Eu cred că sufletul meu e un bazar sentimental cu un raion de descurajări. Trecutul e din bucăți, prezentul e dintr-un ciob, viitorul e din ipoteze…, aceasta-i viața omului, e din înnădituri, încercări, provizorate și probabilități, nu are nimic întreg, lung și sigur…! Cel mai neted drum spre făgașul liniștii, împăcării cu sine și îndulcirii parțiale și periodice a vieții cu fructul ei uneori crescut pe o creangă prea joasă și supusă tuturor primejdiilor, alteori crescut pe o creangă înaltă și expusă primejdiilor mari. Întind mâna, rup fructul de jos și-i savurez gustul și aromele, urc în vârful coroanei copacului vieții și uneori doar bucur ochii și gândul că, neajungând să-l culeg, am contemplat totuși fructul soarelui și al vulturilor. Aceasta-i fericirea, ea este oriunde și o guști în deplinătatea plăcerii, mulțumit c-ai primit ce ai putut, nu ce ai fi vrut, ademenit fiind de himera cuceririi imposibilului…!
Fructele mele suculente, înmiresmate, deși de pe prima creangă de jos au înflorit și rodit cel mai sus pe culmea vieții, pe versanții amintirilor: copilăria mea și tinerețea mea cele în act, că cele în conștiință și impresie n-au încărunțit nici până azi.
Iată de ce scot din inima mea un album cu fotografii, căci amintirile mele sunt niște autobiografii fotografice și te caut, te găsesc, stau de vorbă cu tine, Lilica, nu despre mine, nu despre tine, despre un alt mine, despre un alt tine ce puteau însemna noi…! Dacă timpul nostru nu a fost să fie atunci, azi ar fi să fie prea scurt…!
Mă uit după tine, Lilica, mă uit după mine prin viață, și abia când ajung la un pas de azi încolțește mugurul unei litere din care izbucnește pronumele noi. Parcă și pronumele este cărunt, mirat, melancolic. Tu erai frumoasă ca și cum mi-ai fi făcut în ciudă, eu eram melancolic de parcă încercam viața singur, de teamă că cineva lângă mine mi-ar alunga singurătatea fără de care eu n-aș mai fi fost eu, nici sufletul meu nu ar mai fi fost el. Până azi am ținut singurătatea aceea lângă mine, nu ne-am despărțit nicio clipă, nu m-a trădat niciodată, nu i-a preluat locul nimeni și nimic niciodată, nici când am fost sufocat în anturaje irezistibil de aglomerate.
Doamne, cum mai trece timpul, Lilica…! De unde vine și unde pleacă? Dar de ce și atât de rapid?! Clipa prezentă nici nu există niciodată; nu apuci să spui „acum” că deja prezentul cuvântului a ieșit din timp…! Mie mi se pare că viața se scurge din ce în ce mai repede. Nu mai am timp de nimic. Nu cumva nici împreună nu ne spunem noi, ci eu și tu deoarece pronumele acestea-s mai scurte și consumă mai puțin timp?
Ia fii mai dreaptă, eu găsesc timp să-ți scriu atâtea cuvinte din cuvinte, iar tu nu, nici măcar pentru a rosti unul singur?!
Ia să mă iei într-o zi la braț într-o promenadă pe faleza din Constanța, sub umbra Cazinoului și-n același timp inimile și gândurile să-și arunce de pe ele platoșele uitărilor și mirate de lumea și viața prin care pentru noi nu este încă târziu, să întrezărească alei neted prelungite între demult și azi, ca două clipe alungite într-o îmbrățișare a unui timp cu patru anotimpuri traversând razant două lumi.
Mirați, deși viața ne-a învățat aproape tot ce e omenește a învăța, ne-am întreba:
De ce a a aprins flăcări verzi în pădure primăvara, de ce-a înflorit stele albe pe cer vara, de ce-a dat foc pădurii toamna, de ce a-mpăturit cu zăpadă cuiburile păsărelelor iarna? Ca să îmi aducă aminte de tine primăvara, vara, toamna și iarna, când inima mea era înflăcărată de primele frunze verzi, când sufletul meu era înflorit de stelele serilor de vară, când privirea mea era luminată și-mpăturită de părul tău roșcat și acum când remușcările-mi sunt înflorinte de ultimele stele cărunte în ultima noapte-a restului de contemplații…!
Haide, Lilica, vino, te chem, a luat foc pădurea anilor noştri, ecoul vieţii e sugrumat de lungă tăcere, a obosit de-acum, mai are minimă răbdare să spunem noi, măcar o clipă cât o viață, măcar într-n ungher de suflet ca-n două lumi vecine, haidem să ne plimbăm în seara toamnei noastre, căci pe florile cerului dimineață le-o înveli lumina și nu se vor mai vedea, iar pe stelele pământului le va picura roua și-om crede că ele au plâns întreaga noapte, noaptea aceasta ce poate nu va mai avea urmașă…!
Dar poate nu te-i supăra, Lili, fată frumoasă de-mi făceai în ciudă, ștrengăriță de mă chiteam în toate felurile să-ți domolesc ochii spre-a se uita mai blând la mine, dar se uitau ca două stele tăind în două noapte de la cer la pământ, n-m vrut să întorc din drum lumea, timpul și viața – nici n-aș putea…! Ia, am mângâiat și eu gândul și inima cu adânci vibrații sufletești ce-au răzbătut până-n literele eseului acestuia ce-ți bate la fereastra luminată și călduță pe dinăuntru, ca un canar înghețat în miezul iernii, închircit de soartă pe dinafară…! Deschide-i, ia-l în palme, alintă-l și încălzește-l, mai vrea să câte și a-nghețat… !
(Aurel V. Zgheran)
(Foto: Lilica și frumoasa ei nepoată)
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..