Nu țineți doar pentru voi strigătul, nici măcar atunci când strigați pe dinăuntru!

De ce scriu? Cumva întrebarea implică un nivel al exigențelor și rezolvarea ei prin răspuns ar fi să afirm scriu că scriu pentru că am ceva de spus. În realitate, eu nu sunt practicantă a literaturii sunt o întâmplată a ei, nu simt că m-ar ține cuvintele într-o stare de libertate condiționată. Sunt onestă cu stările mele și asta înseamnă că uneori mi se intâmplă să le termin râzând sau plângând, alteori scriind. De aceea nu mă deranjează existența imperfectă, nici a mea și nici a lucrurilor pe care le văd când scriu, așa cum știu și că există oameni care îmi așteaptă poeziile și alți poeți care nu mi le înțeleg. Scriu așa cum sunt și asta mă ajută să nu am obligații cu o anume comunitate sau să depind de utilitatea unor structuri și forme. Ideea că îmi permit să suspend orice în afara emoției mă relaxează ținându-mă departe de criteriile de suprafață. Scriu ca să invoc și nu să convoc, deși iubesc ambițiile intervenționiste ale poeziei. Trăim într-o lume „pe fugă”, o lume care uită repede și nu am chef să mă dezintegrez pasiv din pricina asta. Consider că îmi pot permite să fiu diferită, continuă mie și, de aceea, mă așez aproape de ce sunt (uneori și de Dumnezeu) și mai scriu.

Am niște întrebări pe care nu le grăbesc, știu puțin despre ceea ce sunt și am o considerație deosebită pentru ce nu am aflat încă. Să spun ce mă inspiră ar însemna să nu permit posibilului lector să înceapă cu mine pornind de la o ipoteză proprie, ci să mă decodifice „așa cum i-am spus”. Oricum, sunt un om care își amintește foarte mult și, din când în când, e de dorit să îți mai notezi din gândurile astea. Scriu prea puțin despre ce e în afara mea, mai mult deduc lumea și depind, tot puțin, de ceea ce e evident. Cunosc multe persoane, întâmplări dar cum nu vreau să vină un moment în care să îmi reproșez că m-am căutat târziu și incomplet, prin poezie mă măsor de-a lungul și de-a latul.

Duc o viață cu riduri, proximitatea bolii și a morții (eu sunt asistent medical) fac ca, de multe ori, lumea care vine cu mine nu fie neapărat așa cum mi-aș dori. Nu las nimic să îmi sperie creativitatea chiar dacă îmi vine greu să mă recuperez după întâlnirile cu rutina. Continui, bănuiesc că, deși vorbesc de propria-mi cazuistică, nu spun ceva nou, ca o formă de îndrăzneală. De-a mă adapta la un spațiu cultural distinct, de-a găsi unde să îmi pun cumva în ordine crize existențiale, de-a nu pierde ușurința cu care mă pot pune în contact cu mine. Poate și pentru a mă simți inclusă în evenimente. Atunci când locuiești în altă țară cred există și o poftă didactică de-a scrie pentru a-ți continua limba. Noile achiziții lingvistice, benefice în sine, vin însă și cu capcana deteriorării a ceea ce există deja. Așa apar cuvintele care erau și deodată nu mai sunt, așa apare și comoditatea cui face traseele comunicaționale în limba pe care o are cel mai la îndemână.

Poezia mea elaborează puțin și mă descrie mult. Un echivalent mai sincer cred că nu i-aș putea găsi decât în fotografie. Asta cred că oferă, ulterior, persoanei, simplitate și claritate. Pentru a putea scrie trebuie să rămân transparentă, să las deoparte orice tip de podoabe. Și cum poezia e rezultatul unui act imediat, perturbă. În fața ei nu te poți atenua! Poezia ne strânge toate informațiile, așa cum alte instanțe retorice nu o fac. În consecință, se naște un soi de intimitate radicală cu tine. După ce scriu, mă rog! Și asta înseamnă, în ceea ce mă privește, creștere. Anul 2020 a fost, de exemplu, un an în care, chiar dacă nu mereu am conștientizat pe deplin, am experimentat o transformare în modul nostru de trăi, de-a ne vedea și de-a vedea lumea. Am simțit și în poezie această transformare, adevărată, radicală, universală, o transformare care a dus la faptul că oamenii au devenit mai rezonabil și poeții mai puțin interesați de ceea ce convine pieței.

Nu-mi place să dau sfaturi așa cum altora nu place să fie martori ai anumitor evenimente. Să dai sfaturi e cumva ca și cum ai povesti despre ce ai făcut tu iar ceilalți nici măcar nu mai trebuie să-ți ghicească pașii. Dacă e să mă gândesc la rețete, îmi vin în minte doar cărțile frumos ordonate pe un raft din bucătărie. Poezia e despre cum să scapi, despre cum să te pui să zbori singur. De aceea, doar propria-ți minte îți poate spune cum să o scrii. Să nu vă fie teamă să strigați, va fi, dacă nu o poezie de rămas posterității, măcar una din cele mai fericite amintiri ale timpanului vostru.

Nu țineți doar pentru voi strigătul, nici măcar atunci când strigați pe dinăuntru!

*

O formă de fericire: independentă pentru mine și mamă pentru Amira

În toți anii care au trecut de când m-am hotărât să rămân în Spania (și sunt vreo 16), nu am făcut altceva decât să caut motive să cred că viața mea mai merită trăită. Continui să cred că, în România, aș fi fost ziaristă și că aș fi scris mai mult decât acum. Mereu am vrut să fac asta. Nu „m-am născut” omul vieții pe care o am acum. Înțeleg însă că sunt independentă pentru mine și mamă pentru Amira. E și asta o formă de a vedea fericirea.

Am crescut într-o familie de profesori de limbă română, oameni pentru care literatura era creație „depurată” și care, deși îi înțelegeau pe cei care aspiră să fie adecvați ei, considerau că scrisul nu poate fi dus de oricine. Așa că m-au învățat că înainte de a trece la scris, e indicat să știi să folosești așa cum se cuvine lectura. S-au limitat să-mi arate că aceasta nu se dobândește decât prin naștere. N-am încercat să dau nume primelor mele materiale literare. Au fost o manieră de-a aborda decizii de viață. Așa cum nu am căutat o justificare pentru scrisul meu, nu știu de câte ori a fost entuziasm, de câte ori ură. Mă ofer scrisului fără să îmi fie clar unde vom ajunge. Sunt un poet pentru care nu e important ca totul să se potrivească.

Sunt mult mai multe femei scriitoare decât ne gândim. Ceea ce s-a schimbat, în ultima perioadă, e că ele au ales să se expună la un alt nivel și asta s-a tradus în apariția unei generații care poate părea gălăgioasa dar care e doar una nedispusă să piardă timpul, vrea să obțină public și recunoaștere Acum. Dacă societatea renunță să lupte pentru tine, nu trebuie să ai nicio problemă în a o face tu. Realitatea nu lasă singuri poeții. Nu mereu ne place dar protejarea de mediu ne-ar face să scriem imagini „și atât”.

Continui să cred că publicul funcționează, chiar dacă există și lucruri care se pot face mai bine. Prefer să fiu generoasă și dedicată oamenilor care citesc. Lectorii se pot contagia de la implicarea autorilor și pot începe să își pună în față tot mai multe cărți. Literatura iubește autonomia celui care nu umblă să îndeplinească norme deja stabilite. Merită să scriem pentru a vedea, pe urmă, dacă a fost cu rost. Eu n-am absolvit Filologie, ceea ce nu mă împiedică să merg repede în poezie. Scrisul e o capacitate de care te apropii sau nu. Poezia mea are vreo 30 de ani. A existat nivelul „pentru mine” și există nivelul „pentru public”. Trei volume îmi poartă semnătura, unul bilingv român-spaniol „Caracterul triumfal al înmormântărilor cântate”. Dar nu îmi place să mă măsor după acest criteriu. Vreau să fac poezie tot mai bine. Este o responsabilitate la care nu mă gândeam cu niște ani în urmă. De ceva timp, mă surprind manevrând planuri de viitor. Romane, în română și spaniolă, poeme în proză.

Există mulți poeți buni, enumerarea preferințelor însemnând doar că există autori pe care îi văd ca pe o specie de promisiune de siguranță calitativă. În general, nu îmi place să explic ce am citit și citesc, când fac greșeli sau o nimeresc cu autori sau opere vreau să o știe numai pielea mea și să nu se transforme în celebrele „recomandări de lectură”. Poeții cărora le-am dat cu nemiluita timp au fost Teresa de Ávila si San Juan de la Cruz.

Jared Diamond, celebrul creator al psihoterapiei pentru națiuni, vorbea despre existenta „identităților anterioare”, identitatea comunistă a României trebuie acceptată și privită din perspectiva evaluării de țară și a evaluării individuale. Responsabilitatea face bine, e o formă de-a porni cum trebuie lucrurile. Gestiunea comunismului e necesar să implice onestitate și analiză flexibilă. Am putea astfel avea plăcuta surpriză a revigorării progresive a identității. Deocamdată însă, cunoaștem mai multe ca în ’89 despre ce a însemnat comunismul (la nivel de populație mă refer), dar nu știu și dacă am învățat mai multe.

Cȃnd eram mică, România nu făcea niciodată nimic rău. O prodigioasă convingere era să-mi arăt țara consacrând-o ca model puținelor prietene „străine”, din Basarabia și democrata Germanie, cu care-mi scriam într-o rezonabilă limbă rusă pionerească. Aplombul, deloc accidental, era o dragoste care credea în certitudinile ei. Abia mult mai târziu, când istoria de manual deja nici nu mă mai liniștea și nici argumentația amintirilor, multe și cărora nu știam nici ce să le spun, nu dădea, am început normalizarea României. Îi rămăsesem solidară, eram bună cu ea, chiar dacă uneori simțeam nevoia să pun câteva palme de loc între noi ca să nu văd tot, ca să nu știu tot. Țările n-au nimic rău, ce să zic, fiică-mea îmi spune că justific și înțeleg mult prea repede, că realitatea pentru mine e ca o casă de bună în care intru desculță ca să nu murdăresc.

Copiii de când eram eu copil nu se certau cu ce aveau împrejur. Probabil de asta îmi e dor chiar și acum când am propriile mele indignări. Probabil de asta am încă încredere. Anii au trecut și România nu-mi mai e necesară, aș putea, delicată cu patriotismul și cu ecologia (împreună), să pun în câteva cutii de carton martiri și trădători, și să-i las pe mâinile oricui altcuiva ar vrea. Doar că țările, odată iubite, nu mai pot fi doar evocate. Uneori, și ce convingător e sângele când vrea, pot fi și demonstrate. Ție, din nou și altfel. Alor tăi, de dinainte și de acum. Alor celorlalți, care dacă nu o cunosc pot începe s-o facă. Nu poți fi vinovat de o țară și asta sperie. Pentru că greșelile nu se reduc la naționalitate ci la comportamente proprii. Mi-ar plăcea ca vorbind despre România să mă simt bine. Să stau lângă fiica mea care să mă întrebe, așa cum fac cei din generația ei – cu o lipsă a frecvenței respectului scorțos – , cu ce argumente îmi susțin orgoliul și scrisul cu diacritice și eu să îi spun că ortografia e dintre certitudinile unui popor chiar și atunci când e greu de explicat și ea să-mi răspundă că niciodată nu i-a fost rușine să meargă la școală româncă și să se întoarcă tot așa, că e ca atunci când nu se face primăvară de tot dar tu simți și îți pui pantaloni scurți și oamenii râd până când încet ajung să te înțeleagă și să te știe tocmai pentru că ești ca tine și nu ca ei.

–––––––––––––

Laura Cătălina DRAGOMIR

Ulldecona, Spania

26 martie 2023

by

Referinţă Bibliografică

Laura Cătălina DRAGOMIR: TAINA SCRISULUI (192) – STRIGĂTUL ȘI FERICIREA/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 26 martie 2023