Copilăria este o treaptă a începuturilor, parcurs cătinel şi poticnit, mai ales dacă nu ţi s-a hărăzit un sprijin de nădejde. Şi în inconştient (s-a dovedit clinic) rămân încrustate frânturi neîntinate. Peste ani, la maturitatea cea deplină, trecutul e foarte posibil să ni se reflecte, precum un apus de soare, cu fiori mai mult sau mai puţin duioşi. Depinde! Ariile sale simbolice ar putea degaja anumite rezonanţe. Dacă evoluţia a fost prea severă şi încorsetată de oprelişti – în mod cert, ai putea să te simţi oţelit şi închistat; dacă acel timp a fost împodobit de modestie şi iubire, copilăria îţi transpare precum o grădină cu flori parfumate. 

Această ultimă proiecţie metaforică ni se dezvăluie emoţionant şi fascinant în imaginarul unui distins profesor, fondator al Academiei de Ştiinţe din România, pe numele său Constantin Kiriţescu, la 140 de la naşterea sa.
Şi cum refuz tradiţionalul medalion aniversar (sau comemorativ), iată, de această dată, să dovenim nonconformişti. Să invităm pe cel aniversat să-mbrăţişeze amintirea – cum ştie el mai bine. Şi o ştim prea bine. Constantin Kiriţescu a avut darul evocărilor. Şi ca pe-o mângâiere peste timp, ales-am un buchet de Flori din grădina copilăriei, amintiri aşternute pe hârtie, într-un moment de odihnă creativă, pe când era la Sinaia, în august 1932. Aşadar, cu gândul la figura emblematică a omului de ştiinţă Constantin Kiriţescu (3 septembrie 1876 – 12 august 1965), să ne apropiem de text, călătorind, imaginar, spre un timp de poveste:
„Grădina copilăriei mele este un petic de mahala bucureşteană. Maidan cu bozii şi cu pălămidă. Răzoare cu crăiţe, tufănică şi ochiul boului. Curte cu dud şi coteţ de găini, strânsă între calcanuri drişcuite gros şi uluci…
Din grădina copilăriei mele nu lipseşte zgomotul, mişcarea, viaţa. Pe maidan roiesc copiii, jucându-şi arşicele, ţurca, poarca, şotronul şi barul, pe când văzduhul vuieşte de zbârnâitorile zmeelor. Pe băltoace măcăiesc raţele… Uliţa răsună de lălăiala câinilor… Pe laviţele dinaintea porţilor se adună vecinii seara la taifas, ca să-şi mai uşureze sufletul de povara vieţii.
Mi-a fost dragă grădina copilăriei mele, în care tovarăş îmi era credinciosul Azorache, iar maestru de joacă Tănăsică; în care Mamaia ne depăna povestea zaverei turceşti de la 1848, iar coana Lucsiţa ne înşira pricinele proceselor ce nu s-au stins decât odată cu viaţa ei; în care Maica Anuţa bătea dudul pentru bucuria nepoţilor şi ţinea cu sfinţenie soroacele, pentru trebuinţele sufletului. Şi n-a început să se destrame farmecul grădinii copilăriei, decât atunci când am luat drumul şcoalei nemţeşti, ca să aflu de la dl. Kantor tainele pedagogiei ungureşti, ori când, băietan mai răsărit, am început, în preajma vrednicului neica Tudorache, să mă iniţiez la şcoala virtuţilor bunului cetăţean.
Aşa cum a fost grădina copilăriei mele, nu mi-e ruşine cu ea. Îi păstrez icoana credincioasă în suflet, de unde n-au putut-o izgoni nici imaginile mai proaspăt întipărite ale grădinilor cu caturi de pe malurile lacurilor italieneşti, albastre ca cerul de pe cărţile poştale ilustrate, nici idilele rurale cântate de poeţi romantici.
Mi-e dragă amintirea uliţelor de mahala pe unde-am hoinărit, cu Azorache după mine. Mi-e drag maidanul pe care am înălţat zmeul.
Mi-e dragă aducerea-aminte a tovarăşilor cu care laolaltă am crescut şi cu care de atâtea ori m-am bătut.
Mahala bucureşteană, urgisită şi defăimată, ţintă a batjocurilor, nu te vor înţelege şi nu-ţi vor preţui farmecul cei ce n-au trăit înlăuntrul tău anii copilăriei, cei care n-au făcut acolo ucenicia vieţii!
Pentru mine, eşti crâmpei din existenţa mea, scenă, decor şi figuraţie pentru comedia tragică a copilăriei, strâns legată de amintirile, când voioase, când duioase, când dureroase, ale acestei copilării.
Printre filele îngălbenite ale cărţii vieţii, am găsit, strivite şi decolorate, câteva biete flori, culese de pe maidanurile şi din răzoarele grădinii copilăriei mele. Lung, privesc spre ele ochi-mi îmbătrâniţi. Să fie iluzia pe care o dă oboseala căutăturii, ori e de vină stropul de umezeală ce mi-a înrourat genele, că veştedele flori încep să prindă iar culoare, miros, frăgezime?
Le-am presărat aşa, înviate şi reîntinerite, în aceste pagini. Cine ştie? Mă ispiteşte nădejdea nesăbuită că în sufletul câtorva puţini, vor putea trezi o fărâmă din gândurile şi simţirea ce s-au revărsat din prea plinul inimii celui ce le-a cules, în anii de mult trecuţi…”.
La ceas aniversar, invitaţi suntem a simţi mireasme de duioasă amintire dinspre grădina copilăriei eruditului Constantin Kiriţescu înspre propria noastră trăire eternizată cu-n dulce fior emoţional. Ideal ar fi!

Livia Ciupercă/ UZPR

by

Referinţă Bibliografică

LIVIA CIUPERCĂ: Să-mbrăţişăm amintirea/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 3 septembrie 2016