansat la tîrgurile de carte au fost publicate cu acordul de principiu al semnatarei, care mi-a fost alături în periplul cultural. M-aş bucura dacă ne-ar surprinde cu alte prezenţe literare de succes. Şi ne va surprinde.
Cel căruia îi datorez debutul meu internaţional, corectarea fără menajamente şi încurajarea mea pe calea anevoiasă a literaturii, Jacques Flamand, profesor, poet, teolog, pedagog, filozof, prozator, alpinist între altele, a socotit, după ce a întors cu atenţie toate paginile acestei cărţi că aş fi făcut : „ un travail considérable de lecture, de récension, d’analyse, de critique. Impressionnant” [„o lucrare considerabilă de lectură, de recenzie, de analiză, de critică. Impresionant”]. Ceea ce pentru mine este într-adevăr remarcabil ca apreciere. Ceea ce îmi produce însă o stare dezagreabilă este că nu pot da un răspuns adecvat speranţei aceluiaşi reputat om de litere în ceea ce priveşte recunoaşterea mea în România, în mediul meu, în lumea literară. Da, se face apel la serviciile mele. Dar la cunoştinţele mele şi la competenţa mea nu pot face apel, evident, decît Cunoscătorii. Din ce în ce mai puţini. Din ce în ce mai rari. Har Domnului, mulţumesc duhovnicului meu care a încuviinţat modestele mele încercări pe calea spiritualizării.
À bon entendeur, salut!
Mulţumiri organizatorilor tîrgului de carte, documentarişti, invitaţilor prezenţi şi celor care au avut intenţia să participe dar din varii motive nu au ajuns aici,;
Virginia Bogdan
N.B. Acum cîteva zile am abordat, într-o discuţie privată, subiectul extrem de delicat, al autorităţii literare. Acolo unde aceasta lipseşte, fiecine simte „libertatea”, ba chiar şi „obligaţia”, să folosească termenii cei mai fantezişti care să desemneze pe „cel mai/ cea mai”!!!! Mai ales că „scriitorii şi scriitoarele”( ca şi posesorii de doctorate!) au invadat spaţiul „cultural” cu cele mai „spectaculoase” ipostaze. Nu şi cele veridice! Sigur că pernicioasa ideologie a „celui/ celei mai…” care a dominat şi încă vrea „să deţină controlul”, prin felurite şi aiuritoare intrigi, cere adjectivări. Un „limbaj de lemn”, îndepărtat de referent şi de semnificat. Este un fel de „pullulement”, inflaţie tradusă în română cam cu „înmulţirea ciupercilor după ploaie”! Dl Jourdain, care descoperise (şi el!) că dacă spune valetului său să-i aducă papucii face „proză” este de mare „actualitate”. Asta nu înseamnă însă că „literatura” actuală ar fi şi clasică.
Dar este necesară, în materie de literatură, o autoritate în speţă? Este. Dacă ŞTIM să o recunoaştem. Adică dacă recurgem la punctele de referinţă, căci aceasta înseamnă AUTORITATE. Literatura însăşi care ESTE SPIRITUALITATE ( remarca aparţine scriitoarei Andrée Christensen) nu pare a permite o alta. Adevărata autoritate este Literatura. Spiritualitatea. Quo vadis Domine? Răspunsul nu este la îndemîna oricui, recunosc.
Un minim indiciu poate fi dat de distincţia dintre operă şi kitsch. După Wikipedia, un criteriu ar fi că “Opus faţă de operele de artă (care chiar cer interpretare), kitschul nu este interpretabil”;
Observaţia psihologului Alfie Kohn este emblematică pentru ceea ce se întîmplă şi se pare că nu numai „pe aici”: „Cooperarea la şcoală sau la locul de muncă este de fapt greşit înţeleasă: înseamnă să fii obedient, să nu te plîngi.”(Adevărul/ 22 mai 2016.). Cînd, de fapt, actanţii sunt chemaţi să coopereze, să conlucreze. Ei bine, cred că obedienţa trebuie înlocuită cu ascultarea.


