Îi picta revederea pe ochi cu degetul său cenușiu,
Cu bulbucii desculți, naiul ploii la pragul ei acorda,
Vechea ie, îngrelată de timp, mirosind a pustiu,
Jinduia să i-o ungă pe trupul ei cald… fără a o-ntreba.
Ea-i simțea îmbrățișarea cum aleargă pe spate răcind,
Aștepta gri de nor să-și prelingă pe geam nostalgia,
Insomnii alungite în chin să-i întunece noapte horind,
Răsturnată din palmele frunzei cu murmur, Melancolia…
Ea fugea de potopul cu rumoarea uscată pe buze,
Cu zăbrele de vise îngrădea, leneș, pulsul obositor,
Tăinuia de ea versul, ce suflarea-n plămezi noi răpuse,
Să nu-și verse cămașa din rece fior pe-opalinu-i fuior.
Dar miracol țesu (s-o aline!) melancolică strună,
Cu senin orbitor cenușiul de ochi îi străpunse,
Visuri noi, înșirate pe-o rază, zglobie, de lună,
I le prinse mărgele și-n brățară pe mână le puse.
Doar pe suflet uită să-și arunce plasa rebelă stihia,
Mizând pe al toamnei dichis, că i-ar fi împăcarea…
Îndesând munți pe dor, zgâlțâi de somn gelozia,
Când, pe-o scară de vers, ea-și clădea evadarea…
Și-i deschise suflarea… ajustând ia ei, de-ntomnare,
Așternu larg de suflet, fără rezerve, iertându-i păcat,
Să nu afle, naiva, că anume, dulcea ei desfătare
E beția cu care adapă ea poeziei setea-n crud aluat.
25 septembrie 2018 Maria Botnaru


