Maria Delavrancea – O personalitate uitatã

Autori: Mariana Bendou şi Vasile Ruşeţi

Dacã cele patru fiice ale sale (Cella, Margareta, Niculina, Henrieta) au strãlucit în peisajul cultural românesc fiind bine consemnate în arhive, Maria Delavrancea, nãscutã în anul 1862 ca Maria Lupaşcu[1], a fost, poate pe nedrept, datã uitãrii. Ea a fost fiica lui Alexandru Lupașcu, membru marcant al Partidului Liberal, preşedintele de onoare al Societăţii Transilvania (Astra) și susținător al fruntașilor ardeleni în lupta pentru eliberarea națională și socială, și a Lucreției, sora mai mare a Elenei Verghy ce aparținea aristocrației din regiunea Moldovei.

După ce a susținut examenul de bacalaureat în 1879, eveniment consemnat în presa vremii, Maria Delavrancea – Lupaşcu a devenit prima femeie licenţiată în mate-matici din România, iar după absolvirea facultății, şi-a luat licenţa şi în filozofie.

În anul1880, Maria Lupașcu devenise profesoară la Externatul secundar de fete Nr. 1, condus de domnişoara Henrieta Lupaşcu. Şcoala avea 42 de eleve şi o singură clasă, corpul didactic fiind compus din domnișoarele Henrieta Lupaşcu, Maria Lupaşcu, (viitoarea doamnă Delavrancea), Maria Zaharescu, Maria Sion Souţu și Teodora Ştefănescu, care predau cursurile gratuit.

Maria Delavrancea (Lupaşcu) a fost profesoară și inspectoare generală și, în perioadele 1912-1917 si 1918-1928/27 , directoarea Școlii Centrale de fete din Bucureşti devenitã ulterior Şcoala Secundară de fete Gradul II Internat, pînă în 1927/28[2]

În octombrie 1927, doamna Maria Delavrancea, văduvă de zece ani la acel moment (scriitorul Barbu Ștefănescu Delavrancea a încetat din viață la Iași, pe 29 aprilie 1918) a fost înlocuită de la conducerea Școlii Centrale din Bucureşti. Motivul legal: limita de vârstă. „Doamna Maria Delavrancea, fără nicio prevenire, este scoasă în uliţă, în ajunul lui Sf. Dumitru, trebuind să părăsească imediat locuinţa de la şcoală, neavând drept resurse decât ceea ce i se va fi cuvenit ca pensie, o! pensia!, după o viaţă de muncă, de devotament şi abnegaţie…Legea o fi dură, dar straşnic de împietrite mai sunt şi sufletele unora dintre cei care trebuie să o aplice.” scria ziarul „Cuvantul” din octombrie 1927. În anul 1930, Iuliu Maniu publica un apel emoţionant în ziarul „Epoca” insistând pe necesitatea de a i se face dreptate văduvei lul Barbu Delavrancea „a cărei activitate şcolară şi ale cărei sacrificii pentru învăţământ sunt bine cunoscute” […]

Fratele Mariei, diplomatul și juristul Ștefan Lupașcu, a fost tatăl Ștefanei Velisar Teodoreanu, soția scriitorului Ionel Teodoreanu, iar mătușa maternă a fost Elena Miller-Verghy, care deținea un institut pentru domnișoare în București, școală la care un timp a fost profesor tânărul Barbu Ștefănescu Delavrancea viitorul soţ al Mariei, un tânăr scriitor la acea vreme, care a curtat-o o vreme pe Mărgărita (fiica Elenei Miller-Verghy deci verişoara Mariei) . Scriitorul s-a căsătorit cu Maria Lupașcu pe 13 februarie 1887 și în același an a venit pe lume prima fiică a cuplului, Cella Delavrancea.                                                 Se pare cã la pensionul doamnei Elena Miller-Verghy s-au legat mai multe iubiri cu profesorii mai tineri care predau acolo: Alexandru Vlahuţã (care predat limba românã) cu Margareta Dona, Ştefan Sihleanu cu Henrietta Lupaşcu, Virgil Arion cu Zoe Peretz, Barbu Şt. Delavrancea (probabil preda … matematicã?! fiind pasionat de rezolvarea problemelor) cu Maria Lupaşcu.

Maria Delavrancea nu are numai gloria de a fi fost soţia lui Barbu Ștefănescu Delavrancea şi o distinsă profesoară ale cărei sacrificii pentru învăţământ au fost bine cunoscute; ea mai are şi meritul de a fi fost prima femeie româncã licenţiatã în matematicã şi care a iubit şi a predat filozofia.

Ceea ce ne-a frapat foarte mult legat de personajul Maria Delavrancea este nu doar puţinãtatea informaţiilor despre acesta ci şi faptul cã nici mãcar fiica sa, Cella Delavrancea, nu face referiri mai detaliate menţionând-o sporadic, în vreo douã trei cuvinte.Spre exemplu: „Mama, fiind foarte ocupatã cu catedra de filozofie la şcoalã şi cu lecţiile de pian acasã,  nu prea avea timp sã se ocupe de noi, trei fetiţe”.[3] De aceea, am putea deduce şi faptul cã relaţiile dintre Cella şi Maria Delavrancea, de-a lungul timpului, nu au fost extraordinare.

Cu toate acestea, Maria Delavrancea a constituit un model în ale pianului pentru fiica sa, cunoscuta pianistã şi scriitoare Maria Cella Delavrancea[4], lucru recunoscut chiar de ea însãşi: „Mama îmi formase gustul expresiei, fiind o remarcabilã pianistã, eleva preferatã a maestrului Eduard Wachmann, cu premii strãlucite la Conservatorul Superior din Paris.” Eduard Wachmann[5] a fost un strãlucit  dirijor, compozitor şi profesor universitar român de origine germanã (1836-1908), fondator al Societãţii Filarmonice Române (1868) unde a activat ca dirijor şi director.

Pe Maria  Delavrancea “Aş fi vrut să o scriu aci pe numele ei de fată, ca să spun cât a reprezentat ea prin ea însăşi; dar simt că aş jigni prin aceasta un efort de o viaţă prin care, împlinindu-şi totuşi cu mari posibilităţi şi cu mari merite îndatoririle ei publice, nu a dorit decât să se strângă cât mai mult, pentru a se topi în strălucirea impresionantului ei tovarăş.” preciza un articol din presa vremii . Poate şi de aceea Maria Delavrancea a rãmas istoriceşte în umbra fiind prea puţine informaţii despre viaţa sa. „Maria Delavrancea a fost 50 de ani în învăţământ. Femeia aceasta, aşa de puţintică la trup şi păşind atât de puţin înainte, a reprezentat totuşi un mare curaj şi o surprinzătoare îndrăzneală. Va fi fost, desigur, o flacără şi o nelinişte în ea pentru ca acum atâtea zeci de ani o fată dăruită cu largi posibilităţi muzicale — a fost toată viaţa ei o remarcabilă pianistă — să se înscrie, singura femeie pe acea vreme, la universitate, mai întâi la Facultatea de matematici, pe urmă, după licenţă, la filosofie, îndrăzneală pe care noi nu o mai putem „realiza” acum, dar care pe acea vreme părea atât de categorică, încât reuşita ei la un examen, prima între toţi candidaţii, a provocat o interpelare în Cameră: cea dintâi femeie care se deda la îndeletniciri rezervate până atunci numai bărbaţilor. A fost inspectoare mulţi ani; directoare la Şcoala Centrală, mulţi ani; profesoară de filosofie, nu de matematici, pentru că, la fel cu marele ei tovarăş de viaţă care în ceasurile de odihnă rezolva probleme de matematici, nu se exprima, ci trăia în lumea formelor pure, expresia trăirii ei făcându-se în cele două mari creaţiuni ale matematicii: muzica şi filosofia. O văd şi acum, sunt mulţi ani de atunci, făceam nişte examene pentru profesori — alunecând mică, discretă şi totuşi prezentă prin atenţiile cu care îi înconjura pe toţi, pe culoarele Şcolii Centrale, unde distincţia ei de „cucoană” şi bunătatea ei mişcată punea zâmbete de lumină lăuntrică pe chipul fetelor urât îmbrăcate pe care şcoala de obicei le închide şi le ciușdeşte. Şi mi-o închipui tovarăşă blândă şi armonioasă a unui om de seamă, veșnic de faţă prin agerimea minţii şi prin grija îndatoririlor ei, veșnic absentă prin discreţiunea intimidată a fiinţei ei”. (ziarul „Cuvântul”, 22 martie 1938)

Noi justificam necesitatea acestui articol mai ales prin activitatea de pionierat a Mariei Delavrancea în domenii elitiste putând fi inclusã chiar în categoria marilor figuri feministe ale României.

by

Referinţă Bibliografică

Maria Delavrancea – O personalitate uitatã, Autori: Mariana Bendou şi Vasile Ruşeţi  / Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 9 octombrie 2025