Motto:„…nu mai sunt flori,

sufletul lor

doarme în bulbi.”

(Nina Cassian)

          Mare, eu chem gândurile, tu valurile…, haide să le trimitem în lumea trecută cu jalea anilor plecați din iubire…!

E iarnă, e singurătate…, melancolia la malul mării e iremediabilă, descurajarea în sufletu-mi e o grație sortită să facă o glumă cu mine reamintindu-mi de o iubire de demult ce se zdrobește-n trist chin de vântul zorit să-i întindă gheața.

Parcă n-am mai iubit niciodată de atunci…, gândurile-mi sunt departe, parcă nu-mi mai este dragă viața și plec acum să caut nimbul repaosului.

E iarnă, se sfârșește decembrie ca iubirea pentru fata de demult ce s-a întors de nu știu când, de nu știu unde, căci n-am mai văzut-o de când o zăream sub umbra unei străzi cu trandafiri pe când i-aș fi prădat iubirea ca să fie mai dulce!

…„toate mă dor / gura – de dor, / ochii – de plâns.” (Nina Cassian), îi scriu fetei de demult, pe care-am iubit-o ca hoțul și-o regret azi ca păgubașul – dintr-un motiv secret îi spun doar inițiala „L” a numelui, dar în litera aceasta pe care-o măzgălem prin caiete eu închideam demult ființa și sufletul unei iubiri – iar ea-mi răspunde: „…mâine dimineață mi-am propus să fac o plimbare la malul mării…, doar eu cu gândurile…!”.

Locuiește la malul mării fata de demult, eu nu știu de când, eu nu știu de ce, eu nu știu cu cine, dar azi e iarnă senină pentru ea, căruntă pentru mine, iar gândurile noastre pleacă seara de la noi și se duc singure împreună, căci numai ele singure mai sunt câte un ceva din noi întâlnindu-se și nimeni nu le poate face rău, căci nimeni, nimeni nu știe…!

S-a sfârșit, aproape, decembrie, în 2025 și nu mai ninge, căci de o vreme anotimpul nu mai e anotimp, e o confuzie de anotimp, cum toate par azi să fie, de-a valma…! Aș fi vrut să scriu o carte de iubire din gândurile-acestea, dar clădesc din bucăți de singurătate țărmuri de mare pustii, de hoinărit cu gândul nervos, ieșit din casa bătută în cuie a iubirilor mele plecate nu contează încotro…!

Cum o fi în clipa această la malul mării? Trist ca aici, la malul unui pământ cărunt, gol, uscat, fără flori. Căci:

„…nu mai sunt flori,

sufletul lor

doarme în bulbi.”

          Sosește Crăciunul, e Ajun, bate la ușă, iar cei fără nimeni și fără nimic, sărmani, bolnavi nu-i deschid. De ce să o facă dacă ei au casa lor plină de singurătate!? Crăciunul e în prag, dar bucuria lui pe lângă că aparține anul acesta mai mult ca oricând celui căruia-i dă mâna, este și infectat cu snobism, despiritualizare, desacralizare până în măduva oaselor.

Puţine momente păstrătoare de tradiţie populară românească au rămas în manifestările ritualice, la sărbătorile toate, ale noastre. Sunt searbăde, terne şi viciate cu obiceiuri străine de firea şi înclinaţiile neamului românesc, străine de ce e mândru, pur, sublim, nu mai au arderea înveselirii cumsecade, la ospăţul sărbătoresc al ţăranului român. În viaţa noastră, sărbătoarea trebuie să aducă în faţă clipa extazului, splendoarea idealurilor, să aştearnă peste amintirile dramatice şi gândurile întunecate nepăsarea sau chiar uitarea.

Dar astăzi, când românul parcă vine dintr-o lume exterioară lui, când idealurile sale sunt mult prea iluzorii, sărbătoarea a devenit apogeul schematizării obiceiurilor tradiţionale cristalizate într-un substrat infuzat „modern”, ce înlătură ceea ce e original şi, într-o intenţionalitate subordonată snobismului aduce formalisme ieftine, banale şi ridicole, iar bucuria devine o extremitate conformistă, perimabilă şi naivă. Aboleşte timpul mirific şi introduce timpul factologic, iar toleranţa nu poate deculpabiliza toate vinovăţiile. Baştanii scandaloși ai vremurilor noi fac o revenire obsesivă la uzurparea obiceiurilor ritualice şi includ bravada. Iar pentru că în aceste timpuri jertfa de sine nu e înstrăinarea, ci rămânerea la vatra satului, dezrădăcinarea însădeşte grandoarea unui dispreţ iremediabil, faţă de datini!…

Eu din atare motiv mă retrag din iureșul decadent și mă întorc nostalgic la copilărie, la fata de la malul mării, cu nume prescurtat „L”, căci ea nu vrea să brodez eu, cum mi-e obiceiul, povești sentimentale din viețile celor ce-și îmbătrânesc anii în loc să-i prefacă secunde. Pe această fată de demult, dragă, n-o știu decât ca pe prima dezlănțuire a primei iubiri, frumoasă, veselă, atât de frumoasă încât marea-și aduna de pe atunci florile cerului ca să-i primească azi la mal ochii și veselă, atât de veselă încât sufletul îmi tremura învățându-mă de pe atunci că iubind ți se pare marea un cer pe pământ, gândul o pasăre între malurile unei sărutări, bătaia inimii un neastâmpăr al trupurilor golite de tot și îmbrăcate numai în una și aceeași nebunie…!

E decembrie 2025, sfârșit de decembrie, început de iarnă, Ajun de Crăciun…, merg de-a lungul timpului ca de-a lungul malurilor și găsesc marea și gândurile în forme de inițiale pe o invitație la nuntă. Mi-am adus aminte de fata de demult, frumoasa fată pe care o iubeam și mi-am imaginat că aceste inițiale se iubesc în locul nostru, la malul mării, căci noi, la malul vieții am obosit iubind fiecare pe altcineva…!

Ce păcat că nu suntem și noi maluri ca să privim apa ducânduse-n larg, iar noi rămânând locului pentru totdeauna…! Oare dacă am fi adunat de când ne-am despărțit picătură de timp cu picătură de timp, n-am fi făcut din ele o mare?! Ba da…! Și n-am fi mai rămas doar cu dorul mării și malurilor îmbrățișate-n târziul unei iubiri fără noroc și cu singurătatea strivită de sărutări de gheață la sfârșitul lui decembrie cărunt…!

(Aurel V. ZGHERAN)

by

Referinţă Bibliografică

Marea, un cer pe pământ/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 24 decembrie 2025