Decorul: O grădină, o bancă, un cer înstelat.

Personajele: Adam și Lioara.

(Adam și Lioara stau pe bancă și privesc cerul înstelat.)

Lioara: Mi-e teamă. Niciodată cerul n-a fost mai întunecat. Și totuși sunt stele. E atât de negru de parcă s-ar fi înecat într-un cazan cu smoală.

Adam: N-a răsărit luna încă!

Lioara: Dar e târziu. A trecut de miezul nopții. De ce nu răsare luna?

Adam: E o noapte fără lună.

(Lioara se ridică de pe bancă și face câțiva pași.)

Lioara: Adam!

Adam (mergând spre Lioara): Da, Lioara!

Lioara: Privește! (Arată lui Adam o formațiune de cinci stele ce alcătuiau împreună, așa cum erau poziționate, o pentagramă.

Adam: O pentagramă.

Lioara: Nicio constelație nu e în formă de pentagramă.

Adam: Ciudat!

Lioara: Trebuie să fie un semn!

Adam: E un semn! Doar ce a fost un mare cutremur într-o țară vecină și oamenii nu s-au depărtat de idolii lor.

Lioara: Nu înțeleg.

Adam: Nu e greu de înțeles. Iona!

Lioara: Ce este cu Iona?

Adam: Ai citit și tu Cartea lui Iona?

Lioara: Da, am citit.

Adam (O ia de mână pe Lioara, se așează pe bancă și privesc stelele.) Imaginează-ți că cerul acesta negru e o mare învolburată ce înghite stelele.

Lioara: A înghițit luna.

Adam: Pe Iona.

Lioara: Înseamnă că peste trei ore o să răsară luna?

Adam: Spre dimineață, ca o regină albă, trecută în lumea celor ce nu mai au glas.

Lioara: Și Iona a fost eliberat de acel monstru marin după trei zile.

Adam: Și cei din cetatea Ninive au auzit de Dumnezeul lui Iona și s-au îndepărtat de calea cea rea.

Lioara: Și Dumnezeu s-a milostivit de ei, dar Iona nu a înțeles milostivirea lui Dumnezeu până ce viermele nu a înțepat vrejul ce-i ținea umbră.

Adam: Așa ne umbrim și noi pentru orice cărămidă care ne scapă printre degete. Cum să nu se milostivească Dumnezeu de cei care au început să vadă adevărul și să înfăptuiască dreptatea?

Lioara: Dar în timpul lui Noe când s-au deschis toate izvoarele apelor, omul a fost orb?

Adam: Ca și acum.

Lioara: (tristă) Ca acum.

Adam: Doar ce a trecut ziua în care ne-am amintit de „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul“  și acum se arată pe cer o pentagramă.

Lioara: Nici atunci oamenii n-au înțeles că Ioan Botezătorul a venit pe pământ cu duhul și puterea lui Ilie ca să deschidă calea Mântuitorului.

Adam: După cădere multe nu au mai înțeles oamenii.

Lioara: Înțeleg!

Adam: Ce?

Lioara: Nașterea lui Iisus Hristos a fost vestită de o stea.

Adam: Da?

Lioara: Venirea lui la finalul veacurilor nu poate să fie vestită decât de o altă stea sau un grup de stele ce formează o pentagramă. Pentagrama acesta e semnul Fiului Omului. A apărut pe cer acest semn despre care se credea că este o cruce. Totul e un simbol ca și venirea lui Ioan Botezătorul cu duhul lui Ilie.

Adam: Se credea bine că este o cruce. În pentagramă se poate încadra perfect o cruce. Observi? (Arată spre formațiunea celor cinci stele.) Vârful pentagramei este spre răsărit, iar steaua din vârf lucește cel mai puternic. Acea stea ar putea fi matematic simbolul orei 12. Cele două stele ce sunt mai puțin luminoase pot simboliza orele 7 și 5 și alcătuiescă împreună cu cea din vârf un triunghi echilateral, iar stelele ce luminează aproape la fel de puternic ca steaua din vârf sunt orele 9 și 3, mediana ce taie triunghiul echilateral și formează pentagrama perfectă. (se uită cu atenție) Vârful pentagramei este spre est, iar baza este spre vest.

Lioara: De unde cunoști toate acestea?

Adam: Sunt câteva calcule matematice, nimic mai mult.

Lioara: Simboluri.

Adam: Pentagrama lui Leonardo da Vinci încadrează perfect omul. Capul omului e vârful pentagramei orientat spre răsărit și este simbolul literei A. Mâinile sunt întinse, astfel încât punctul din mijloc, O, să fie vizibil, iar picioarele formeză punctele de la baza pentagramei. „Eu sunt Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul. “ – Apocalipsa 22:13“

Lioara: În pentagramă se poate încadra perfect o cruce.

Adam: Nu doar o cruce, orice figură geometrică: romb, pătrat, cerc etc. Pentagrama e crucea universală, pentru că în mijlocul ei poți pune orice formă geometrică.

Lioara: Omul în pentagramă e simbolul crucii, iar acestă formațiune de cinci stele ivită pe cer într-o noapte fără lună la apusul sărbătorii „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul“ sunt semn mare.

Adam: Și omul doarme refuzând să privească semnul.

Lioara: Dacă i-ai spune să-l privească, ar râde. Nimeni nu ar crede.

Adam: Sunt timpuri în care omul se închină la idoli.

Lioara: Idoli?

Adam: E plin de idoli în jur: bani, palate, fetișuri.

Lioara: Ar putea să fie prezentat acest semn ca ceva fantastic într-o operă literară.

Adam: O să fie privit ca ceva ireal.

Lioara: Tu nu vezi nicio îndreptare a omului?

Adam: Sunt vremurile din urmă când trebuie să priveghem asemenea fecioarelor înțelepte, iar candelele să fie mereu pline cu untdelemn, să nu credem oricui spune că soarele este la dreapta sau la stânga, ci să călcăm drept. Sunt vremurile în care iubirea dintre oameni s-a pierdut și a lăsat loc egoismului și urii. Omul amețit de libertate a devenit individualist.

Lioara: Au fost multe, multe semne, iar omul nu le-a văzut.

Adam:  Pecețile romanești erau în formă de pentagramă. Sigiliul lui Dumnezeu de pe inelul lui Solomon primit pe când se ruga în templu de la Arhanghelul Mihail era în formă de pentagramă. Cu el avea stăpânire asupra demonilor. Pentagrama lui David.

Lioara: Iisus e din neamul lui David, prin urmare semnul Fiului Omului este o pentagramă în care se încadrează perfect o cruce.

Adam: Sunt multe simboluri ale vremurilor de pe urmă ca și a celor dintâi. Plânsul Rahelei, soția lui Iacov ce și-a văzut urmașii, copiii, omorâți din ordinul lui Irod se va mai auzi o dată la finalul veacurilor  „Vai de cele însărcinate şi de cele ce vor alăpta în zilele acelea!“ (Matei 24, 19)

Lioara: Trist, foarte trist.

Adam: Toate se vor împlini, dar omul poate să amâne vremea de pe urmă prin îndreptare și dragoste, precum cei din cetatea Ninive. Semne sunt, dar el nu le vede.

Lioara: O pentagramă de foc de stele.

Adam (privind cerul): E ora 3, ceasul al nouălea!

Lioara: Luna! A răsărit luna!

Adam: E semn greu! Fiecare stea e o pecete ce o să fie deschisă.

Lioara: Deschidera peceților?

Adam: E greu de priceput ce se află dincolo de puterea omenească. Vino! (O ia pe Lioara de mână, se ridică de pe bancă și încep să se plimbe.)

Lioara: Adam!

Adam: Da, Lioara!

Lioara: Eu sunt individualistă. De fapt, mult timp am fost individualistă. Nu am avut încredere decât în mine.

Adam: E bine că ai avut încredre în tine. O plantă nu poate să se înalțe, dacă nu are încredere în ea. Omul nu poate să plece din zorii zilei spre soarele de amiază, dacă nu are încredere în el însuși.

Lioara: Nu înțeleg.

Adam: Trebuie să te cunoști pe tine, ca să poți înțelege mai târziu limajul stelelor.

Lioara: Bunica mea avea un brâu din șapte împletituri. Le-am numărat. Erau șapte ca zilele săptămânii, zilele creației. Am întrebat-o ce simbolizează brâul ei și mi-a răspuns că fiecare împletitură e un drum, în total șapte drumuri ale omului în viață.

Adam: La șapte luni se pote naște om din pântecele mamei, nu e nevoie să aștepte până la ceasul al nouălea.

Lioara: Pe catrințele ce cădeau pe sub brâul cu șapte drumuri erau cusute flori de castan, frunze de castan și castane, semn că toamna, bătrânețea, vestul a venit și fructele castanului devin hrană pentru iarnă.

Adam: Toate vorbesc de iarnă.

Lioara: Și stelele?

Adam: Mai cu seamă stelele.

(Se așeză pe bancă. Adam se întinde pe spate și își așează capul în poala Lioarei. Lioara îl mângîie pe cap.)

Lioara: Acum e lumină.

Adam: Până când?

Lioara: Atâta timp cât omul va cunoște limbajul stelelor, lumina o să-l însoțească.

Adam: O pentagramă.

by

Referinţă Bibliografică

ANA CRISTINA POPESCU: Limbajul stelelor (piesă într-un act)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 31 august 2016