Mi-e dor de iernile mele de-atunci, când… Doamne, sunt singură într-un morman de amintiri!

Şi-acuma văd copacii înălbiţi de cea mai imaculată zăpadă şi că într-un basm în care se întâmplă numai minuni, ne uitam la ei ca la coloşii universului. Erau impunători, mândri, gravi şi noi mici şi cu gâturile întinse aşteptam ca din vârful lor să cadă pachete cu cadouri surpriză. Din când în când, cădeau… dar cădeau pale de zăpadă şi râsetele noastre contaminau împrejurimile.

Rup filele din calendar, făcându-le apoi bucăţi dar nu-mi ajută la nimic. Credeam că se va speria timpul şi va fi mai molcom dar îmi rescriu viaţa şi sufăr pentru a, viaţa oară”. Mănânc pâinea în netihnă şi-nghit apa în sorbituri ca atunci când… când mama nu mergea la biserică dar aprindea candela şi lumânarea din cană cu sare duminică dimineaţa. Îşi făcea cruce şi cu mâinile împreunate stătea aşa stană de piatră cu privirea în pământ până termină rugăciunea. Noi beam apă şi mâncam pâine. Eram fericiţi şi ne rugăm la soare să apară de după garduri. Mai târziu am aflat că venirea lui nu era aşa de aproape de noi.

Analizez toate acele plăceri îngreunându-mi existenţa dar ce poate fi mai greu decât este? Readuc aici, acum, pe toţi şi toate cele bune şi frumoase de atunci şi-mi fac bucurii cât secundele care dispar fără anunţ. Mă încrâncenez să mai pot face doi paşi înainte, depăşind încă o moarte.

– Cât să mai pot face asta?

Iarna de-acum mă răceşte până la statuie. Sunt pironită în amintiri parcă din ce în ce mai mult.

– Hai cu mine să prindem luna, deseară! Măcar să primim pedeapsă pe fapte.

– Aş merge dar m-am prins de o rază de soare tocmai la amiază!

Şi râdeam amândouă cum stăteam noi aşa, agăţate de lună şi soare fără să intuim că puteam cădea de la o aşa înălţime. Se stinge lumânarea-n fum înecăcios şi văd desfrunziri întârziate, neapărat dureroase, neliniştindu-mă şi mai mult.

– De ce mă poartă gândurile iarăşi pe acolo fără răgaz? Călătoriile astea acum, în prag de sărbătoare mi-aduc troieniri în suflet. Mă sfărâmă fără recompunere, mă îneacă şi n-am ajutor.

Atunci, era doar primăvară şi-atât am stat acolo, încât uitasem că mai sunt anotimpuri. Toate plecările prin sat erau mai interesante căci lutul galben şi lipicios din deal, era numai bun pentru aruncat cu nuiaua. Aveam mâini de olar şi când ajungeam acasă, mama ne punea la, înmuiat”.

– Ca să mâncaţi cu mâinile curate, treceţi voi la înmuiat.

Şi într-un vas pentru spălat, apa caldă şi săpunul ne distrau până la râsul cu sughiţuri. Uitam de mâncare şi ne spălam mâinile până ne făceam încreţituri la degete, ca la final, mama să ne arate că aveam lut destul la unghii, lucru care ne mai rupea din râs.

Am explorat vară frumoasă şi-am cântat numai cântecele noastre. Florile erau toate din mătase şi ne împodobeau grădinile şi ferestrele caselor noastre. Erau sărbători minunate şi le petreceam cu părinţii noştri, pe atunci veseli şi glumeţi.

Ne-am început toamna cu speranţe, nădăjduiri şi gânduri bune, dar nu ne-am putut tocmi cu Dumnezeu şi de atunci sunt stăpânită de amintiri.

În pragul sărbătorilor de iarnă îmi depăn amintiri numai eu cu mine, fără să-mi mai găsesc vreo alinare. Pustiu şi greu, neputinţe şi neînţelesuri, griji şi dor, mai ales dor.

Cu omul de lângă mine amân puţin disperarea. M-a înfiorat această toamnă, mă întristează acest anotimp care-i urmează, altădată magic. Mă supun Divinităţii, deşi am impresia că parcurg o viaţă fără sărbătoare. O să fac şi cadouri, la toţi din jurul meu, pregătiţi-vă, să-mi primiţi iubirea!

O dau necondiţionat!

LILIOARA MACOVEI

by

Referinţă Bibliografică

LILIOARA MACOVEI: Iarna amintirilor/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 17 decembrie 2015