Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » MARIANA ANGHEL, ”HIC SUNT LEONES” – ÎNTRE COMENTARIUL ARTISTIC ȘI FILOSOFIA EXISTENȚEI

MARIANA ANGHEL, ”HIC SUNT LEONES” – ÎNTRE COMENTARIUL ARTISTIC ȘI FILOSOFIA EXISTENȚEI

MARIANA ANGHEL
„HIC SUNT LEONES” – ÎNTRE COMENTARIUL ARTISTIC ȘI FILOSOFIA EXISTENȚEI
Hic sunt leones este un volum antologic, care cuprinde exegeze, comentarii, eseuri critice, scrise și publicate de Eugen Dorcescu de-a lungul anilor 2008-2023. Așa cum citim în Predoslovia autorului, aceste texte „continuă şi întregesc sumarul volumului nostru de eseistică, teorie literară şi stilistică, Poetica non-imanenţei, apărut la Editura Palimpsest, Bucureşti, în anul 2009”.
Publicat la Editura Waldpress din Timișoara, în toamna lui 2023, Hic sunt leones este un tom maiestuos, pe măsura unora măcar dintre scriitorii interpretați în paginile sale și, poate mai cu seamă, pe măsura temelor de reflecție, subiacente traseului interpretativ (definiția ființei, ființa întru moarte/ ființa întru mântuire, ființa ce și-a ratat șansa, criteriul valorii estetice, tripartiția spirituală a receptării, persoană umană/ individ uman, tipologia creatorului de poezie, strategiile creației, fericire, singurătate și suferință etc.), teme ce fac din impunătorul ansamblu și un amplu discurs de sociologie a literaturii, de filosofie a artei și a existenței.
Trebuie reținut că Exordiul (intitulat chiar Hic sunt leones) își asumă și titlul și substanța întregului demers. Găsim aici, remarcabilă emblemă, analiza, separată, dar și în complexă inter-relaționare, mostră de abordare corelativă și, deopotrivă, contrastivă, a creației unor poeți hispanici contemporani (trei spanioli, un argentinian), iluștri prieteni ai lui Eugen Dorcescu (Andrés Sánchez Robayna, Coriolano González Montañez, Jaime Siles, Guillermo Eduardo Pillía), analiză minuțioasă, originală, vizionară chiar, ce poate fi considerată nucleul, centrul iradiant al cărții. Acest capitol impune, categoric, o cercetare separată, încât, în chenarul restrâns al prezentei cronici, ne mulțumim a-l semnala, lăsând, eventual, pentru viitor, aprofundarea lui. Deocamdată, ne oprim doar la anecdotica inițială a episodului spaniol din biografia lui Eugen Dorcescu, așa cum poetul însuși o schițează în debutul Exordiului.
Totul a început în 2007, la o întâlnire providențială cu trei poeți spanioli contemporani, în Librăria Joc Secund din Timișoara. La acea întâlnire, Eugen Dorcescu va conversa în limba franceză cu poeții Rosa Lentini din Tarragona, Coriolano González Montañez din Tenerife și Jesus Hilario Tundidor din Madrid. Această întâmplare, primum movens al unei fructuoase prietenii literare, este relatată și în volumul de jurnal Adam (2020). Astfel, în 2010, Coriolano González Montañez, poet și profesor de literatură în Insulele Canare, va traduce în castiliană, în colaborare cu autorul, volumul de poezii al lui Eugen Dorcescu intitulat drumul spre tenerife/ el camino hacia tenerife (Idea Ediciones, Las Palmas de Gran Canaria), volum remarcat de Andrés Sánchez Robayna, poet, eseist și profesor la Universitatea din La Laguna, Tenerife. În 2012, Rosa Lentini avea să traducă în spaniolă Poemele Bătrânului/ Poemas del Viejo, volum prefațat de Andrés Sánchez Robayna, Ediciones Igitur, Montblanc (Tarragona), Spania, 2012. Peste un an vor apărea și Elegiile de la Bad Hofgastein/ Elegías de Bad Hofgastein (Editura Mirton, Timișoara), elegii traduse în spaniolă de Coriolano González Montañez, care, între timp, învățase românește. Mai târziu, în 2020, același Coriolano González Montañez a îngrijit, împreună cu Mirela-Ioana Dorcescu, o antologie de poezie sub semnătura lui Eugen Dorcescu, intitulată Elegías Rumanas și apărută în Spania, la Editura Arscesis din Zaragoza. Încununarea acestei rodnice colaborări literare s-a realizat în anul 2023, când, la 21 martie, Academia Hispanoamericană de „Buenas Letras” din Madrid i-a acordat poetului român Eugen Dorcescu titlul de Membru Corespondent, la propunerea poetului și profesorului Jaime Siles, de la Universitatea din Valencia. Colaborarea dintre acești poeți și profesori continuă și astăzi, dovadă fiind volumul recent de poezii al poetului Eugen Dorcescu, Cântece de călătorie/ Canticos de viaje, tradus în spaniolă de Coriolano González Montañez, prefațat de Guillermo Eduardo Pillía (scriitor, profesor la Universitatea din La Plata, președintele Academiei Hispanoamericane de „Buenas Letras” din Madrid) și publicat în 2023 la Ediciones Hespérides para Cuadernos de Casa Bermeja, în La Plata, Argentina. De partea cealaltă, poetul Eugen Dorcescu a tradus din spaniolă volumele de versuri Meránides frigianul/ Meránides el frigio, al lui Jaime Siles, și Ca iarba la umbră/ Como hierba en la sombra, al lui Guillermo Eduardo Pillía, apărute în ediții bilingve româno-spaniole, în 2023, la Editura Eurostampa, din Timișoara. De asemenea, împreună cu Mirela-Ioana Dorcescu, a tălmăcit, recent, și volumul de proză și povestiri mitologice Călătorie în Țara Hesperidelor (Editura Waldpress, Timișoara, 2023), al lui Guillermo Eduardo Pillía.
***
Comentariile la operele scriitorilor români încep, în antologia Hic sunt leones, cu un eseu dedicat volumului de poezii Străjer peste suflete (Editura Sinteze, Galați, 2012), al Cezarinei Adamescu, „scriitoare a cărei operă este, în întregime, de factură spirituală”. Eugen Dorcescu apreciază că versurile Cezarinei Adamescu sunt un punct de întâlnire pentru „două mari, adesea uriașe, forțe ale eului: una, așa zicând, statică – singurătatea; cealaltă, dinamică – contemplarea” (p. 25). Un studiu generos, intitulat Râsul mundan și râsul metafizic, este consacrat Istoriei comicului românesc (Editura Datagroup, Timișoara, 2016), elaborată de Claudiu T. Arieșan de la Facultatea de Litere din cadrul Universității de Vest din Timișoara. Autorul comentariului ne reamintește că „omul nu este doar singura ființă care râde, ci și singura ființă de care se râde, mai exact: singura ființă rizibilă (homo risibilis)” (p. 31). Interpretul definește râsul, caută motivația sa paradoxală, reflectează la râsul metafizic, la râsul divin, care poate fi unul nimicitor (Psalmul 2), dar și unul condescendent (Psalmul 102), trece în revistă diverse forme mundane, degenerate, ale râsului uman, notând: „omul reușește să se facă de râs, abdicând, jalnic sau revoltător, de la statutul său de cunună a creației” (p. 32). Deplin ancorat în Scripturi și în scrierile clasice, Eugen Dorcescu se dovedește un fin analist al latinistului Claudiu T. Arieșan, care prezintă tipologia râsului pornind de la textele scripturistice și continuând cu operele unor gânditori remarcabili: Platon, Origene, Filon, Nietzsche, Rudolf Otto, Henri Bergson sau Mircea Eliade. Concluzia poetului Eugen Dorcescu, la lansarea acestei cărți, în Sala barocă a Muzeului de Artă din Timișoara, din 9 decembrie 2016, este că „lucrarea domnului Claudiu T. Arieșan, mustind de informații și de idei, are și meritul de a-mi fi trezit în minte și în inimă aceste gânduri (reflecții teologice – n.n.). Gânduri care, în dinamica și dialectica lor tainică, m-au purtat, m-au readus, la dreptarul existențial de sorginte și strălucire hristică, la dreptarul existențial neprețuit, permanent și infailibil: BUCURAȚI-VĂ!” (p. 35).
Alte „valori leonine” (Zenovie Cârlugea) surprinse în această antologie de exegeze sunt realismul oniric și scrutarea îndelungată, obsesivă, a „realității imediate”, evidențiate în cărțile de proză scurtă ale lui Dușan Baiski: Păsări pătrate pe cerul de apus (Editura Marineasa, 2006) și Luna și tramvaiul 5 (Editura Marineasa, 1994). Opinia exegetului este că „realitatea imediată este, în egală măsură, irealitate imediată. Pe această neliniștitoare ambiguitate se sprijină proza lui Dușan Baiski, o proză despre care se scrie prea rar, prea puțin, prea superficial…” (p. 43). Urmează un excurs prin romanul existențial al Veronicăi Balaj, Amiază nevindecată (Editura Victor Babeș, 2018, Timișoara), un roman de călătorie, ce recuperează pentru început armonia originară, „la limita dintre peisajul real și plăsmuirile eului”, dar firul romanesc ne trezește din „narcoză”, pentru că „deliciul acestei meta-existențe, al acestei călătorii de o frumusețe paroxistică, nu este fără cusur” (p. 45). În interpretarea dorcesciană, romanul Veronicăi Balaj admite mai multe trepte și chei de lectură. Ambiguitatea planurilor și a scriiturii „insinuează negura polisemantică a abisului lăuntric, îngemănat cu abisul mării” (p. 46). Și încheierea: „Amiază nevindecată? Roman rezistent la eroziunea timpului (roman cronofil, spre deosebire de eroii săi cronofobi), roman realist și himeric, în egală măsură”. (p. 49)
Cu mare atenție este analizată poezia regretatului poet Ioan Dan Bălan, soțul scriitoarei Elisabeta Bogățan, în special cartea Poemele Surplombei. Deschideri (Editura Confluențe, Petrila, 2018). Volumul cuprinde „texte sintetizatoare și revelatorii”, ce pot fi citite, la fel, în mai multe trepte, corespunzătoare unor lecturi plurale. Lectura conceptuală a poeziilor este urmată de una emoțional-afectivă, apoi de cele istorico-mitică și estetico-stilistică și, în final, de lectura existențială. Ioan Dan Bălan este un poet vizionar, care „a lansat în poezia românească o metaforă-simbol: surploma” (Zenovie Cârlugea). Surplomba este, astfel, „un spațiu imaginar, abisal, simbolic, al aspirației latente, al nostalgiei, al amneziei, al siguranței nelimitate a sinelui” (p. 55). La rândul său, Elisabeta Bogățan scrie versuri de „elevat rafinament existențial și artistic”, afirmă Eugen Dorcescu, referindu-se la volumul Idile (Editura Timpul, Iași, 2017). Ancorată în orizontul imanenței, poezia sa emană „o tensiune subtilă”, „înfiorată de natura mistică a impulsului liric”, care „o duce până în pragul transcendenței” (p.58-59). Elisabeta Bogățan creează „o poezie feminină, străină de implorări, sensiblerii, crize, bocete (…), o poezie ce refuză senzualitățile mizerabiliste, la modă, (…) o poezie feminină autentică, perfect credibilă” (p. 57).
Un text in memoriam, dedicat poetului Lucian Bureriu (Poezia lui Lucian Bureriu), configurează universul tematic al poeziei acestui confrate: comunitatea umană sfâșiată de contracdicții și funeste confruntări, indistincția metafizică natură/ cultură, vanitas vanitatum, precaritatea existenței umane, condiția artistului și condiția umană în esențialitatea și excelența sa. Poezia lui Lucian Bureriu este descrisă în termeni sintetici, lucizi, fără prețiozități: „erudită, elegantă, străină de sentimentalisme și dulcegării, precum și de mitocănii și obscenități (și unele și celelalte la mare modă azi), aristocratică, așadar, în spirit și stil” (p. 85).
Poezia vocației antropocosmice a Zoiei Elena Deju i-a atras atenția poetului Eugen Dorcescu printr-„o cu totul originală sinteză dintre delicatețea dicției (pe de-o parte) și uimitoarea forță intrinsecă (discretă, însă, tainică) a mesajului (pe de altă parte)” (p. 118). Fascinată de „abisalitatea vieții sufletești”, poezia Zoiei Elena Deju nu este la îndemâna oricui. Volumele de versuri Limpezimi de mărgăritar (1994), Iluminări în amurg (2005), Măiastra cerului (2008), La Ghetsimani; micropsalmi (2009), Pridvor de septembrie (2013), Pridvor de veghe (2013) au ca arhitemă „viziunea antropocosmică” și propun „o poezie demnă de talentul, viețuirea și lucrarea unui homo spiritualis” (p. 120). O poezie ancorată în realitatea de neclintit a lucrurilor statornicite dintru începuturi, ce denunță caracterul iluzoriu al cunoașterii omenești. Aceasta l-a determinat pe Zenovie Cârlugea să adauge (într-o cronică la antologia Hic sunt leones) despre poezia Zoiei-Elena Deju: „Fiecare poem și toate la un loc atestă o lectură necondiționat biblică a lumii și a istoriei, atestă trăirea vieții personale și sociale în zariște biblică, evocă expansiunea eului întru duh, anularea egoului”.
Timișoreanul Florin Corneliu Popovici este „poetul obsedat de fundamente, de temele definitorii ale condiției umane” (p. 212). Volumul Dincolo de L. Prozemele în L major-albastru ale unui insomniac (Editura DavidPressPrint, 2014, Timișoara) „are drept arhitemă androginul și drept energie creatoare de text nostalgia adâncă, strivitoare, tânjirea, aspirația năvalnică spre înfăptuirea, în contingență, a miticei făpturi” (p. 212). În calitate de cercetător la Filiala din Timișoara a Academiei Române, Florin Corneliu Popovici a publicat, în 2019, un tom masiv intitulat Printre proprietarii de cuvinte (cursă hermeneutică), apărut la Editura DavidPressPrint, Timișoara, în care antologhează prozatori, poeți, critici, cercetători din domeniul literaturii, pe care îi abordează „deopotrivă minuțios și exuberant, probând, în ce-l privește pe exeget, nu doar o remarcabilă putere de cuprindere, ci și o mare mobilitate spirituală, zel al curiozității creatoare (…), într-un cuvânt: plăcerea de a viețui, deplin, în LITERATURĂ” (p. 219).
Pornind de la distincțiile conceptuale proprii în legătură cu tipologia poeților, Eugen Dorcescu identifică în creația și în persoana lui Șerban Foarță toate cele trei tipuri fundamentale de poeți: poeta genuinus, poeta doctus, poeta artifex. Urmează exemplificarea edificatoare. Despre acest mare poet timișorean a scris și Mirela-Ioana Dorcescu în Hermeneia (Editura Mirton, Timișoara, 2019), unde i-a dedicat un capitol: Secțiunea de aur în poezia lui Șerban Foarță. Bunăoară, „o dramă de uriaș și de devastator impact” (Eugen Dorcescu) este ilustrată în poezia Donna con donna: „La-nvinși, ca și la-nvingători/ după război, la bal, pe seară,/ pe nemaidatele cu ceară/ podele desfundate, – ori/ afară, pe sub pomii ninși/ de floare și prin iarba-n rouă,/ dansează două câte două./ La-nvingători. Ca și la-nvinși” (Șerban Foarță).
Lui Nicolae Silade, apreciat poet și jurnalist din Lugoj, director al reputatei reviste „Actualitatea literară”, Eugen Dorcescu îi dedică pagini dense, menite să pună în lumină forța reflexivă și estetică a poemelor din volumul Everest (Editura Brumar, Timișoara, 2020): „Poezia lui Nicolae Silade se întemeiază, în lectura și interpretarea mea, pe sesizarea irealității imediate, în contrast cu intuirea realității de fond a celor ce sunt. Referentul, deci, este senzorial și suprasenzorial, în egală măsură, întrucât lucrurile lumii țin, în optica sa, de transcendență, nu de imanență. Ca urmare, înaintarea către structurile generative ale textului pretinde, categoric, o mulțumitoare inițiere în sistemele fundamentale de gândire” (p. 240). Și iată cocluzia: „Un poeta genuinus, doctus și artifex: Nicolae Silade. Și cartea sa de poeme Everest, o carte cu o puternică personalitate spiritual-estetică, în peisajul părăginit, fără idei, fără emoție, fără har, al poeziei române actuale” (p. 244).
Eugen Dorcescu mai parcurge în acest volum de exegeze poezia Cameliei Chifor, poezia mistică a lui Blagoie Ciobotin, poezia lui George Schinteie, poezia Adrianei Weimer și a regretatei Ana-Pop Sârbu, poeziile și traducerile din limba franceză ale Manolitei Dragomir Filimonescu, precum și poemele lui Petru Vasile Tomoiagă, „un ins duhovnicesc, un poet admirabil, din stirpea creatorilor reflexivi, metafizici”. De asemenea, sunt comentate creațiile lui George Drumur, Gheorghe Florescu (în profilul căruia se află originale disocieri de sociologie a literaturii), Dumitru Mălin, Marcel Turcu (Suprarealismul metafizic), Gheorghe Stroia (Poet al iubirii desăvârșite: „Capacitatea de a iubi a eului liric este inepuizabilă și acoperă întreaga diversitate a sentimentului. Trebuie, neapărat, să adaug, spre lauda poetului și a textelor sale, că fiecare întruchipare a Iubirii este vectorizată ascensional, toate năzuind spre Agape…”, p. 249), Ion Scorobete și Constantin Stancu (Despre trans-imanență: „Poezia lui Constantin Stancu /…/ are, drept strat semnificativ şi generativ bazal, transfigurarea, în accepţiunea biblică, nou-testamentară, a termenului”, p. 245).
Un excurs amplu realizează Eugen Dorcescu și printre prozatori și scrierile acestora: Iulian Chivu, Marian Drumur, Nina Ceranu, Mirela-Ioana Borchin, Ștefan Ehling, Maria Pongrácz, Lucian P. Petrescu, Ion Jurca Rovina.
Sunt numiți „the happy few” scriitori, oameni de cultură precum Simion Dănilă, Florin Corneliu Popovici, Șerban Foarță sau Aurel Turcuș, acesta din urmă cu volumul de poezii Cu durerea pre durere călcând, căruia Eugen Dorcescu îi consacră articolul Suferința – cale regală a cunoașterii (p. 271-275). Spre sfârșit, în inspiratul portret zugrăvit lui Simion Dănilă, citim: „În ce mă privește, the happy few desemnează ceea ce calific eu drept persoană umană – categorie în egală măsură ontologică și axiologică, spre deosebire de «individ», entitate precumpănitor, dacă nu exclusiv, statistică… Persoana este acel exemplar uman, purtător de excelență, care trăiește pentru un ideal, care poartă cu sine și sentimentul, dar și cultul valorilor, care are necesități spirituale conștientizate… Simion Dănilă este, cu adevărat, o PERSOANĂ UMANĂ” (p. 288 și urm.).
Studiul Inițierea în singurătate îl evocă pe profesorul Mircea Lăzărescu, cunoscut psihiatru timișorean, cu a sa lucrare, Odiseu fără Ithaca. Note din jurnalul unui psihiatru (2009). Acest jurnal „dezvoltă o arhitemă paradoxală: absența prezentă” (p. 169). Eugen Dorcescu deduce, din jurnalul medicului, în ce constă presiunea acestei prezențe: „eul fuge de sine, pleacă din sine, inițiază și duce până la capăt o călătorie, desfășurată pe trei direcții și la trei paliere: în spațiul și în timpul real…; în timpul și în spațiul imaginar, ficțional…, și în timpul și în spațiul existențial profund, abisal…” (p. 169-170). De altfel, această arhitemă a absenței–prezente o regăsim și în poezia dorcesciană și este zguduitoare prin forța cu care evocă realitatea absenței, prezentă în mod continuu (cf. Absența, „unul dintre marile sale poeme”/ „uno de sus grandes poemas”, după spusa scriitorului spaniol Luis León Barreto). Lucrarea lui Mircea Lăzărescu trimite și spre o abordare hermeneutică, atât a faptelor de viață, cât și a acțiunilor eroilor Ulise, Don Quijote, Don Juan, Regele Lear, Faust, Oblomov, din marile cărți ale umanității. La finalul cronicii, Eugen Dorcescu afirmă: „Odiseu fără Ithaca este o carte de inițiere în singurătatea absolută. Finalul sintetizează cele trei trasee, trei drumuri, ipostaziind eul ca ezitare între ființa întru moarte și ființa întru mântuire” (p. 172).
În sumarul bogat și divers al acestui tom, este evocată salutar riguroasa antologie critică a Monicăi M. Condan (În orizontul aporiei). De o foarte favorabilă cronică de întâmpinare se bucură monumentala lucrare a istoricului și criticului literar, prof. univ. dr. Alexandru Ruja, Istoria literaturii române contemporane din Vest, publicată la Editura DavidPressPrint din Timișoara, în 2022, ediția a doua, revizuită și adăugită, în 2023: „În vălmășagul diurn, deseori gălăgios și trist, stupid sau ridicol, în deșertăciunea deșertăciunilor cotidiene, mă întorc, iar și iar, pentru a mă (re)găsi aici, în preaiubita-ne urbe, Timișoara, la acest reper, la acest monument de știință, spiritualitate, superioritate intelectuală, responsabilitate culturală și noblețe, la un summum de trăinicie și temeinicie: Alexandru Ruja, ISTORIA LITERATURII ROMÂNE CONTEMPORANE DIN VEST (Editura DavidPressPrint, Timișoara, 2022, 1032 p.). Ex ungue leonem!” (p. 224).
Eseistul îi consacră două studii Mirelei-Ioana Borchin: Inițierea în suferință și Reminiscența paradisului pierdut. În primul, analizează romanul Punctul interior (Editura Excelsior, 2010), „un roman de idei, elaborat cu talent, cu fină intuiţie a psihologiei de adâncime și inspirat meşteşug, un roman ce utilizează jocul imprevizibil, ori previzibil, al semnelor nu ca scop în sine, ci ca un mijloc, privilegiat, de acces la fiinţă”. În celălalt, „Reminiscența paradisului pierdut”, stabilește „arhitema scrierilor în proză ale Mirelei-Ioana Borchin” (romanele Punctul interior; Spre nicăieri, în colaborare, 2014; Apa, proză scurtă, 2016), care ar fi „după convingerea mea, Paradisul pierdut, mai degrabă reminiscenţa, eventual conştiinţa, poate nemărturisită, topită, implantată în orice abisală aducere-aminte, a pierderii Edenului, atunci, la începuturi, cu tot ce implică o asemenea teribilă dramă în orizontul existenţei individuale. Un Paradis nedefinit, însă, poate chiar inexistent, o stare de Idealitate, o Aspiraţie, o Proiecţie a eului, o sete, o dorinţă de Perfecţiune şi de Eternitate, în efemeritatea grosieră, funciar imperfectă, a lumii. Mai mult, nefiind vorba, neapărat, de viziunea biblică binecunoscută (care nu o preocupă decât, poate, cultural, nu şi existenţial, și constant, pe autoare), nu e vorba nici de ratarea, odată pentru totdeauna, încă de la Geneză, a Paradisului, ci de dispariţia lui continuă, reiterată, de reconfirmarea eşecului, cu fiecare episod de viaţă, cât de cât luminos şi promiţător, în ceaţa şi în negura fără margini ale Samsarei…” (p. 67). Constatând acuratețea scriiturii și acuitatea introspecției, Eugen Dorcescu notează: „Doamna Mirela-Ioana Borchin evocă, în Apa, cu o precizie şi cu o fineţe demne de iluştrii analişti ai sufletului omenesc (pe Flaubert, pe Tolstoi îi citează ea însăşi; îl adaug eu pe Stendhal), naşterea şi maturizarea sentimentului de dragoste (conform, parcă, celebrei teorii a «cristalizării»), trecerea lui la o trăire mai complexă, mai evoluată – intimitatea – şi revărsarea acesteia, în cele din urmă, în tumultul şi în noaptea înstelată a pasiunii”.
Nu în ultimul rând, sunt prezenți în această antologie critică și doi poeți, membri ai Școlii de literatură Eugen Dorcescu din Timișoara: Ticu Leontescu și ale sale poezii minimalist mistice, care au ca punct de plecare lectura biblică: Răstignită iubirea (2004), Plâns transfigurat (2005), Iaşii în… haiku (2007), E toamnă în Eden (2008), Crucea – Răscruce (2010), Se poartă negru (2012) și Mariana Pâșlea, cu a sa „intuiție genuină (poate nu întru totul conștientizată) a impermanenței ce devoră lumea fenomenală, lume generată de Iluzie/ Maya”: Cioburi de viață (2021), Dragoste târzie (2017) și Primul țipăt (2020).
***
A doua secțiune a volumului Hic sunt leones cuprinde eseuri, majoritatea prezentând lucrările unor artiști plastici români, îndeosebi din zona de vest a țării. Iese în evidență, totodată, eseul dedicat poemului eminescian Luceafărul, numit de Eugen Dorcescu „cartea de identitate, în cer și pe pământ, a poporului român”. Scriitorul Eugen Dorcescu, doctor în filologie al Universității de Vest din Timișoara, consacră un text incitant, original, venerabilului său magistru Gheorghe I. Tohăneanu, căruia-i conturează un generos portret: „Profesorul G.I. Tohăneanu a fost și a rămas, deopotrivă, savant și poet. Un savant glosofil, inseparabil de un poet glosofil. Filosofia poeziei sale este chiar glosofilia. Iar temele sunt idiolectele artistice, ce l-au obsedat toată viața, precum și o seamă de cuvinte românești, cuvinte cu istorii personale emoționante, tulburătoare, cum găsim în uimitorul volum de texte poematice, Dicționar de imagini pierdute. (…) Un poet de o surprinzătoare originalitate. (…) Este de netăgăduit că G. I. Tohăneanu a schimbat modul convențional de a se înțelege atât lingvistica, precum și, măcar într-o anumită măsură, literatura” (p. 310-321). Sunt evocați apoi mai mulți artiști plastici timișoreni: Ioan Iovan, Emil Florin Grama, Tiberiu Cercel, Linda Saskia-Menczel, Aurel Gh. Ardeleanu, „sculptor al persoanei umane”, Gabriel Kelemen și Michaela Leahu. După ce include prezentările rostite cu prilejul unor expoziții de artă contemporană din Timișoara, Eugen Dorcescu își încheie trudnica lucrare, într-o notă teologică, cu un eseu amplu despre Codul biblic al familiei, elaborat în colaborare cu Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu, soția sa.
Promovând scrieri de literatură din contemporaneitate, oferind modele hermeneutice și o schiță de istorie literară, eseistul, criticul și teoreticianul Eugen Dorcescu realizează, prin această lucrare, un adevărat studiu de sociologie, de filosofie a culturii și a literaturii contemporane din spațiul românesc și din cel hispanic. Hic sunt leones este o afirmare a perenității artei și a literaturii într-un context istoric care pare a vrea să-și uite valorile și magiștrii. Acest volum antologic constituie și va rămâne o operă de referință, necesară atât pentru studiul literaturii române contemporane, cât și pentru cel al dimensiunilor axiologice ale creației complexului scriitor Eugen Dorcescu, cunoscut și prețuit ca poet, dar și ca eseist și critic de artă. Voi încheia cu o zicere celebră, care i se potrivește și autorului și operei sale, poetice și eseistice deopotrivă. Și care se armonizează deplin cu originalul titlu al recentei cărți: Ex ungue leonem!

 

 

Facebooktwitterby feather