MARIAN-CĂTĂLIN CIOBANU: „CE FIINȚĂ (NE)FERICITĂ E OMUL!”

„Tata a murit o/singură dată./Mama moare în/fiecare zi”.

(Eugen Dorcescu, Elegiile de la Bad Hofgastein, 2)

(EUGEN DORCESCU, Adam – Pagini de jurnal [2000-2010], ediție critică de Mirela-Ioana Dorcescu, Timișoara, Editura Mirton, 2020).

Anul 2020 marchează apariția, la Timișoara, Editura Mirton, a două cărți întemeiate pe un jurnal literar: Îngerul Adâncului – Pagini de jurnal (1991-1998) și Adam – Pagini de jurnal (2000-2010), semnate de Poetul Eugen Dorcescu, editate critic de distinsa sa soție, cititor și exeget avizat, Mirela-Ioana Dorcescu.

Adam continuă, mai pregnant, mai apăsător și mai cutremurător, însemnările din Îngerul Adâncului. Dacă, în primul volum, autorul ne purta pe la Porțile Apocalipsei, prin Abbadon, în Adam, ne înfățișează o posibilă lume Post-Apocaliptică, pentru care ar trebui să ne pregătim cu toții.

Remarcându-se prin modul său superior, spiritual, de-a trăi, cercetându-și, atent, lucid, profund și necruțător, sinele și lumea, cultivând transcendența, Poetul Eugen Dorcescu aspiră către Împărăția lui Dumnezeu. Cele două volume sunt, în acest sens, reprezentative pentru „viziunea existențial-artistică a lui Eugen Dorcescu, în consonanță cu opera sa lirică” (Mirela-Ioana Dorcescu, Nota editorului, p. 3).

Ca Poet mistic, preocupat de Ființă, autorul respinge cu vehemență apartenența la lumea macabră dimprejur, declarând, cu convingere, că „împărăția sa nu este din lumea aceasta”, căutându-și un loc în „poporul lui Dumnezeu” și reușind, din aproape în aproape, să se convertească într-o „ființă duhovnicească”.

Critica socială și politică din Îngerul Adâncului se continuă și în Adam, mai tăios și mai acerb încă. Îi recunoaștem aici: pe caragialescul Iovescu; pe pseudo-oamenii de cultură; pe scriitorii „prin efracție”; pe doctoranzii semidocți și pe politicienii stupizi și corupți etc. „Ce cauchemar que sont les hommes!”

Pe de o parte, regăsim în acest volum centre tematice (solitudinea, boala, moartea etc.), dar și elemente culturale menite să definească orientarea intelectuală a Poetului Eugen Dorcescu: „La démence universelle; Havel havalim… ; Ce cauchemar que sont les hommes…; Drept aceea, am urât viața; Doamne, trimite Cuvântul Tău și tămăduiește-o; Abyssus abyssum invocat etc.” (Ibidem, p. 4). Pe de altă parte, iau naștere în Adam noi nuclee semantice, specifice filosofiei dorcesciene: „viața ca pedeapsă, călătoria, exotismul, libertatea, impermanența, iluminarea, mântuirea” (Ibidem, p. 4); apar personaje contradictorii: „eul narativ, genealoid; mama, uriașă prezență; fratele autorului, oscilant; Dana, imprevizibilă etc.” (p. 5), alături de cele clasice, care se încadrează în tipologii: „tata, pater familias; Oli, angelică; Alina, ermetică; Mina, intrigantă; Părintele Negruțiu, mistic; Virgil Nemoianu, providențial; Ion Arieșanu, sensibil etc.” (p. 5). Poetul Eugen Dorcescu impresionează prin calitatea analizelor psihologice și hermeneutice, prin toposuri precum Insula, Civitas Dei, dar și prin concepte novatoare, precum Poetica non-imanenței, prezența absenței. Autorul Jurnalului citează din marile limbi de cultură ale Antichității (ebraică, greacă, latină), dar și ale Modernității (engleză, franceză și spaniolă), vădind, așadar, orientarea sa spre Occidentul care îi asigură, în plan gnoseologic și cultural, artistic și spiritual, o evadare din contingent.

Îngerul Adâncului și Adam se citesc în unitatea lor ideologică și expresivă, ca operă desăvârșită, având „un formidabil suflu, care duce cu sine secvențialitate epică, personaje inubliabile, pasaje lirice, descripții, reflecții, introspecții, epifanii etc.” (Ibidem, p. 5). Originală prin conținut și formă, Adam îmbină specia jurnalieră cu cea a romanului, propune o formulă dramatică impresionantă, modernă și rămâne o operă de necuprins, scrisă la un nivel foarte înalt de înțelegere a lumii, a sinelui și a relației dintre sine și Divinitate.

1. Abba, Pater

Abba, Pater deschide Jurnalul cu neclintitul sentiment al nimicniciei, al coșmarului, care determină nefericirea și lipsa de iluzii ale Poetului: „Niciodată nu vor mai fi ziua de ieri, ziua de azi. Secolul pe care tocmai l-am început e cel în care voi muri” (p. 8). Poetul a murit, de mult, acestei lumi îmbibate de grosolănie și materialism. Conștiința Poetului este împovărată de păcatul lumesc. Efectele acestei sfâșieri gnoseologice și spirituale nu întârzie să se vadă – durerea, chinul, penitența și înstrăinarea trasează invizibile, dar importante linii directoare în epica romanescă ce domină Jurnalul. Poetul, neparticipând la viața unei societăți triviale, căutându-l pe Dumnezeu, Esența Vieții, se separă de substanța materială a (i)realului: „mă simt inaderent la realitate, resimt firea fantomatică a lumii. Cel mai îngrozitor coșmar, cea mai cumplită pedeapsă este însăși viața. Fericiți cei care n-o conștientizează astfel. Și, mai ales, cei care (rămânând simple potențialități) n-au ajuns să o trăiască. «Cei ce nu s-au născut», cum zice Ecclesiastul” (p. 8).

Consubstanțial cu omul de pământ, dar delimiându-se de acesta prin „sens și țel”, Poetul găsește în Scripturi o revărsare perenă de lumină, dragoste și înțelepciune divină. Se refugiază în această lectură, refuză orice compromis, orice participare afectivă la viața profană – „nu mă mai simt în largul meu niciunde. Peste tot numai interdicții (mascate în perfide libertăți), peste tot numai deșănțare și prostie” (p. 11-12). El pășește către Lumina și Substanța Vieții, El Shaddai, purificându-și duhul întru mântuirea hristică: „De la o vreme, zilele se scurg repede, foarte repede. Nu există, în fond, nici timp, nici spațiu. Ne mișcăm în propria halucinație, tânjind spre călăuza Duhului. Vino, Doamne Iisuse!” (p. 63). De altfel, era evident încă din lirica dorcesciană că Poetul respinge materialitatea existenței, râvnind la viața de sus: „nimic n-aștept, de fapt, Yah Elohim!/Tu-mi ești și fericire, și uitare…” (Cronică, 2).

Totuși, își recunoaște forma adamică, primordială, făurită de Dumnezeu: „Omul? Ca floarea câmpului, așa va înflori și se va trece. Cum să scapi, oare, de povara insuportabilă a conștiinței de sine, a înțelegerii condiției umane? Respingându-le? Asumându-le? Asimilându-le? Transfigurându-le? Înțelegându-le? Prin propria-i putere, omul nu poate să se smulgă din strânsoarea aceasta” (p. 16), însă are curajul și puterea de a consolida legătura dintre „sufletul meu izolat, părăsit, și Dumnezeul cel Atotputernic”: „Este teribilă singurătatea în care trăiesc, în care trăim cu toții. Toate legăturile dintre oameni s-au rupt – cele de familie, cele profesionale, cele sociale mai largi. Toți se tânguie și suferă – sunt sigur –, nimeni nu poate folosi o cale de (re)vindecare. Îmi rămâne legătura pe verticală – cea dintre sufletul meu izolat, părăsit, și Dumnezeul cel Atotputernic. El Shaddai, Yah Elohim, Iahve Savaot, El Elyon. Domnul, deci, prin Fiul Său, Mântuitorul nostru, Iisus Hristos” (p. 96).

Adeseori, ni se amintește de lupta acerbă dintre carne și duh, căreia Poetul Eugen Dorcescu îi consacrase versuri memorabile în lirica primului deceniu din secolul XXI („cea mai grea și/mai înzăuată luptă/pe care am cunoscut-o/de-a lungul/întregii mele vieți/cea mai cumplită/luptă la care/asist neputincios […] este lupta sălbatică/dintre carne și duh/un război ce nu/s-a oprit nicio/ clipă” – Drumul spre Tenerife, 27). Numai purificarea celestă, prin foc și suferință, îi poate elibera sufletul, încarcerat în cușca de carne: „Trebuie să-mi asum suferința de a trăi. Grea suferință! S-o asum, s-o îndur. Suferința e un mare mister. Nu vom putea afla, câtă vreme ne zbatem în acest vas de lut, de ce a trebuit să devenim «suflete vii», persoane, identități. Pentru a suferi? Tânjesc după un răgaz, după împăcare și liniște. Cum să le ating însă? Dacă în moarte se află, pentru ce am mai venit aici? Nu iubesc viața. Nu-mi iubesc trupul. Măcar atât dacă ar îngădui Cel Atotputernic: trupul să-mi fie mistuit de flăcări… Să trec în cealaltă viață ca un lujer de plasmă” (p. 110-111).

Eul poetic conștientizează efemeritatea lumii telurice: „Știu că nimic pe lume n-are rost,/Că tot ce astăzi este mâine moare” (Cronică, 2). Același sentiment tragic al condiției umane apare în eminesciana Mortua est: „Ș-apoi… cine știe de este mai bine/A fi sau a nu fi… dar știe oricine/Că ceea ce nu e, nu simte dureri,/Și multe dureri-s, puține plăceri”.

Cu un imbold stoic, Eugen Dorcescu supune starea morală și imorală a societății la o analiză cruntă, necruțătoare, care nu menajează pe nimeni. Critica socială demască: analfabeți puși în funcții înalte, așa-ziși intelectuali fini, șefi de instituții culturale sau politice etc.: „E de ajuns să privești în jur. Analfabeți (sau semidocți, sau nebuni), șefi de instituții culturale, serviți – culmea! – de cei ce se pretindeau (și se pretind) intelectuali fini, cu nedezmințită vocație occidentală. Ah! Te întrebi, atunci: de ce, oare, intelectualii aceștia rafinați se întrec în a slugări niște hahalere? De ce? Există un singur răspuns: fiindcă nu sunt intelectuali, ci niște mangafale, niște neo-fanarioți fățarnici, cu gândul numai la chilipiruri” (p. 12). În Facerea, ni se spune că Dumnezeu l-a creat pe om, pe Adam, după chipul și asemănarea Sa. Asemănarea s-a pierdut după păcatul originar, doar chipul s-a mai păstrat: „Dar vai, asemănarea s-a pierdut,/prin ispitire și neascultare,/încă de-atunci, de mult, de la-nceput!/Iar chipul, sub cumplita-nsingurare,/a unui univers îndușmănit,/s-a adunat în sine, s-a chirchit,/a decăzut din slavă și splendoare,/a rătăcit, și iar a rătăcit,/dar n-a găsit nici pace, nici uitare” (Chipul). Și-atunci, oare nu sunt de compătimit cei în derivă? Eugen Dorcescu nu se lasă înduioșat de asemenea ipoteze și îi biciuiește fără milă pe impostori, pe vânătorii de foloase lumești.

Din categoria „intelectualilor fini” și a „cărturarilor” detestabili se detașează tristul personaj caragialian Iovescu, pe care îl știm bine din Îngerul Adâncului. Acesta își continuă caricatura de carieră „culturală” și „intelectuală”, cumpărând Editura de Vest: „Iovescu a cumpărat Editura de Vest cu 360 de milioane. A vândut, pare-se, un apartament, o parte din grădina de la țară a nevestei, pentru a putea plăti. Editura, însă, ar fi falimentară. Iovescu a fost exclus din PDSR, s-a certat cu toată lumea, alte partide nu-l acceptă, deși ar vrea să se înscrie” (p. 30). Ce personaj caraghios și trist! Halal intelectual!  O altă nulitate stridentă este Val Popa. Acest troglodit, ce trasează fina linie dintre tragic și umor, are nenumărate titluri de academician, fiind rector la una dintre acele „universități amatoristice”, private, după ce fusese un securist versat: „Ieri, de pildă, la Universitate, pe cine am întâlnit la Secretariatul Filologiei? Pe Val Popa. O altă nulitate șmecheră, care, cândva, încercase să mi se vâre pe gât spre a fi publicat (eram redactor-șef la Facla pe atunci) și care, cu acel prilej, la o masă în familie fiind, zbiera tot felul de injurii la adresa lui Ceaușescu (spre a mă provoca, fără îndoială). Ei bine, acel eventual turnător are azi șapte (sic!) titluri de academician și e rector la una dintre aceste așa-zise universități amatoristice, care au invadat țara” (p. 31). Paralela cu poezia este din nou elocventă. Poetul Eugen Dorcescu, prin Bătrân, avatar abisal, își luase o distanță securizantă față de această realitate, de oraș, de idei, de mentalități, de semeni și chiar de sine însuși: „Bătrânul e tot mai/străin de orașul unde/locuiește de patru decenii,/Bătrânul e tot mai străin de localitatea-i/natală,/ Bătrânul e tot mai/ străin/de obiecte, ființe, gânduri,/coșmaruri,/curând va fi înstrăinat,/complet înstrăinat,/chiar și de sine însuși,/așa cum, de fapt, a și fost/înainte de-ncepe să fie” (Poemele Bătrânului, 9).

Cu o redutabilă forță pătrunzătoare și nemiloasă, nefavorizând niciun partid, critica Poetului Eugen Dorcescu își îndreaptă săgețile și spre regimul politic, denunțând involuția de după Revoluția din ʼ89: „Politicieni proști (Doamne iartă-mă, dar sunt proști, la propriu, se vede limpede), politicieni vicleni și hoți, potlogari, impostori, oligarhia semidoctă, mulțimea sărăcită și disperată, oamenii de gust și de talent umiliți, aduși la nivelul supraviețuirii” (p. 77).

Poezia dorcesciană și Scrisorile la un prieten – tablou al tristei realități – se pliază pe referent. Lumea delirantă, degradată, agonizantă aparține Apocalipsei de periferie (vers reținut în Jurnal și plasat în poziție de element propulsor).

Nici pătura socială de mijloc și de jos nu scapă criticii Poetului Eugen Dorcescu: acea bandă de tâlhari care secătuiesc țara, oameni care decad fizic și moral, troglodiți ce profanează străzile și parcurile Timișoarei. Deasupra acestei pături sociale mizere, tronează așa-zisa „aristocrație” – o specie aparte: „Deasupra, «aristocrația» (specie aparte – gușă, ceafă, burtă, cap în formă de dovleac, sărăcie lucie a vocabularului, inteligență submediocră, viclenie extremă, capacitatea de a minți în orice împrejurare etc.). Traversăm Apocalipsa. Insule mici de spiritualitate – turma mică, rămășița – supraviețuiesc ca prin minune (numai prin minune!). Dezbinarea și ura domină totul” (p. 91). În miezul acestor evenimente cutremurătoare, sunt oameni „… O ceată/Difuză, inumană, un coșmar./Se dușmănesc, se sfâșie. Și par/Mai singuri și mai triști ca niciodată” (Cronică, 1).

Victimă a inculturii politicienilor și a maselor de oameni, generația de tineri – „fără casă, fără studii, fără slujbă” – se despiritualizează, devine indiferentă la cultură, pierde din substanța ingenuă a marilor valori: „Obrăznicia tinerilor a sporit, ca și inconștiența lor. Încearcă să facă pe americanii aici, în periferia noastră promiscuă” (p. 102). În discursul bâlbâit al acestor tineri fără  perspectivă axiologică, se simte o anumită condescendență, animată „de mișcarea psihologică de adâncime, care-i determină pe acești tineri (mulți fără casă, fără studii, fără slujbă etc.) să abordeze existența cu precipitare, tupeu, nepăsare (eventual, a-moralitate)” (p. 102). Despiritualizarea generației tinere este privită cu îngrijorare de cel ce cunoaște Marea Carte: „Modelu-nfățișat de Marea Carte/Ne e tot mai abstract și mai străin./ Ființe purătoare de venin,/ Murim încet și reproducem moarte” (Cronică, 26).

Dacă în Îngerul Adâncului se demasca demararea unor proceduri de anulare a culturii și a marilor valori, în Adam se prezintă o adevărată lovitură împotriva valorilor – politizarea culturii: „viața literară este otrăvită de politică. Și de bani, de funcții, de putere lumească” (p. 189). Scriitorii adevărați, talentați, sunt marginalizați și desconsiderați. Se realizează, în schimb, o „cârdășie literară” întru promovarea falselor valori: „ideologia colhozului, a micii (sau marii) cârdășii literare, mărșăluind la comandă, ocupă, acum, prim-planul himeric al pseudogloriei” (p. 189).

Aceste satire sociale și politice, energia, expresivitatea și moralitatea scrierilor Poetului Eugen Dorcescu nu lasă indiferentă urbea timișoreană: „Îmi dau seama că scrierile mele au ecou, că răscolesc unele măcar dintre conștiințele celor ce le citesc. Percep, odată cu ecoul, și informația subliminală a primejdiei: sunt sigur că unora (multora?) nu le convin tăieturile necruțătoare ale frazării, precizia loviturii, obiectivitatea ideii (și a atitudinii)” (p. 53).

Eugen Dorcescu reprezintă un element de echilibru în cultură, este un cărturar, o personalitate marcantă. Mai mult decât atât, el slujește Domnului și Adevărului Scripturilor: „Mă gândesc, fără niciun dram de trufie, că, în lumea literară divizată a târgului, eu am reprezentat și reprezint un element de echilibru și de înnoire a discursului critic. Echilibru – fiindcă sunt cel puțin la fel de instruit și de bun vorbitor ca protagoniștii (acest cuvânt n-ar trebui folosit la plural) taberei cosmopolite, pe de o parte; pe de alta, nu sunt rupt de formațiunea autohtonistă. Dar – trebuie precizat – nu mă înregimentez niciunde” (p. 85).

Autorul Jurnalului este un scriitor autohton, internațional ca valoare și receptare, independent, intelectual, cu propriile valori călăuzite de Cartea Cărților: „N-am cultivat pe nimeni, n-am făcut ceată cu nimeni, am rămas credincios scrisului meu, obsesiilor mele. Nu m-am închinat nimănui, niciunui om, fiindcă eu am un Stăpân, pe Dumnezeul nevăzut și atotputernic” (p. 160). Din păcate, acest model cultural și multidisciplinar este tot mai puțin prețuit, din cauza inculturii maselor: „Azi nu mai sunt intelectuali. Sau, oricum, sunt rari și risipiți. S-au înnămolit, mulți, în politică și s-au făcut de râs. S-au compromis. Pe vremuri, înainte de ʼ89, ne unea nu dragostea, nu idealurile, ci ura față de sistem. Ne unea o stare de spirit rea, de aceea n-a rezistat acea comuniune (aparentă), acea aparentă coincidență în spirit” (p. 105). Însă Poetul aparține elitei de scriitori și oameni de cultură, care au marcat profund literatura română: „Cândva, la începuturile mele literare, i-am cunoscut pe Al. Philippide, Marin Preda, Ștefan Bănulescu, Mircea Ciobanu, Cezar Baltag, Mihai Gafița și Ovidiu Cotruș. Un alt reper: A.E. Baconsky. Mai târziu – G.I. Tohăneanu, Ion Arieșanu, Laurențiu Ulici. Apoi, Adriana Iliescu, Virgil Nemoianu, Marian Popa, Valeriu Anania. Și alții, desigur” (p. 147).

Neglijarea și umilirea valorilor culturii românești, sărăcite după revoluția capitalistă din decembrie 1989, sunt impardonabile: „Iată, așadar, lista oamenilor de condei, beneficiari ai mesei calde cotidiene: Oli (cercetător științific principal, doctor în filologie), Lucian Bureriu, Iosif Caraiman, Laurențiu Cerneț (fost deținut politic), eu (doctor în filologie, fost redactor-șef și director de Editură), Anghel Dumbrăveanu (fost secretar al Asociației Scriitorilor, fost redactor-șef adjunct la «Orizont»), Ion Jurca-Rovina, Oberten Janos, Draga Mirianici, Ioan Peianov, Erika Sharff, Mircea Șerbănescu, Eugen Tănase (profesor universitar doctor docent), Aurel Turcuș și, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, căci a fost trecut ulterior, Aurel Gheorghe Ardeleanu (prozator, dramaturg și sculptor)” (p. 105-106).

Om de cultură desăvârșit, Poet și cercetător în domeniul poeticii, Eugen Dorcescu își expune, în paginile Jurnalului un crez și un program poetic memorabile: „un poet important nu scrie despre om: privit în sine, omul e prea mărunt pentru a fi subiectul unei mari poezii; la fel, un poet important nu scrie despre Dumnezeu: om fiind, nu-L poate cuprinde și, închipuindu-și că poate, cade în trufie, ratându-și poezia. Un poet important scrie despre relația (tainică) dintre Dumnezeu și om (ca făptură). Despre misterul acestei relații, despre drama și splendoarea ei. Astfel, poezia lui e și adevărată, și profundă, și perenă” (p. 9). Poezia lui Eugen Dorcescu tratează relația tainică dintre om și Dumnezeu.

Scriitorul trebuie să-și pună în valoarea harul și talantul. Artistul trebuie să fie umil, însă conștient de valoarea și darul său: „Un artist adevărat este expresia unui paradox: pe de o parte, dorește succesul; pe de alta, nu-i pasă absolut deloc de succes. De aceea, el nu face compromisuri de niciun fel pentru a atrage atenția cuiva. Goana după glorie e semnul puținătății talantului. Acesta e un dar, un mister, își e suficient sieși. Se exercită, potrivit voinței Celui care împarte oamenilor toate darurile” (p. 37).

Odată cu darul divin, vine și sentimentul înălțării spirituale. Poetul Eugen Dorcescu își transpune propriul abis într-o operă de căpătâi: „O mare durere, un adevărat chin mă oprimă: simt că ar trebui să scriu – încă – ceva fundamental, dar, deocamdată cel puțin, nu sunt în stare. Ceva esențial, simplu, inteligibil, durabil, adevărat, dramatic. Nu neapărat spectaculos, ci exprimând caracterul de neîndurat al vieții” (p. 56). Iată drama sa (și a scriitorilor mari, în genere): „simte că are în el o operă fundamentală, dar n-o poate scrie” (p. 53).

Universul liric dorcescian cutremură, îndeamnă la trezire, evocă proximitatea Ființei. Poezia lui Eugen Dorcescu este scrisă cu maximă luciditate și onestitate, întru anihilarea egoului: „Poezia e un vajnic luptător împotriva egoului și a construcției sale delirante. Dușmanul poeziei este egoul. Ea tinde spre Realitate, iar fantasmele egoului i se opun. De aceea, poetul percepe toate împotrivirile acestora și le transcrie fără cruțare. Poezia îndeamnă la trezire. Poezia adevărată, desigur. Există și texte ce fac jocul egoului, însăilări ce întrețin și sprijină delirul” (p. 69-70).

Poetul Eugen Dorcescu resimte, crunt, trecerea timpului: „Deocamdată, strop cu strop, timpul se scurge. Îl simt, îl observ. Pe chipul meu, pe chipul cunoscuților, în oboseala trupului” (p. 28). La fel de dezolat își observă părinții, care au devenit bătrâni și neputincioși, izolați, singuri: „E păcat, e absurd că bătrânii mei, frate-meu, eu ne-am purtat, decenii în șir, ca și când am fi veșnici. De ce au refuzat părinții propunerea mea de a se muta aici? Ce sens au amenajările de la Stroiești? Am lăsat mereu pe mai târziu. Acum, e prea târziu. O misterioasă forță centrifugă a pulverizat familia. Ar fi util, poate, să identific forța aceasta și să scriu despre ea. Ca o simplă mărturie despre nimicnicia vieților noastre” (p. 28). Răscolit, Eugen Dorcescu admite acum, cu regret, imposibilitatea întoarcerii în timp sau a încetinirii zborului de ani, la care s-a referit, de altfel, și Horatius, în celebrul vers alcaic: „nec pietas moram/rugis et instanti senectae/adferet indomitaeque morti, // non, si trecenis quotquot eunt dies, amice, places inlacrimabilem” („și-a anilor fugă/Nu poate s-o oprească nici cea mai caldă rugă;/Sosește bătrânețea cu fața ei zbârcită,/Nu are-ntârziere nici moartea ne-mblânzită.// Ne-nduplecatul Pluton, de-ai vrea să-l potolești,/Chiar trei sute de tauri cercând să-i jertfești,/Tu n-ai să poți, amice, oricâte zile-ar trece!”) – Horatius, Ad Postumum, vv. 2-6.

Părinții își au casa, vitală pentru ei, în Stroiești, sat de care Poetul este legat, nu doar emoțional, ci și datorită sentimentului datoriei. Părinții au iubit Stroieștiul și casa părintească, iar o desprindere de obârșie este cu neputință în conștiința lor. Timpul s-a rupt; odată cu plecarea copiilor din casa părintească, a încetat să mai curgă la fel pentru toți: „Oare ce-or face mama, tata? E la fel de frig și acolo? M-am gândit că ei au încetat, cumva, să trăiască, în sensul deplin al cuvântului, odată cu plecarea noastră de acasă. Atunci timpul s-a oprit pentru ei, au rămas în pragul aceleiași porți, în pragul aceluiași moment, conservându-se, ca într-o crisalidă, în spațiul care ne găzduise pe toți patru și unde erau acum, constant, numai ei doi” (p. 125).

Eugen Dorcescu are tăria de a relata în Adam și conflicte familiale, nu puține la număr. Se ivește și se adâncește, în primul deceniu al acestui secol, fenomenul înstrăinării în sânul familiei autorului, din cauze diverse – Alina, închisă în ermetismul ei; Dana, emigrantă în Germania; părinții, nemulțumiți; fratele, fals: „Iată însă că Alina se închide în ermetismul ei, Dana a plecat (de fapt, ne-a părăsit), de la părinți primim (primesc) mai cu seamă reproșuri, frate-meu și-a schimbat atitudinea prea în bine și prea brusc, a făcut (ca și soția lui) un viraj amețitor, încât și această relație pare lipsită de acel firesc liniștitor, necesar oricărui suflet…” (p. 114).

Autorul Jurnalului este îngrijorat și dezamăgit, plin de amărăciune. Ca scriitor, nu este apreciat în comunitatea de la Stroiești: „Preocupările mele nu par a interesa pe cineva la Stroiești. E o lume orientată, cvasi-exclusiv și trist, spre valorile materiale ale existenței. Frate-meu exercită (doctor fiind, având bani și asigurându-le asistența medicală, ce reprezintă una dintre obsesiile mamei, îndeosebi) o puternică influență asupra bătrânilor. Eu? Scriitor? Ce meserie e asta?…” (p. 54-55). Eul poetic, rănit de lumea hâdă și perfidă, de propriii semeni, se îndreaptă către El Shaddai, însă și acest drum este pavat cu spini și suferință. Poetul, cu tălpile goale, pășește în Valea Plângerii: „Iată-mă, vin,/pe o cărare/de spini și pelin,/desenată-n a Plângerii Vale./Încă sunt viu,/am trupul de lut și/privirea sărată” (Omul din oglindă, 10).

Cu timpul, se înstrăinează de toate cele lumești, chiar și de casa copilăriei – parte integrantă a ființei Poetului, care nu-și mai recunoaște toposul predilect: „Renovată, căsuța noastră nu mai seamănă cu cea care a fost. E curată, e reînnoită, dar nu mai e ea. Ceva străin s-a strecurat în interstițiile «căsuței de la țară». Nu știu ce și nu încerc să definesc acel «ceva»” (p. 47).

Părinții sunt cea mai marcantă imagine din mediul rustic: „Mama și tata/ne-așteaptă de-o viață, tăcuți,/ca două statui de bun-simț” (Cronică, 42). Cele „două statui de bun simț” reprezintă două personaje distinse, care impun respect prin profesia lor de dascăli „de modă bună și de modă veche, mândri de profesia lor, cu bibliotecă, cu lecturi, cu educație socială, cu simțul datoriei” (p. 39).

Autorul Jurnalului schițează, fidel, obiectiv, plastic, realist, un tablou familial patronat de figurile autoritare ale părinților săi. Tabloul impresionează nu numai prin finețea descrierii, ci și prin pătrunzătoarea expresivitate a detaliului: Tatăl – „sobru, distins, mai degrabă blond («supus austriac», cum îl ironiza, cu duioșie, mama), înalt și subțire ca un paltin, ferm, etic, devotat alor săi, învăluind lumea în albastrul clar al privirii sale” (p. 39). Iar mama „brunetă, moderată ca statură, cu ochii de un verde intens, desăvârșită stăpână a casei, râzând, uneori, cu lacrimi, și dezvelindu-și dinții albi, strălucitori. Inegalabilă cunoscătoare a firii omenești (cum observa cumnata mea, Gabi), dotată cu un subtil talent actoricesc (putea imita gesturi, tonul vocii, atitudini), plină de umor (nu întotdeauna blând), dominatoare din instinct… Ce personaje! Ce cuplu! Doi dascăli de țară, de modă bună și de modă veche, mândri de profesia lor, cu bibliotecă, cu lecturi, cu educație socială, cu simțul datoriei” (p. 39).

Neputința lor fizică și, în general, amenințarea nimicniciei se accentuează, astfel încât Jurnalul devine și o cronică a zilelor de pe urmă ale părinților unui mare scriitor român. În ce-l privește, Eugen Dorcescu este în ipostaza așteptării Vieții de Apoi și dorește Mântuirea hristică, singura Salvare; se rupe de lume și se înstrăinează de propriul trup adamic, responsabil de tragismul ființei: „În cetatea înflorită, singurătatea se adâncește, înspăimântătoare, în juru-mi. Nu mă tem de singurătate, mai ales că nu sunt un ins prea sociabil. Simt însă o înstrăinare de mine însumi. Despre ceilalți – nu mai vorbesc. Pentru mine nu e nicio îndoială că omul e o ființă tragică, pedepsită. Cerul tulbure umple fereastra. Nu mai departe decât ieri plănuiam cărți, îmi închipuiam viitoare trasee cu sens. Nimic nu ne aparține: nici ziua de ieri, nici ziua de azi, nici ziua de mâine. Noi înșine nu suntem ai noștri. Măcar de ne-ar primi Dumnezeu!…” ( p. 66).

Poetul accede, subtextual, existențial și filosofic, la substanța vergiliană Sunt lacrimae rerum et mortalia mentem tangunt („Este o lacrimă în toate, iar cele moarte ating mintea”), întrucât suferințele din familie îl răpun. Boala lui Oli, din urmă cu 8 ani, i-a pricinuit o permanentă îngrijorare. Scrierea devine tensionată, nemiloasă oglindă a fragilității umane. Jurnalul este și o cronică a vulnerabilității ființei: „E prea meschină (moral și material) lumea de azi, e prea întristător mediul, e prea leșinată ambianța, pentru a nu te duce la deznădejde. Suntem prea singuri. Exagerez oare? Pe un fond predispus la melancolie, boala lui Oli de acum opt ani și ceva, precum și îngrijorarea permanentă ce i-a urmat (și-i urmează) m-au aruncat într-o amărăciune din care, orice aș face, nu pot ieși. Iar jungla perfidă (bine dirijată) din jur e făcută parcă anume să o întărească. Atunci scriu. Scrierile mele sunt amare și «realiste», sunt crude, necruțătoare, dar (cel puțin așa cred) adevărate” (p. 44). Arhitema operei dorcesciene o reprezintă, în analiza Poetului, întrezăririea Apocalipsei, iar anecdotica – „abjecția, agonia, suferința, exasperarea, SINGURĂTATEA” (p. 44).

Suferința lui Oli, relatată amplu în Îngerul Adâncului,  se continuă și în Adam. În aceeași măsură, îi schingiuiește și îi întărește sufletul. Ea rămâne însă cea mai apropiată ființă, dependentă de el, formând cu Poetul „un singur trup”. Ba mai mult, participând la generarea unei impresionante triade – Poetul-Oli-Dumnezeu: „mă încearcă, odată cu deprimarea, un fel de greață – fizică și morală. Chiar dacă nu a fost vorba de o intervenție chirurgicală dramatică, e trist să constați atotputernicia egoismului, cruzimea inconștientă a nepăsării. Ce copii avem, Doamne! Ce frați! Ce părinți! Cât de singuri suntem! Numai noi doi și cu Tine, Dumnezeule Treimic, Cel Veșnic!” (p. 33).

La data de 19 Aprilie 2003, tatăl Poetului, după o lungă suferință, trece la Cel ce este. Moartea tatălui a determinat delimitarea tranșantă de Stroiești, de tot ceea ce a însemnat acel topos. Poetul se simte alungat de acel tot: „Și-acum, iată-ne acasă. Tata a rămas sub lespedea lui, în cimitirul rustic, lângă cele două biserici străvechi, în apropierea râului. Undeva, în acel teritoriu al satului, al pădurii, al zăvoiului străbătut de râul ce se aude din curtea casei, undeva în acel cronotop pierdut, am rămas și eu. Eu exist, însă, aici, îmi este peste putință să stau acolo, fiindcă un alt eu-însumi, puternic, nemilos, mă alungă. Nu amintirile, nu frate-meu, nu cineva anume, nu ceva anume: totul. E atât de personal acest tot, încât mi-a devenit de neîndurat” (p, 143).  E atât de tulburătoare, de insuportabilă viața fără „tatăl”, încât sentimentul se transformă în poezie: „E de neînțeles,/e de nesuportat/ dispariția/ tatălui./E atât de lipsită de sens,/încât,/spre a fi acceptată,/trebuie negată definitiv/ și total” (Moartea Tatălui, Treapta a treia, 6).

Poetul este îndurerat și de suferința fără leac a mamei, de întregul dezechilibru generat de acest eveniment incredibil și sfâșietor – moartea tatălui: „Mă bântuie amintirea mamei, privirea ei concentrată, încercând să pătrundă înțelesul lucrurilor, îl văd pe tata, mort, întins, între flori și lumânări, cu ochii lui albaștri, îngrozitor de închiși, aud chemările nenumărate ale păsărilor, zăresc veverița ce zburdă prin curte, am dinainte Poiana, Râul, copacii plini de floare. Casa. Aud clopotul, toaca… Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi, păcătoșii!” (p. 143-144).

Pierderea tatălui agravează melancolia Poetului retractil, îi potențează solitudinea, ce-i este, deopotrivă, pedeapsă și penitență: „Oriunde și oricând rămâi singur. Eu suport bine, chiar foarte bine, singurătatea. Trăim într-o lume și într-o vreme mârșave, primitive” (p. 58).

Psyche­-ul lui Eugen Dorcescu găsește alinare în visul în care își întâlnește tatăl – o  reîntâlnire în subconștient, o împăcare sufletească și spirituală cu tatăl, care a plecat prea brusc din aceasă lume: „L-am visat pe tata. Eram la Stroiești, în pridvor, eu și Oli, și deodată am auzit (și mi s-a spus) că cineva strigă insistent la poartă. M-am uitat și l-am văzut pe tata. Mă striga pe nume, tare și repetat. Am coborât scările, deși eram îmbrăcat sumar, el a venit dinspre poartă și ne-am îmbrățișat lângă trepte. Uimire, bucurie, conștiința că e viu iarăși, că moartea a fost o închipuire, o proiecție a spaimei, că a trecut doar printr-o încercare (o boală), din care a ieșit și s-a întors. Tata a urcat scările, a intrat în pridvor și s-a interesat de păsări (întotdeauna l-au preocupat), ceea ce ne-a făcut să zâmbim… Îl visez, nu foarte des, dar îl visez. Nu putem nici înțelege, nici accepta moartea. Probabil fiindcă suntem vii. Suntem neînchipuit de tragici. Vii, dar sortiți morții. Și știm asta. «În zadar sunt toate, dacă este moarte»” (p. 159). Ce tragic este destinul omului!

Deloc retoric sau filosofic, ci profund interesat, Poetul se întreabă ce este, în fapt, moartea și ce rost are viața aceasta deșartă: „Este cu neputință să-l întreb pe tata dacă există ceva după moarte. Nici atunci, când zăcea, mort, în odaia dinspre apus a casei noastre, când, trupește, era, încă, vizibil, nu putea fi întrebat. Sau, mai ales atunci. Întreabă urna, întreabă cenușa, întreabă țărâna dacă mai există ceva după moarte…” (p. 249).

Tatăl devine o parte din ființa Poetului: „În nemăsurata lui modestie, în sobra lui noblețe de ins subcarpatic, tata e tot mai prezent în memoria și în demnitatea mea” (p. 175). În poezie, părinții se încadrează într-un timp mitic, se mută în spațiul mitului: „Tatăl și mama/nu înviază,/ nu mor./Ei supraviețuiesc,/ei sunt veșnici” (Moartea Tatălui, Treapta a șaptea, 3). După moartea tatălui, relațiile tensionate cu familia au profanat autenticitatea și sacralitatea Stroieștiului, afectând dramatic și casa copilăriei Poetului: „Casa/a murit și ea/odată cu tatăl” (Moartea Tatălui, Treapta a treia, 4).

Eugen Dorcescu își îndeplinește, cu dragoste, cu credință, dar fără oarbă supunere, fără iluzii, cu o intensă preocupare pentru psihicul ei alambicat, datoria față de mama sa: „Oli stăruie să o iau cu mine la Stroiești. În locul ei, de mult n-aș mai fi pus piciorul acolo. Eu n-am încotro, trebuie să-mi vizitez mama, să îi port de grijă, e datoria mea. Și eu, de bine, de rău, îmi fac datoria. Dar ea? Cândva, am iubit Poiana, Pârâul, Râul, Zăvoiul, Dealul, Pădurea. Cunoașteam toate tainele peisajului. Acum, și amintirea, și contemplarea lor mă sfâșie. Poiana înverzită are culoarea și efectul otrăvii. Deceniile de stres, de culpabilizări, de reproșuri, de văicăreli au surpat orice dorință de a revedea spațiul copilăriei” (p. 147). Cât a iubit Poetul Poiana, Pârâul, Râul, Zăvoiul, Dealul, Pădurea! Cât a iubit… Dar nu le mai poate iubi. De ce? Și fosta sa soție se întreabă foarte mirată.

Conștient fiind de materialitatea lumii și de perisabilitatea trupului adamic, Poetul își găsește un argument existențial în gândul că aparține altei lumi, celei imateriale, imuabile, la care nu acced decât sufletul și duhul: „Treptat, se strecoară o deconcertantă stare de spirit între mine și propriile-mi scrieri. Nici măcar ele nu-mi aparțin pe de-a-ntregul, nu-mi aparțin în mod esențial. Când voi pleca de-aici, ele vor rămâne. Eu (sufletul și duhul meu) mă aflu în altă parte. Aici rătăcesc temporar, consemnându-mi delirul. Totul va rămâne aici, totul, totul” (p. 86).

Însă, aflându-se departe de această „descarcerare” a sufletului din închisoarea cărnii, Poetul nu poate atinge, acum, fericirea hristică. Mântuirea este tot mai departe de lumea roasă de interese și jocuri politice. Presimțirea morții generează o introspecție ce atestă individualitatea unei ființe sensibile: „Poate că, pe drumul meu spre sfârșit (și spre un alt început), am lăsat în urmă etapa (obligatorie) a patimilor. Poate că am izbutit să trec dincolo de sufletul ancorat în ceea ce-i terestru și să acced la acies animae, să urc înspre duh. Aceasta ar fi calea mistică (și calea misticului). Nu știu. Fapt e că mă simt infinit de departe de mine însumi” (p. 153-154). În conexiune cu acest simțământ al înstrăinării, inclusiv al înstrăinării de sine, Jurnalul este „un fel de testament. Orice jurnal încearcă să prelungească biografia în postbiografie” (p. 202).

1. Genitrix

Cel de-al doilea mare capitol din Adam, intitulat Genitrix, evocă abisala, neînțeleasa și expresiva imagine a mamei, element central în subsidiarul jurnalier, cel mai bine conturat personaj din volum. Poetul Eugen Dorcescu este profund marcat de prezența stăruitoare a acesteia, de interferența destinului său cu cel al mamei: „Ce poet a fost și este mama!… Cât de mult am iubit-o!” (p. 386).

Mama, ca ființă generatoare de viață, este la vârsta suferinței, a neputinței fizice. Agonizează de mult, dar îndeosebi după pierderea soțului, în strania ei solitudine, fără nicio consolare durabilă, își contemplă neîncetat, cu durere, ființa: „Mama – sărmana – nu se poate smulge, nici măcar o clipă, din contemplarea îndurerată a propriei ființe. Ce dramă! Ce spaimă! Câtă singurătate!” (p. 227).

Autorul Jurnalului schițează și un emoționant, plin de mândrie și recunoștință filială, portret „de tinerețe” al mamei: „Iat-o pe mama, atunci, în copilăria mea, când toți patru eram împreună, ce fericită, ce veselă, ce grijulie era mama! Ea ne-a învățat carte, pe mine și pe frate-meu, fără să ne favorizeze niciodată, și în niciun fel, în raport cu ceilalți copii. Ea, ca și tata, ne-au învățat ce înseamnă bunul simț și simțul datoriei. Ce liniște, ce pace domneau în casă! Ce echilibru, în acele vremuri de crunt dezechilibru social și moral” (p. 386). Niciun portret din perioada senectuții nu este în ton cu acesta. Cele mai multe sunt dublate de analize psihologice foarte abile. Dragostea nu îl împiedică pe scriitor să vadă în mama sa un personaj de roman balzacian, care ocupă toată lumea și și-o subordonează.

Copleșit de problemele familiale, sociale și existențiale, Poetul găsește mângâiere și sprijin doar în Sfintele Scripturi, care îi activează un puls spiritual, întru duh și adevăr. Absorbind mesajul acestora, vizează, tot mai acut, sfera metafizicului: „Intenționez să citesc măcar un capitol din The New Testament. Spre a regăsi dimensiunea metafizică a straniei mele existențe. A incomprehensibilei mele existențe. A măreței și, deopotrivă, a minusculei mele existențe. Într-un cuvânt: a misterioasei mele existențe” (p. 228).

În Abba, Pater, Eugen Dorcescu se afla în căutarea mântuirii hristice, iar angoasa făcea această salvare imposibilă. În Genitrix, devine conștient de propria esență – este „ființă întru mântuire”: „Nu sunt nici optimist, nici pesimist. Starea mea de spirit este, mereu, în fond, încredințarea. Eu nu sunt ființă întru moarte, eu sunt ființă întru mântuire. Așa păcătos și nevrednic cum sunt” (p. 287). Are forța de a generaliza dinspre sine spre alteritate, glosând asupra statutului omului: „Ce ființă nenorocită e omul! Ce ființă fericită e omul! E nenorocită, fiindcă știe că moare. E fericită, fiindcă știe că poate fi mântuită” (p. 399).

Însă intrarea în Împărăția lui Dumnezeu este condiționată de foarte mulți factori. De pildă, de rezultatul luptei dintre carne și duh, o luptă pe care Poetul Eugen Dorcescu o poartă neîncetat. Acesta accede către Creator, Esența Vieții, declarând că „viața [terestră] este o farsă”: „totul e atât de ireal, de fără sens! Ce farsă e viața! Ce aparente vastități pare a oferi ea când ești tânăr! Câte căi posibile, în viitor, câtă varietate de proiecte! Și cât de repede se restrânge orizontul și se încheie toate! Nu există nimic în afara binomului Dumnezeu-conștiință. De ce am rătăcit, de ce am pierdut vremea dincolo de această esență?” (p. 231). De fapt, Eugen Dorcescu nu se rătăcește, ci își urmează hotărât drumul, fără întoarcere, către Dumnezeu: „E grea, e teribilă, e nobilă, e fără întoarcere trecerea de la materie la spirit, de la lume la Dumnezeu” (p. 257). Cine s-ar mai întoarce de pe un asemenea drum?! Câți au însă capacitatea să înainteze sau măcar să nu se abată de la el?

Profanarea culturii, marginalizarea și alungarea adevăratelor valori fac loc nebuniei, degradării, trivializării, transformă România în sălaș al acelei démence universelle, în sens flaubertian: „E jignitor spectacolul vieții noastre sociale. Nu-mi place unde am ajuns. Suntem de râs, de batjocură în lume. Suntem considerați sălbatici, nemiloși, barbari. S-a pornit rău, s-a pornit greșit în ʼ90. Și se continuă tot așa: beții, curvăsărie, furt, incultură, trafic de oameni, mahala generalizată. Stau haitele de inși violenți, cu săbii și topoare, în centrul orașelor. Se fură copii, sunt schinjuiți bătrâni, oamenii au devenit lacomi și nemiloși. Decădem” (p. 325).

În acest context demonic, generațiile tinere îi alungă pe scriitorii bătrâni și erudiți din cărți, biblioteci, școli, universități, ascunzându-și malițiozitatea și infatuarea sub concepte-paravan, precum democrația și libertatea: „Trecerea de la seria vârstnică la cea tânără nu se face lin, calm, civilizat (ca în societățile educate), ci violent, agresiv, bestial, ca la necuvântătoare. Sub pretexte nobile (democrație, libertate etc.), cei tineri aruncă afară din instituții, din cărți, din conștiințele elevilor, studenților, strădania celor care i-au crescut și i-au ajutat. Așa a fost mereu. Așa a fost în anii ʼ50. Așa e și acum. Întotdeauna, însă, cei mai agresivi și mai obraznici dintre atacatori au căzut, cu timpul, în dizgrație și în rușine” (p. 260). Consecința acestor manevre este pierderea elitelor culturale autentice: „Nenorocirea României de azi: nu mai are elită culturală adevărată. Cei ce pretind a fi așa ceva sunt niște impostori, sunt – în cel mai bun caz – ridicoli” (p. 301).

Erudit ce prețuiește distinctivitatea și individualitatea, Eugen Dorcescu cultivă izolarea.  El nu face gașcă, nu aparține niciunei grupări, nu face politică, este LIBER. Slujește doar lui Dumnezeu și singurei cărți-temei – Biblia: „În aceste vremuri, ale diverselor forme de servituți, eu am obiceiul să spun, cu diverse prilejuri, în public, preluând zicerea lui J.P. Sartre (cred): «Eu nu reprezint pe nimeni și nu vorbesc decât în numele meu». Fiindcă sunt liber. Și vreau să se știe că SUNT LIBER. Domnul m-a eliberat. Sunt păcătos și nevrednic, dar sunt slujitorul Lui. Alt stăpân și altă nădejde nu am – numai Domnul. De aceea, sunt liber” (p. 283).

În acele vremuri, ca și acum, Eugen Dorcescu s-a bucurat, cum se și bucură, de altfel, de admirație și stimă din partea confraților, dar numai a celor pe care îi recunoaște drept happy few, și îi acceptă în preajmă. Aurel Gheorghe Ardeleanu, de pildă, sculptează, din proprie inițiativă, bustul Poetului Eugen Dorcescu. Acest eveniment este un episod dintr-o postbiografie, ce se insinuează în existența empirico-artistică a Poetului: „Aurel Gheorghe Ardeleanu vrea să ne întâlnim pentru a demara lucrul la acel bust pe care intenționează să mi-l consacre. Am ajuns și la așa ceva… Mi se pare destul de ciudat, e ca și când m-aș afla deja în postbiografie (sau, oricum, m-aș pregăti pentru ea). Pe de altă parte, și postbiografia aparține, cât se poate de firesc, la ceea ce numim, în sens larg, existență (empirico-artistică)” (p. 312).

Postbiografia lui Eugen Dorcescu a început, cel puțin în plan artistic, odată cu acest Jurnal, destinat celor ce vor avea nevoie, într-un fel sau altul, de experiența sa: „unii scriitori (nu mulți) se adresează viitorimii, ei anticipează gândurile, simțămintele, graiul celor ce vor fi… Jurnalul este o epistolă explicită către aceștia (așa cum opera artistică este o epistolă încifrată, implicită)…” (p. 390).

• Adam

Cel de-al treilea și ultimul capitol, Adam, este, poate, cea mai profundă componentă a Jurnalului. Intitulat Adam, acesta descrie ca pe un fapt de conștiință starea adamică, omenească și, deci, efemeră, dar dornică de a se exprima: „Asta sunt eu: ființă, în continuă și dureroasă autocunoaștere și exprimare” (p. 442). Omul de pământ, ha’adham, este departe de Cel Sfânt, cunoaște păcatul, dar și pedeapsa, se umple de remușcare și angoasă, trăiește în teroare. Acesta este, în linii mari, portretul pe care i-l schițează Poetul: „Și omul de pământ,/El, ha’adham, departe de Cel Sfânt,/Se umple de teroare și angoasă” (Vulturul nopții, 1).

Adam se concentrează pe semnificația esențială a prototipului uman. În esență, orice om cu conștiință retrăiește alungarea din Paradis. Dar Eugen Dorcescu, slujitor al Domnului, are și șansa de a se întoarce în Paradis –  drumul la Tenerife îl readuce acolo, alături de femeia sa – Olimpia: „În poezia scrisă la München și intitulată Adam, un vers sună așa: «Urmașii mei trupești m-au compromis». Nici măcar nu mă întristează că pun pe hârtie acest enunţ. Am rămas doar cu femeia mea. Ca Adam. De fapt, nici nu era cu putință altfel. Eu, femeia mea și Dumnezeu” (p. 437). El este pe deplin conștient de plămada sa adamică, dar se simte izbăvit datorită abnegației cu care l-a slujit pe Dumnezeu și a râvnit către Înalt și Sublim, către Lumină și Adevăr: „Sunt păcătos, sunt nevrednic, e adevărat, dar sunt slujitorul Lui și nu caut ajutor, îndurare, sfat și (i)luminare niciunde decât la El – El Shaddai, Atotputernicul” (p. 439).

Dumnezeul Atotputernic are un sens abisal, de necuprins, este Existența fără limite: „El este, deopotrivă, exterior mie (e Creatorul meu) și mai lăuntric mie decât îmi sunt eu însumi. El este cea mai autentică și cea mai adevărată necesitate lăuntrică. El este Ființa. Ego eïmi ho on (Eu sunt Cel ce sunt)” (p. 543-544).

Moartea nu este singura pedeapsă pentru păcatul originar. Până la moarte, omul este condamnat la neștiință. El nu știe nici să trăiască, nici să moară: „Nu știm nimic, nimic. Nu știm că trăim, probabil nu vom ști nici că murim. Am trăit și vom muri fără să știm. Omul e ființa care știe că moare, dar moare fără a ști, fără a-i veni să creadă că a trăit, că moare…” (p. 488). O atare perspectivă asupra raportului om-moarte întâlnim și în scrisorile senecane: „Plerisque inter mortis metu et vitae tormenta miser fluctuantur, et vivere nolunt, mori nesciunt” („Cei mai mulți dintre oameni se zbat neputincioși între teama de moarte și chinurile vieții și nu vor să trăiască, nici nu știu să moară”) – Seneca, Epistulae ad Lucilium, 4.

În data de 26 octombrie 2009, la ora 5 dimineața, mama Poetului se stinge din viață. Evocarea acestui eveniment este atât de penetrantă, încât trezește o acută empatie. În rândurile care urmează, cititorului i se împărtășește izbitoarea durere a fiului matur, absent de la căpătâiul mamei: „Luni, 26 octombrie 2009, la ora 5 dimineața, a murit mama. A telefonat și mi-a dat de știre, în jurul orei 6, Măruța, care o veghease toată noaptea și care i-a aprins lumânarea. Vorbisem cu mama și sâmbătă, și duminică, avea vocea căzută, stinsă. Mă sunase și Măruța, mi-a zis că e conștientă și că s-ar putea să mai trăiască o vreme. Dar n-a fost așa. A murit relativ ușor, strigându-ne pe mine și pe frate-meu” (p. 533); în fapt, cutremurul lăuntric al fiului Poet în fața tainei morții: „la cinci,/niciun minut mai târziu,/niciun minut mai devreme,/mama s-a trezit, pentru/o fărâmă de timp,/și-a-nceput/ să mă cheme./M-a strigat, cu glas mare,/pe nume./ M-a strigat, de pe pragul,/de pe/ culmea aceea,/ dintre lume și/lume./Apoi a recăzut/în muta ei agonie/și ne-a părăsit fără a primi/ vreun răspuns./Eu nu am auzit strigătul/acela./Vai mie!” (Elegiile de la Bad Hofgastein, 4).

Moartea mamei are drept urmare, gravă, sfredelitoare, ceea ce Poetul denumește prin expresia prezența absenței: „Dacă bine iau/seama,/cea mai prezentă,/în imensa-i/absență,/e mama” (Elegiile de la Bad Hofgastein, 6).

Străfulgerat de o imagine protectoare din trecut, Poetul reține Vechea Fotografie ca simbol al frumuseței, inteligenței și nobleței părinților săi.  În fața morții lor, sentimentul cel mai pregnant este uimirea: „Doar, din când în când,/ca un fulger din vid,/ca un blitz din zenit,/o imensă uimire:/Chiar ați murit?” (Elegiile de la Bad Hofgastein, 28). În structura familiei sale nucleare, Poetul vede oglindirea Sfintei Familii pe pământ: „Și astfél,/Și astfél,/Și astfél,/făptura-și continuă/drama,/după originarul, neclintitul model:/Tatăl,/Fiul/ și/Mama” (Elegiile de la Bad Hofgastein, 26).

Zdrobirea sa sufletească își are originea în iubire. Moartea celor dragi este insuportabilă, tocmai fiindcă îi iubești. Iubirea este cea violent distrusă prin moarte: „Ce semnificație are acest mesaj? Ce ni se transmite prin el? Trebuie să îți urăști viața? Să accepți că lumea aceasta e doar un vis, o iluzie? Suferind, îți depășești condiția, te apropii de sfințenie? Poți iubi pe cineva, ai această disponibilitate, ești fericit în iubirea ta și, apoi, acel cineva îți este răpit. Totul se petrece într-un scenariu făcut parcă să te zdrobească. Moartea înseamnă ceva numai fiindcă există iubirea, numai atunci când e precedată de iubire. Iubirea dă preț despărțirii prin moarte. Și numai omul este supus acestei torturi” (p. 313).

Eul poetic cade în nihilism, dar este salvat, finalmente, de fericirea de a accepta tot ceea ce vine de la El Shaddai: „Aceasta-i cheia fericirii:/să știi/a întâmpina/cu-ncredințarea și/inocența/unui prunc de o zi/tot ce binevoiește/ a-ți da/– că-s suferințe, că-s/bucurii –/Cel ce a fost,/Cel ce e,/Cel ce, de-a pururi,/va fi” (Elegiile de la Bad Hofgastein, 17).

Finalul  Jurnalului este o lecție, constituită din enunțuri directive – iubește-ți familia și rudele, dar nu te încrede în ele, căci oamenii sunt „ființe rele de la natură”.

Voi reda, integral, pasajul hortativ, definitoriu, ce încheie Jurnalul Adam: „Nu trebuie să ai încredere în rude (în rubedenii), oricât de apropiate (mai ales) și oricât de îndepărtate ar fi. Dimpotrivă, dacă vrei să nu suferi, trebuie să te ții departe de ele. Fiindcă și rudele sunt oameni, adică ființe rele de la natură. Și, cunoscând că, potrivit cutumelor socio-culturale, trebuie să le suporți, își exercită liber, fără constrângeri, fără teamă, asupra ta ferocitatea endogenă. Așa se întâmplă cu frații, cu fiii și fiicele, cu părinții chiar, care își aplică sadismul asupra fratelui, părintelui, fiului. Vrei să fii liber? Nu te certa, nu te război cu cei care-ți sunt rude, căci vei greși, vei păcătui neîncetat și vei fi de două ori chinuit: de ei, mai întâi, apoi, de propria-ți conștiință. Vrei să fii liber? Abandonează-ți rudele. Abandonează-le à fond, trezește-te la realitate, renunță la iluzii. Iubește-le, desigur, dar lucid, fără a le idealiza. Așa cum nu te idealizezi nici pe tine. A iubi pe cineva nu înseamnă a-i ignora minusurile, defectele. Dimpotrivă. Abandonează-le, deci, chiar dacă stai, fizic, în preajma lor. (Ar putea exista, eventual, rarisime excepții. Mă îndoiesc, însă). Cu cât vei fi mai docil și mai afectuos, cu atât mai tare te vor lovi. Abandonează-le!” (p. 556).

Adam – Pagini de jurnal (2000-2010) este o carte reprezentativă pentru un cărturar care a pătimit în vremuri demențiale, pe care le-a depășit însă, stăruind în lectură biblică și în credință, până la revelație. Această carte ne împărtășește un crez, și anume acela că viața și moartea sunt două fațete ale unei experiențe misterioase, ce poate face din om „o ființă întru mântuire”.

Jurnalul este inedit și datorită semnăturii editoriale a Mirelei-Ioana Dorcescu, căreia lucrarea de față i-a parvenit prin intervenția Providenței: „Ce voi face cu toate aceste sute și sute de pagini? Cui voi da, cui voi lăsa Jurnalul? Lui Dumnezeu, unui om al lui Dumnezeu” (p. 326). Omul lui Dumnezeu este, aș adăuga eu, Mirela-Ioana Dorcescu.

Îngerul Adâncului și Adam nu sunt lucrări facile – numai cititorul avizat și familiar cu universul dorcescian poate descoperi mărgăritare în substanța lor. Ele compun o carte monumentală, scrisă pentru a demasca și a cutremura, pentru a face cititorul să își pună întrebări serioase și a privi cu alți ochi spre sine și spre lume. O carte care destructurează imaginile standard și aduce la lumină adevăruri ocultate cu bună știință de atâția alții, adevăruri vitale, de care noi avem atâta nevoie.

2 noiembrie 2020 

by

Referinţă Bibliografică

MARIAN-CĂTĂLIN CIOBANU: „CE FIINȚĂ (NE)FERICITĂ E OMUL!”/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 2 noiembrie 2020