În ţinutul trist ca deziluzia
în ţinutul trist ca deziluzia
plâng iarăşi copiii nimănui
şi peste creste plâng părinţii
ce-or fi păcătuit deopotrivă
de li se împletesc în gânduri
dorul şi amaruri pierdute-n
ridurile frunţilor prea fragede
bat câmpurile ca marionetele
cu capetele atârnând a lehamete
şi inima plângând înăuntru
doar să simtă paşii mamei
deasupra sorţii lor zboară temeri
şi parcă voinţa e închisă-n ocnă
e cineva-n pustiul acesta feroce
sau jubileaza numai disperarea
şi tot neamul ei de insuportabilitate
Gânduri cu porţi încuiate
în noaptea codrilor albaştri sau negri
cu tălpile păşind uşor pe turnuri împietrite
şi sprijin pe cărarea norilor supăraţi pe zi
mă-nchid între gânduri cu porţi încuiate
de spaime şi neacceptări obsedante
nu mai văd buchetele de iasomie
strânse-n graba de mama bolnavă
de fii ei care într-o măsură indiferenţi
fac planuri de viaţă frumoasă
nu se-aude mormăitul omului grijuliu
şi plin de subconştientul maladiv
de pe când era singur fără nimeni
ce faci viaţă cu ei cu mine cu noi
că numai alţii ating fericirea mereu
inima mea rigidă abia mai bate-n rană
afundându-se în pătimire fără răgaz
mă apără Doamne că nu mai vreau
să trec iar din zbatere în nepăsare
Iluzii nocturne
seara când poarta-mi din flori
se deschide-n largul zâmbetului nostru
pătrund chemări neostoite-n tăceri
şi căutăm muzici ale nopţii iubite
când cu flori de busuioc
când cu contemplări de stele
seara când patul aşternut
cu cântece neauzite de iubire
aşteaptă şi vreun călător rătăcit
prin ţinuturile vieţii
neodihnit şi cu lacrimile
ascunse-n buzunarele deja pline
mă dau la luna pitită-n cerul
sprijinit de mâinile mele
numai ca să-i fur iluzia nemuririi
şi să strâng la piept toată frumuseţea nopţii
chiar dacă ceilalţi aştri
sunt iremediabil de îngânduraţi
LILIOARA MACOVEI



![]() |
Referinţă Bibliografică |