Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » Lilioara Macovei: CASTAN ŞI COPACUL FĂRĂ ROD

Lilioara Macovei: CASTAN ŞI COPACUL FĂRĂ ROD

Castan şi copacul fără rod

s-a strecurat ninsoarea până la vise nepătrunse

şi-nfrunzirea de-acum recompun armonii

te-am atins, inerţia era a ta

nu vedeai, nu auzeai,

florile-ţi drepte făclii

tremurau convulsiv şi ritmic

şi într-un timp Castan în destăinuire

îşi  spăla rănile cu lacrimi

în faţa ta, în ochii tăi

irecuperabila indiferenţă

s-a destrămat în lumânări pe ramuri

mama lui lumină căpătase şi tu rod

Castan tălmăcea fir de vieţi

cu înţelepciune redând viaţă

şi tu cel fără rost şi rod

ne duci în decoruri inedite

răvăşindu-ne rogvaivul

în povestea ta şi-a lui

de unde ne zâmbeşte bucuria

Icoana de la răsărit

Atâta tăcere a suspendat cuvintele

mâini obosite caută odihnă

patru ochiuri de geam stau gata să se spargă

în aripile fluturelui de mătase

şi-a celui ochi de păun

o poveste se vrea scrisă

dar scriitorul aproape stins

tremură chibritul aprins

către candela plânsă cu ceară

se răsuceşte condeiul, se varsă cerneala

ce plâns pe bătrân, ce deznădejdi

adunate-n vreo sută de zile

soartă-ndârjită fără surâs

înfiori pe alături şi mila ajunge

dar nu face casă cu demnitatea

icoana cu sfânta-nlăcrimată

se lasă peste neputinţă

Ceasurile lui Chronos

Grotele ceasurilor sunt tot mai adânci

şi n-am terminat încă tabloul familiei

şi nici cartea şi nici cântecul

şi câte sunt de zidit

cresc copaci pe nisipul arid

şi mă cert cu Chronos că nu ştiu

de unde atâta apă acolo?

degeaba am schimbat cadranele

care aveau amprentă de fugă

m-au invadat amintirile

paşii mă poartă aiurea prin ploi

întristându-mi povestea

văd tic tac-urile care mâhnesc inimi,

tălpi certându-se cu pământul

mâinile tremură fără reazem

şi gura pare ceasornic negru

sunt atâtea răni şi parcă am reţineri

când spun sau se spune că

Chronos gar eumares Theos

Când se despleteau copacii în verde

când se despleteau copacii în verde,

am îndrăznit să intru într-un tablou

desluşind pentru a mia oară povestea lui,

din cer coborau aripi şi-ajungeau la mine

şi de aici urcau albăstrelele,

deodată o teamă ucigaşă

mi-a înfăşurat inima sângerândă

şi noaptea a devenit mai obositoare,

cuvintele murmurate erau singure

neordonate şi buimace mereu

şi semnul de întrebare trona regeşte

în mine, în noi, în noi,

ghemuită sub oftaturi competitive

gândurilor de iarnă grea, mă odihneam

pe pietre reci sub floare de cireş

LILIOARA MACOVEI

Facebooktwitterby feather