Sentinţa veacurilor
În legile de praf se ancora pământul
Şi jertfa unei lumi se împlinea profetic,
Cu braţe ridicate se aştepta legământul
La zidul unei plângeri ce se lovea estetic.
Şi se năştea un veac în straie de lumină
Iar vechea-nţelepciune trudea să îl ascundă,
Dar tot ce aducea era o lume plină
De unul adevar ce-avea să o pătrundă.
Iar temple umilite vibrau a detronare,
Prăpădul şi urgia în vorbe se simţea,
Când vocea-I se-auzea de sus ca o mustrare
Şi nici chiar sinedriu nu o putea-nfrunta.
Identitatea lumii se preschimba ştiut
Şi se lupta fiinţa cu dorul şi cu ura,
Că-şi alegeau un drum, înalt sau chiar căzut,
Lumină şi-ntuneric fiindu-le măsura.
Cuvântu-I pătrundea în tot ce-avea simţire
Cu adevărul tainic înveşmântat în pace,
Dar liniştea ascunsă vorbea o uneltire
Ascuns, ca pe-o minciună, să-l piardă pe o cruce.
Mila şi iubirea-I spălat-a tot ce doare,
Moartea şi suferinţa să-şi uite tot folosul,
Şi răsplătea cu pace celor ce cu ardoare
Din propria lor beznă simulau frumosul.
Mărturisind că este Fiul şi salvatorul
Viaţa şi-a arătat, chiar şi pe cea de-apoi,
Spulberând deznădejdea, precum se sparge norul
Să ştim că harul Lui va fi mereu cu noi.
Dar s-a-mplinit sentinţa şi sânge-a curs uşor
Şi se scurgea plângând şi din lemn şi din coapsă,
Căci ce-a iertat atunci, pe cruce, tuturor,
El, sfântul iertător, a primit ca pedeapsă.
În ochi cu lacrimi calde ne iubeşte-ntr-una
Şi vrea ca orice suflet din raiul Lui să guste,
Şi chiar de niciodată nu i-am simţit rachiuna
L-am răstignit şi-atunci, şi-acum când nu mai este.
Slavă Ţie Maică Sfântă
Maică Sfântă ce în lume
Ai adus pe fiul tău
Să ne de-a Dumnezeirea
Mântuindu-ne de rău,
Ce la umbra crucii Sale
Tu ai stat pân’ la sfarşit
Şi acum plângi din icoane
C-au uitat ce-ai zămislit.
Maică Sfântă a-nchinării
Ce le-ai arătat minunea
Şi înţelepciunea sfântă
Ca să poata schimba lumea,
Ce-ai grăit mărturisirea
Celor fără de prihană
Şi ai mângâiat cu harul
Pe cei aflaţi în prigoană.
Slavă Ţie Maică Sfântă
Prea cinstită şi curată
Făcătoare de minuni
A credinţei ne-ntinată,
Slavă Ţie Maică bună
Ce sufletele ocroteşti
Şi la piept ne strângi Măicuţă
Şi nicicând nu oboseşti.
Iz de rânced
Mirosim a lumânari
Arzând în candela vieţii,
Aprinsă de Dumnezeu
Să ne întalnim cu sfinţii.
Însă am pierdut lumina
Şi am rămas fumegând,
Bâjbâind în întuneric
Flacăra nemaiavând.
Mirosim a cruci de lemn
Pe drumul vieţii uitate,
Lăsate de Dumnezeu
Să ni le căram în spate.
Însă ne-am pierdut credinţa
Şi avem umerii goi,
Rămănând cu suferinţa
Ce-a crescut încet în noi.
Mirosim a rugăciuni
Întrerupte, ca pe-un fleac,
Ce ni le-a dat Dumnezeu
Să fie al nostru leac.
Însă ne-am pierdut voinţa
Şi ne săltam din genunchi,
Neputinţa ne încearcă
Şi-o simţim până-n rărunchi.
Mirosim a pocăinţă
Numai pentru ce noi vrem,
Cerută de Dumnezeu
Sufletul curat s-avem.
Însă mult am pierdut calea
Dând otravă gândului,
Respirând greu agonia
Tristă a nimicului.
Mirosim a Dumnezeu
Căci cu Duhul ne-a atins,
Însă ne-am pierdut aroma
Ce cu al nostru iz am stins.
Isuse crucea Ta o port
Crucea de câte ori o văd
Mi-aduc aminte şi-ncet plâng,
Că agăţat de ea Ai fost
Ca eu în ceruri să ajung.
Mi-ai dat s-o văd arzând pe boltă
Şi flăcări căzând pe pământ,
Şi am înţeles, o Doamne
Că era sângele Tău sfânt.
Iar semnul ei când eu îl fac
Sufletul de Duh mi-e plin,
Liniştea-mi şi mângâierea
Ştiu ca de la ea îmi vin.
Când o ating umbra-i o simt
Cum mă binecuvântează,
Tu de pe ea te-ai înălţat
Şi mi-ai lăsat lumina trează.
Rugăciunea-i când rostesc
Bucuria mi-e-nzecită,
Şi privesc a ei minune
De cuvântu-Ţi însoţită.
Isuse crucea ta o port
Căci mi-ai cerut s-o am cu mine,
Ca mântuire, nu povară
Şi într-o zi voi fi cu Tine.
De-ai şti Doamne
De-ai şti Doamne cât mă doare
Când te calcă în picioare
Că-i Luni sau Vinerea Mare,
Zi de-odihnă sau de post,
Că-n lume nu mai ai rost.
De-ai şti Doamne cât mai plâng
Când văd biserici la pământ
Şi cenuşa lor în vânt,
Când cuvântul Ţi-l rostesc
Dar cu nesaţ se-nbogăţesc.
De-ai şti Doamne ce trist sunt
Când sufletele îşi tot vând
Răului ce-l au în gând,
Lumii pe plac să îi fie
În loc să-ţi slujească Ţie.
De-ai şti Doamne cât mă doare
Când se roagă din picioare
Să le mai dai o scăpare,
De la pedeapsa cerească
Pentru pofta lor trupească.
De-ai şti Doamne cât mai plâng
Că-n inimi doar ură-şi strâng
Şi poruncile î-Ţi frâng,
Căci tot ce ştiu să iubească
E mândria omenească.
De-ai şti Doamne ce trist sunt
Căci la crucea Ta plângând
Nimeni nu mai este stând,
Clopotele nu mai bat,
De Tine toţi au uitat.
De-ai şti Isuse al meu
Acest veac cât e de greu,
Cum ne-ai spus Doamne mereu,
Dar mă rog noapte şi zi
Cât mai repede să vii.
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..