Lucruri absolut esențiale sunt lăsate la o parte, în creația poetică, azi pare să primeze orgoliul celui care produce versificație. Simplul fapt că scrie poezie a devenit singurul criteriu al valorii, nu mai contează tradiția imensă a poeziei, tehnicile sale nu mai sunt respectate, de parcă astăzi am deprinde scrisul și cititul. Personalitățile care se afirmă acum sunt în cea mai mare parte niște diletanți. Conținutul, ideatica, mesajul par să fie niște anacronice obligații. Poetul contemporan nu mai are obligații. Poate singura este aceea a ignoranței în privința tehnicii redactării gândirii sale, care ar putea fi chiar artistică. Dar punerea în pagină a devenit parcă o practică dedicată doar a celor ce fac fotoculegere, tehnoredactorilor. Pare-se că nu prea mai interesează o anumită arhitectură a textului, așa cum are, de obicei, și muzica, începutul ca punct de atac, pentru captarea atenției, momentul culminant și apoi tehnica finalurilor, adeseori aducătoare de poantă, de o concluzie, care trebuie să fie surprinzătoare, șocantă. E considerată depășită cu o sută de ani era versificației în metru fix, așa-zisă clasică, toată lumea acceptă verslibrismul, acea invenție whitmaniană, dar fără să cunoască tehnicile speciale ale versului liber, care ar trebui să fie o serie de violente inovații, muzicalitate internă, succesiune de frazări frumos sonorizate, cantabilitate sau stridențe cu intenție și câte altele. Unii verslibriști dovedesc o incapacitate de a simți melodicitatea curgerii, potențialul viril al verbului. Ei lasă propozițiile să atârne, să curgă cu jet întrerupt, aleator. Prozaismul curtează tot mai des versul liber, care pășește eliberat de canoanele rimelor inteligente, adică acelea în care nu este admis să aduci substantiv cu substantiv, verb cu verb, sau facila întrebuințare a gerunziului. Frugalitatea liricii care-și zice în tot felul, de la post-expresionistă la post-modernistă, se încarcă adesea cu expresii vulgare, autorii crezând că-și exprimă astfel un fel de protest, de cele mai multe ori fără adresă și malnutrit.

Dan C. Mihăilescu: „Există multă maculatură poetică, în care versul liber nu este o formă de expresie legitimă în raport cu ceea ce vrea și simte poetul, ci este un refugiu al neputinței și lipsei de talent a unuia sau altuia care ar vrea să fie poeți, dar nu sunt în stare să scrie poezie”.

Nicolae Manolescu, în Despre poezie: „Se vorbeşte totodată de la un timp de postmodernism. E drept, prea puţin sau deloc în legătură cu poezia. Termenul, folosit întâia oară de către urbaniştii americani şi într-o accepţie destul de precisă, a câştigat teren în ultimele decenii, ajungând până la a defini o atitudine şi o epistemă deosebită de cea modernă, dar n-a fost aplicat sistematic la poezie, în momentul de faţă, confuzia continuă să fie destul de mare în privinţa postmodernismului şi există cam tot atâtea păreri câte capete şi-au pus la contribuţie materia cenuşie. Să mai spun că postmodernismul este definit, în aceste condiţii, într-un mod absolut contradictoriu şi că uneori aceleaşi argumente servesc la concluzii opuse?”

Verslibriștii se privează singuri de șansa pe care o oferă poezia în metru fix, niciodată depășită, niciodată anacronică.

Mirela-Ioana Dorcescu, într-un aplicat și inovator studiu hermeneutic, intitulat Secțiunea de aur în poezie și apărut, în acest an, în volumul său HERMENEIA(Editura Mirton, Timișoara, 2019), subliniază, aprofundează și validează metoda impusă de soțul ei pentru analiza de text : căutarea și, eventual, identificarea Secțiunii de aur (a numărului de aur) în poezie. În România, primul scriitor care s-a ocupat cu prezența acestui număr celebru (euclidianul phi, irațional, aproximativ egal cu 1,618033…) în operele poeților români este Eugen Dorcescu, în urmă cu patru decenii, în cartea sa Embleme ale realității (București, Ed. Cartea Românească, 1978 ). Finalitatea acestei întreprinderi, deopotrivă teoretică și practică, era aceea de a inova, de a diversifica și înnobila critica literară autohtonă.

Mirela-Ioana Dorcescu: „Care este materialul poetic supus determinărilor numerice? Aparent, doar cel sonor. Eugen Dorcescu propune o analiză a expresiei fonice a textelor, concepută în mai multe etape: stabilirea măsurii versurilor; determinarea cadenței naturale a poemului, rezultată din modul de combinare a silabelor neaccentuate și a celor accentuate. Atunci când rezultatul acestor operații este 1,6…, sau un număr foarte apropiat se constată existența secțiunii de aur în construcția respectivei poezii”.

Autoarea cărții ne pune pe gânduri. Desigur, precizează ea, statutul de capodoperă al unui poem nu poate fi acordat doar în urma împărțirii numărului de silabe neaccentuate cu numărul celor accentuate, făcând abstracție de gradul de profunzime al textului respectiv, de ceea ce numim uneori mesajul poetului, filozofia din gândirea sa, tot ce ține de instrumentarul criticii literare. Dar Secțiunea de aur nu poate fi ignorată. Un poet poate ajunge inconștient la secțiunea de aur, însă travaliul său artistic presupune o cunoaștere profundă a tehnicilor de versificație, o virtuozitate în manevrarea cuvântului și o conștiință de sine, în plenitudinea personalității sale artistice. Din experiență proprie, pot confirma faptul că materialul lexical poate ajunge la o maximă concentrare a densității sale, suportând constrângeri asumate, adesea convenții autoimpuse și o siluire ascetică în evitarea expresiei difuze și a verbiajului, atât de frecvente în verslibrism. Punerea în pagină a unor asemenea texte presupune o înclinație temperamentală spre muzicalitatea rezultată din sonoritatea cuvântului bine temperat. E greu de crezut că asemenea performanțe se pot realiza fără o cunoaștere teoretică și practică a tehnicilor versificației.

Interesantă propunerea lui Eugen Dorcescu de a considera numărul de aur un argument pentru demonstrarea statutului de capodoperă al operei poetice, observă autoarea: „certifică armonia raporturilor dintre forme, idei și tot ceea ce înseamnă performanță poetică la nivel de excelență”.

Eugen Dorcescu abordează ritmurile poemelor O, mamă…de Mihai Eminescu și Izvorul de Lucian Blaga. Deci ipoteza sa de lucru este validată de existența unor poeme românești ale căror linii expresive corespund secțiunii de aur.

O contribuție esențială, realizată printr-o demonstrație simplă, o aduce autoarea Hermeneiei găsind, și pentru zilele noastre și în imediata apropiere, creații care atestă perfecțiunea, având în comun cu marii poeți români cifra magică rezultată din raportul silabelor neacccentuate cu cele accentuate, și asta chiar în poeziile lui Eugen Dorcescu sau Șerban Foarță. Alături de texte, sunt prezentate, cu competența filologului profesionist, schemele (scheletele) acestora, măsurate riguros. Poetul Dorcescu a exersat, conștient de sine, mai mult de patru decenii, tehnici pe care le-a observat cu atenție la poeții noștri importanți. De pildă, observă autoarea, pe Dorcescu l-au preocupat rimele rare. În lirica românească, au excelat, în acest sens, Ion Barbu și Tudor Arghezi. Poetul timișorean utilizează rimele rare în două variante, sincategorială, constituită din lexeme care aparțin aceleiași părți de vorbire, și heterocategorială, alcătuită din lexeme cu încadrare morfologică diferită. (Desigur, varianta a doua este mai dificil de realizat, dar oferă un plus de surpriză).

Și iată că există printre noi poeți ale căror lucrări se pot numi capodopere, poeți în viață, geniali. Versificația lor nu este o continuare a clasicismului stil Alecsandri, ci este o formulă modernă, care aduce multe noutăți în privința raporturilor dintre cuvinte, generând o muzicalitate aparte și încărcându-se de sensurile actuale ale secolului XXI.

LUCIAN BURERIU: VERSLIBRISMUL ȘI SECȚIUNEA DE AUR / Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 22 aprilie 2019