Scriitorii români din secolul al XIX-lea sau secolul romantic, cum a mai fost numit, au creat în limitele paradigmei romantice împrumutate din Occident atât cât le-a permis talentul sau geniul.

Neavând în literatura noastră un clasicism bine conturat, la care să se raporteze prin opoziție, romantismul românesc a coincis cu perioada renașterii naționale. Scriitorii epocii pașoptiste aveau, așadar, conștiința că totul trebuia făcut repede și trebuia făcut bine.

Poeții romantici români, cu trei notabile excepții (cele ale lui Heliade, Hasdeu și Eminescu), au ilustrat în operele lor, mai mult sau mai puțin valoroase din punct de vedere estetic, dar toate trăgându-și seva din aceeași școală literară franceză sau germană, romantismul de tip Biedermeier.

În ce consta esența acestui „romantism îmblânzit”, care erau principalele sale trăsături, aflăm de la criticul N. Manolescu care, având ca punct de plecare The Taming of Romanticism (1984), celebrul studiu al lui Virgil Nemoianu, afirmă:

„Folosit cu sens peiorativ, extins apoi la fenomene de modă și mobilier din perioada Restaurației, termenul (Biedermeier Romanticism, n. n.) a fost, în fine, preferat altora pentru denumirea celui de-al doilea romantism în întregul său. Un studiu al lui Friedrich Sengle (Biedermeierszeit: Deutsche Literatur in Sponnungsfeld zwischer Restauration und Revolution) l-a consacrat definitiv pentru literatura germană. Majoritatea trăsăturilor B.R. (unele contradictorii) au fost intuite din prima clipă: înclinație spre moralitate, valori domestice, intimism, idilism, pasiuni temperate, confort spiritual, socialitate, militantism, conservatorism, ironie și resemnare. Insecuritatea cronică produsă de marile seisme sociale din timpul Revoluției Franceze și al imperiului napoleonian a fost resimțită ulterior sub forma unei puternice anxietăți. Refugiul în tihna domestică, reformismul călduț și scăderea tonusului pasional de aici provin, pe un fond sufletesc însă de neliniște care poate determina crize.”[1]

Despre o primă generație romantică românească nu se poate vorbi decât între 1830 când V. Cârlova își publică poeziile în ziarul „Curier de ambe sexe” al lui Heliade și 1866 când Eminescu debutează poetic în revista „Familia” a lui Iosif Vulcan.

Primul manifest romantic din literatura noastră apare abia pe la 1840, în paginile revistei „Dacia literară”, sub forma celebrului articol Introducțiune, semnat de Mihail Kogălniceanu. Cine nu-și amintește din școală celebrele fraze care sintetizau programul estetic pașoptist? Acestea vizau ca sursă principală de inspirație realitățile țării noastre, adică istoria, natura și folclorul acesteia, militând deopotrivă pentru realizarea unei literaturii originale:

„Traducțiile însă nu fac o literatură. Noi vom prigoni cât vom pute această manie ucigătoare a gustului original, însușirea cea mai prețioasă a unei literaturi. Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre țări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitorești și de poetice, pentru ca să putem găsi și la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta trebuință să ne împrumutăm de la alte nații.”

În lirica pașoptistă românească, Vasile Alecsandri este scriitorul care a ilustrat cel mai bine programul estetic pașoptist. Romantismul românesc ar fi devantajat dacă ar fi comparat cu romantismul occidental de sorginte anglo-saxonă, în special, caracterizat prin radicalism ideologic, vizionarism, simț cosmic, misticism sau intensitatea trăirilor, însă este sincron cu romantismul de tip Biedermeier din țări ca Spania, Portugalia, Rusia, Polonia, Ungaria.

Să urmărim, așadar, în cele ce urmează, felul în care a împlinit Vasile Alecsandri în opera sa literară direcția estetică trasată de Kogălniceanu în paginile revistei „Dacia literară”.

Prima trăsătură și poate cea mai importantă a romantismului Biedermeier este aceea a fecundei, revitalizantei descoperiri a folclorului și difuzarea acestuia prin antologii. Pe întreg continentul european, în perioada preromantică, s-a cules cules și prelucrat folclorul, acesta devenind model pentru literatura cultă, iar romanticii noștri n-aveau cum să facă excepție.

Prima antologie de literatură populară publicată în spațiul romantic românesc avea să fie cea a lui Alecsandri din 1852-1853, intitulată Poezii poporale. Balade (Cântece bătrâneşti) adunate şi îndreptate, reluată după aceea în 1866, într-o ediție completă și purtând titlul de Poezii populare ale românilor.

Despre efortul său de a culege nestematele lirice populare și colaboratorii care l-au ajutat în acest nobil demers, aflăm din finalul prefeței la antologie următoarele:

„Toate aceste poezii, fără dată sigură și fără nume de autori, sunt ascunse de secole întregi, ca niște pietre scumpe, în sânul poporului. Ele sunt expuse a se pierde; prin urmare, e o sfântă datorie de a le căuta și a le feri de noianul timpului și al uitării.

Datoria aceasta am cercat să o îndeplinesc. Ajutat de câteva persoane, iar mai cu seamă de dl A. Russo, am adunat, în deosebite călătorii prin munți și prin câmpiile înflorite ale țării noastre, o mare parte din poeziile poporale și acum, săvârșind coordonarea lor, le închin patriei mele, ca cea mai dreaptă avere a ei.”[2]

Culegerea de folclor poetic românesc l-a predispus pe Alecsandri să scrie și să publice la Paris, în 1853, acel volum de Doine și lăcrimioare. Închinate cu iubire și recunoștință tatălui său, vornicului V. Alecsandri, Alecsandri a respectat în linii mari tematica și prozodia specifică liricii populare.

Una dintre doine, Baba Cloanța, este, în fond, prima baladă fantastică românească. Subiectul este ieșit din comun, tipic romantic: Baba Cloanța îl invocă pe „Duhul răului, Satan”, vânzându-și sufletul acestuia în schimbul unui Făt-Frumos care s-o iubească. Necuratul acceptă cu o singură condiție: să-l ducă până la o baltă pe care s-o înconjoare cu el de trei ori. Baba încearcă să-i facă pe plac și, luându-l în spinare, începe să alerge, dar tocmai când să ajungă la finiș, un cocoș cucurigește și diavolul se afundă cu baba în baltă.

Partea cea mai insolită a baladei este tocmai atmosfera agitată, alertă, terifiantă, redată prin aglomerația de verbe („saltă”, „fuge”, „zboară”, „aleargă”), care conferă dinamism acțiunii, uzitarea unor comparații deosebit de expresive și apariția miilor de duhuri care, în lumina lunii, o urmează șuierând pe baba despletită: „Baba Cloanța se pornește / Fără grijă de păcat, / Cu Satan încălecat, / Ce din dinți grozav scrâșnește / Și tot blastemă turbat. // Saltă baba, fuge, zboară / Cu sufletul după dor, / Ca o buhnă  la izvor, / Și-n urmă-i se desfășoară / Toată lâna din fuior. // Fuge baba despletită, / Ca vârtejul fioros, / Sus, pe malul lunecos, / Și-n tăcerea adâncită / Satan urlă furios. // Mii de duhuri ies la lună, / Prin papură zburând, / Și urmează șuierând, / Baba Cloanța cea nebună / Care-aleargă descântând …”[3]

Altă trăsătură importantă a romantismului moderat, de tip Biedermeier, este intimitatea. Lirica aceasta de iatac pe care a profesat-o preț de peste o jumătate de veac i-a convenit de minune lui Alecsandri care, temperamental, a fost un introvertit, fără prea mari agitații sentimentale.

Iată în acest sens un portret liric grațios dedicat de boier prințesei Natalia Ghica: „Plăcută, simțitoare, în toate grațioasă, / Ești dulce ca seninul de zi primavaroasă, / Și ochiul ce oglindă cu drag ființa ta / Nimic în astă lume nu-l poate întrista. // Tot sufletul ferice s-apropie de tine / Ca de-o sperare vie, ca de un ceresc bine, / Și nu vrea să mai zboare, simțind că a găsit / În sufletul tău gingaș un frățior iubit. // Ai farmecul puternic ce-aprinde-n omenire / Avântul de mari fapte, dorinți de nemurire. / Tu poți să dai c-un zâmbet,     c-un singur sărutat / O patrie iubită la tristul exilat. // Oricine te zărește e mulțămit de viață, / Că-ți râde veselia ș-amorul dulce-n față. / Ești cea mai drăgălașă minune cu ochi vii, / Ești cea mai adorată … și numai tu n-o știi!”[4]

Militantismul social-politic este o altă trăsătură a romantismului Biedermeier pe care l-a ilustrat excepțional bardul de la Mircești. În Hora Unirei, poezie publicată la 9 iunie 1856 în revista „Steaua Dunării”, boierul-patriot militează pentru Unirea Principatelor Române. Versurile acestea au devenit celebre: „Hai să dăm mână cu mână / Cei cu inimă română,/ Să-nvârtim hora frăției / Pe pământul Românie! // Iarba rea din holde peară! / Peară dușmănia-n țară! / Între noi să nu mai fie / Decât flori și omenie! // Măi muntene, măi vecine, / Vină să te prinzi cu mine / Și la viață cu unire, / Și la moarte cu-nfrățire! // Unde-i unul, nu-i putere / La nevoi și la durere. / Unde-s doi, puterea crește / Și dușmanul nu sporește …”[5]

O altă cauză în favoarea căreia Alecsandri a pledat statornic a fost Dezrobirea țiganilor, pe care-o cântă-ntr-o poezie, scrisă prin 1844 și publicată în revista „Propășirea”. Iată cum sună strofa a doua a acestei poezii sociale în care Alecsandri se bucură de împlinirea dezideratului: „Veacuri multe de durere au trecut cu vijelie, / Sub asprime plecând capul unui neam în osândire! / Dar românul cu-a sa mână rumpe lanțul de robie, / Și țiganul, liber astăzi, se deșteaptă-n fericire!”[6]. Bucuria poetului poate fi mai lesne înțeleasă dacă ne-amintim că cel mai bun prieten al său și partenerul său de joacă era un rob țigan, pe numele său Vasile Porojan, căruia îi dedică și o proză memorialistică.

Înclinația către moralitate, una dintre trăsăturile romantismului Biedermeier, o întâlnim în câteva fabule pe care Alecsandri de-a lungul timpului (Zimbrul și vulpea, Curcile etc.), dar și în marile poeme istorice, cum ar fi Dan, căpitan de plai.

Iată-l pe Dan, personaj care întruchipează verticalitatea morală ideală a poporului, ce răspuns plin de demnitate dă hanului tătar Ghirai, atunci când acesta din urmă îi cere să se lepede de credința strămoșească pentru a-i cruța viața: „Ceahlăul sub furtună nu scade moșunoi! / Eu, Dan, sub vântul soartei să scad păgân, nu voi. / Deci nu-mi convine viața mișelnic câștigată, / Nici pata fărdelegei în fruntea mea săpată. / Rușinea-i o rugină pe-o armă de viteaz, / Un verme ce mănâncă albeața din obraz. / Cui place să roșească, roșească … eu nu vreu / Nici pată pe-a mea armă, nici pe obrazul meu. / Alb am trăit un secul pe plaiul strămoșesc / Și vreu cu fața albă senin să mă sfârșesc, / Ca după-o viață lungă, ferită de rușine, / Mormântul meu să fie curat și alb ca mine! / Așa m-au deprins Ștefan, ușoară țărna-i fie! / La trai fără mustrare și fără prihănie.”[7]

Ironia și resemnarea, alte trăsături ale Biedermeier Romanticism, sunt reperabile în poezia Unor critici, în care poetul, conștient de valoarea proprie, răspunde plin de modestie „criticilor” săi, nu fără a strecura și niște fine ironii: „Poetul care cântă natura-n înflorire, / Simțirea omenească, a Patriei mărire, / Chiar slab să-i fie glasul, e demn de-a fi hulit / Când altul vine-n urmă-i cu glas mai nimerit? / Și oare se cuvine, și oare-i cu dreptate / De a schimba în crime a sale mici păcate?… / O! critici buni de fașă, poeți în șepte luni, / Vulturul nu se mișcă de-un țipăt de lăstuni.”[8] pentru ca, în strofa finală a poeziei, Alecsandri să se găsească  resemnat cu ideea că vor fi și poeți mai valoroși decât el: „E unul care cântă mai dulce decât mine? / Cu-atât mai bine țării, și lui cu-atât mai bine. / Apuce înainte ș-ajungă cât de sus. / La răsăritu-i falnic se-nchină-al meu apus. / Iar voi, care asupră-mi săgeți tocite trageți, / Cântați, dacă se poate, fiți buni și nu mai rageți!”[9]

Pe baza celor prezentate mai sus, putem conchide că, în lirica romantică românească, Vasile Alecsandri a reprezentat scriitorul care a ilustrat cel mai bine romantismul de tip Biedermeier și nu închei acest capitol fără a-l cita pe olimpianul Titu Maiorescu, care, încă din 1886, în studiul său, Poeți și critici, surprindea perfect esența operei literare a lui Vasile Alecsandri:

„Alecsandri are o altă însemnătate. În Alecsandri vibrează toată inima, toată mișcarea compatrioților săi, câtă s-a putut întrupa într-o formă poetică în starea relativă a poporului nostru de astăzi. Farmecul limbei române în poezia populară — el ni l-a deschis; iubirea românească și dorul de patrie în limitele celor mai mulți dintre noi — el le-a întrupat; frumusețea proprie a pământului nostru natal și a aerului nostru — el a descris-o; […] când societatea mai cultă a putut avea un teatru în Iași și București — el a răspuns la această dorință, scriindu-i comedii și drame; când a fost chemat poporul să-și jertfească viața în războiul din urmă — el singur a încălzit ostașii noștri cu raza poeziei. A lui liră multicoloră a răsunat la orce adiere ce s-a putut deștepta din mișcarea poporului nostru în mijlocia lui. În ce stă valoarea unică a lui Alecsandri? În această totalitate a acțiunii sale literare.”

[1] Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Pitești, Editura Paralela 45, 2008, p. 148

[2] Alecsandri, Vasile, Poezii populare ale românilor, București-Chișinău, Editura Litera Internațional,  1988,   pp. 9-10

[3] Alecsandri, Vasile, Poezii, vol. I, prefață de Paul Cornea, București, Editura pentru Literatură, 1967, colecția „Biblioteca pentru toțiˮ, p. 12

[4] Alecsandri, Vasile, Poezii, vol. II, prefață de Paul Cornea, București, Editura pentru Literatură, 1967, colecția „Biblioteca pentru toțiˮ, p. 52

[5] Alecsandri, Vasile, Poezii, vol. I,  p. 297

[6] Alecsandri, Vasile, Poezii, vol. I, p. 163

[7] Alecsandri, Vasile, Poezii, vol. II, p. 227

[8] Alecsandri, Vasile, Poezii, vol. II, p. 483

[9] Alecsandri, Vasile, Poezii, vol. II, p. 484

by