Şi-au trecut deja şase ani (incredibil) de când Î.P.S. Bartolomeu Anania a fost chemat la Domnul. Vă amintiţi? Era 31 ianuarie 2011. Eu nu am avut fericirea să-l ascult predicând în Catedrala Mitropolitană din Cluj – şi nici să particip la „Serile duhovniceşti” organizate şi susţinute de înaltpreasfinţia sa.

Însă am avut fericirea să-l ascult în prelecţiunile susţinute la Iaşi, cu ceva ani în urmă, invitat fiind, la iniţiativa A.S.C.O.R. – Iaşi. Atunci, în marea de mulţime ce-l înconjura, am avut bucuria să-mi acorde, totuşi, semnătura pe volumul Imn Eminescului (Bucureşti, „Cartea Românească”, 1992). Şi acest autograf reprezintă pentru mine o nestemată de mare preţ.

Pentru toţi cei care nu l-au cunoscut, au rămas înregistrările audio şi video care împodobesc, tainic, timpul nostru cel limitat. Şi în această frântură de timp, în vâltorile acestui timp pământesc, bine ar fi să dorim, dragilor, puţin câte puţin, să ne „grădinărim” sufletul.  Ascultându-i şi reascultându-i vocea, am această încredinţare, vom fi ajutaţi să ne ridicăm din mâzga cea putregăioasă a nimicniciilor de tot felul; vom simţi cum încolţeşte în adânc de adânc sămânţa credinţei aruncată pe calea undelor.

Miniprelecţiunile sale (care nu depăşesc decât arareori 15 minute) dezvăluie o cultură complexă, acumulată nu doar din cărţi, ci mai ales din experienţe trăite. Şi-n prolifica-i viaţă (s-a născut la 18 martie 1921), înaltpreasfinţia sa s-a confruntat cu multe durităţi, dar prin credinţă, a izbândit întotdeauna.

Vocea ÎPS Bartolomeu Anania devine balsam binecuvântat. Discursul este lin, grav, explicit. Sintagma „iubiţii (dragii) mei” este mângâietoare.  Invită la ceea ce înaltpreasfinţia sa numeşte „strămutare de conştiinţă”. Exemplul concret, cel trăit sau experimentat, însoţeşte litera Sfintei Evanghelii. Şi aşa explicaţia devine facilă.

La una dintre multiplele „sfaturi duhovniceşti”, aminteşte de dubla ipostază a lui Iisus Hristos: cea de „miel mângâietor” şi cea de „secure care pedepseşte şi nimiceşte”. Deocamdată, noi vedem şi simţim doar „opera Mielului”! Dar să nu uităm, ni se atrage atenţia, va veni şi vremea „securii” cea judecătoare. De aceea, s-ar cuveni să ascultăm de sfatul părinţilor noştri, preoţi şi duhovnici, că mai avem „şansa îndreptării”, dar – Atenţie! – până nu e prea târziu.

Rosteşte înaltpreasfinţitul Bartolomeu Anania: „Din orice cădere există şi ridicare”. Dacă avem neşansa de a fi „muşcaţi de şarpele veninos al păcatului”, prin credinţă – ne putem curăţa.

Important este să dăm dovadă de „optimism creştin”; să fim stăpâniţi, neîncetat, de acea binefăcătoare „nelinişte mântuitoare”, care ne va ajuta să ne strunim gândurile întru purificare, purificând apoi, şi trupul. Nimic nu este imposibil.

Cobori, te ridici; iar cobori – şi iar te ridici!

Îmi răsună-n inimă cuvintele înaltpreasfinţitului: „Să-ţi asumi liniştea de a fi neliniştit”. După orice cădere (în păcat), e nevoie de voinţă pentru a te ridica. Greşelile sunt inerente în acest vălmăşag al cotidianului, când multe viclenii şerpuitoare ne înveninează. Dar dacă voi rosti, cu evlavie: „Cred Doamne, ajută necredinţei mele!”, negreşit liniştea şi speranţa va spori în sufletul meu cel răvăşit.

Înaltpreasfinţitul Bartolomeu Anania a repetat mereu o sintagmă care ne dă speranţa că vom deveni mai buni, sau ne vom strădui să devenim mai buni: „Cred în scânteia divină a omului”!

Cu această nobilă speranţă, vom încerca preacucernice Părinte, să-ţi urmăm sfatul de a nu ne lăsa „robi păcatului, la nesfârşit”, de a avea grijă de „viaţa sufletului” nostru care este  „partea nobilă şi eternă din om”, partea cea nobilă din noi.

Fie ca lumina divină să te însoţească pe cărarea veşniciei, iar atunci când se va putea, să te rogi şi pentru noi, cei de-aici, minusculii şi neajutoraţii.

Livia Ciupercă, UZPR

by

Referinţă Bibliografică

LIVIA CIUPERCĂ: IN MEMORIAM – I.P.S. BARTOLOMEU ANANIA/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 30 ianuarie 2017