Molatecă, ploaia înmoaie glasul rece-al dimineții,
Cu pas iernatec, obosită, îmbracă în suspin cărarea,
Cu gene-nrourate, clipește-n streașină-ndurarea,
Când, zgribulit, un vrăbioi își scutură aripa vieții…
Măruntă, ploaia se-nfinge-n ochi cu patima-nsetării,
Timidă-mi alipește gândul de-a timpului răscruce,
Când ne ferea, uimiți de ruinări plenare din uluce,
În mănăstirea magică-a cuvântului, cetatea învierii.
Și îmbunam secunda rară,să-ntindă falduri de plăcere,
În geamul roșu murmura, aprinsă, lampa din mușcată,
Ne rechema din scufundările-n imens de lume colorată,
Sărutul, ce-și îmbătrânea un dulce chin, de așteptare…
Vii picături, cu pumnii uzi, lovesc nostalgic a mă duce
Într-o poveste cu amintirile, căzute din uluce sparte…
Atât de-aproape ești… lin, scârțâit de ușă ne desparte
De o cetate a-nvierii… unde, cu dorul, urc, acum, pe cruce…
MARIA BOTNARU
SURSA: tighinaromaneasca.wordpress.com


