Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CARTI » MARIANA PÂȘLEA, „CUM NU SE MAI POATE” – SUPERLATIVUL ABSOLUT PRIN EXCELENȚĂ

MARIANA PÂȘLEA, „CUM NU SE MAI POATE” – SUPERLATIVUL ABSOLUT PRIN EXCELENȚĂ

MARIANA PÂȘLEA:  „CUM NU SE MAI POATE” – SUPERLATIVUL ABSOLUT PRIN EXCELENȚĂ

Atât de mult m-a impresionat această a treia carte a Anișoarei-Violeta Cîra, pe care am primit-o în dar zilele trecute, din chiar mâinile autoarei, „cum nu se mai poate”! Cartea, intitulată, la sugestia Poetului Eugen Dorcescu și a Doamnei sale, MEMENTO VIVERE  CARTEA MARIANEI, a apărut de curând la Editura Eurostampa din Timișoara, pentru a-i oferi „cititorului reflexiv și sensibil exact experiența existențială și lectura gravă, ziditoare, pe care, cu siguranță, le căuta.” (Eugen Dorcescu). Firul lirico-narativ al cărții m-a mișcat profund, chiar dacă eram la curent cu drama prin care autoarea, prietena mea, trecea. Criticul literar și omul cu vastă cultură în domeniul literaturii, Zenovie Carlugea, folosește, în titlul la eseul inspirat de această carte, două cuvinte, care îl avertizează pe cititor asupra conținutului: „ sfâșietor” și „tragic”. Relatarea „jurnalieră” din scrierea „nu numai recentă, dar urgentă și plină de gravitate în mesajul ei” (Zenovie Carlugea) rememorează, de la bun început, o secvență din viața autoarei, când, atinsă de o boală grea, a fost adusă, de aceea căreia îi este închinată cartea, în Germania, pentru a fi tratată și vindecată, deoarece, în țară, nu i se dăduseră șanse. Acest preambul al cărții are menirea de a-l introduce pe cititor într-o poveste „sfâșietoare”, o poveste cu final previzibil: agonia și moartea Marianei, sora autoarei, ocrotitoarea ei și posesoarea unui umăr încăpător și împăciuitor, pe care ea, Anișoara-Violeta Cîra, a plâns și a sperat, în același timp, că totul va fi bine.

Volumul, despre care mă încumet să scriu, introduce cititorul într-o poveste de viață care doare aproape fizic, mai ales dacă a avut ocazia de a o cunoaște pe autoarea lui și, din discuțiile cu aceasta, aflase despre Mariana, ca despre cea mai bună soră de pe pământ, bună „cum nu se mai poate”. Eu o știam din relativ multele conversații avute cu Anișoara. Vorbea cu atâta dragoste și recunoștință despre Mariana, îngerul ei păzitor din Germania! Sora sa, mai mare cu unsprezece ani, nu numai că a crescut-o, a ajutat-o la lecții, i-a fost model de viață, ci a fost trup și suflet lângă ea, când o boală necruțătoare a pus stăpânire pe trupul său, înfricoșând-o, răpindu-i bucuria de a trăi liniștită alături de cei doi băieți și de Adi, iubitorul său soț. Cunoscându-i situația, Mariana o cheamă la ea, o internează în spitalul la care lucra și o susține și încurajează în încercarea grea prin care trece. Acasă erau cei doi copii și soțul, care o așteptau să se întoarcă sănătoasă. N-a fost însă vorba doar de o singură operație la coloană, ci de patru, dar autoarea a rezistat, grație sprijinului primit de la sora sa mai mare. După ani, vestea cutremurătoare, pe care i-o dă Mariana, cade ca un trăsnet. La primirea ei („Am cancer! Inoperabil!”), Anișoara închide involuntar telefonul, nu poate suporta gândul, simte că nu mai are aer. iar în încăpere se instalează o „tăcere mormântală”. Firul narativ al cărții se deapănă dureros și, așa cum afirmă Poetul Eugen Dorcescu, pe coperta a patra, dă naștere unei povești complexe, în care se „relatează agonia și moartea surorii mult iubite, împletite cu evocarea propriei supraviețuiri”.

Timp de două luni, spre a o cruța de durere, Mariana îi cere Anișoarei să telefoneze „doar o dată la două zile” și să nu o viziteze. „Două luni au trecut foarte greu”, mărturisește autoarea și toți cei care au traversat o situație similară o înțeleg… Ea își dorea cu disperare să fie lângă sora ei, să o încurajeze, să o îngrijească și, în măsura în care ar fi putut, să-i ușureze suferințele, așa cum Mariana reușise, cu niște ani în urmă, să facă pentru ea. Ședințele de imunoterapie, în loc să o întremeze, o dărâmă pe sora ei adorată, dar ea îi comunică, sigur pentru a o proteja, că „n-are nicio durere, că acum nu înregistrează nimic altceva decât efectele adverse ale imunoterapiei”. De pe telefonul mamei sale, Patricia, unica fiică a Marianei și, evident, singura nepoată a autoarei, plângând, o cheamă: „Veniți aici urgent! Avem nevoie de voi! De ajutorul vostru!” Cu teama de a nu-și va mai găsi sora în viață, Ani își împachetează lucrurile, face câteva cumpărături și pleacă în Germania. Mariana era internată în spital. Calvarul naratoarei se adâncește, începe să aibă gânduri negre, simțind că în acel spital „moartea pândește în fiecare colțișor, e deja prezentă în fiecare suflare”; „ o aștept cu înfrigurare să  vină. Ea, mârșava. Ea va fi prietena mea. Nu peste mult timp, mă va însoți și pe mine Acasă”.

Urmează o lună de chin pentru pacientă, timp în care boala evoluează și cu greu mai poate fi controlată. După o lună, este adusă la domiciliu și vegheată, plânsă pe ascuns de cei dragi, care înțeleseseră că sfârșitul îi este aproape și doreau ca Mariana să treacă, în lumea de dincolo, cu demnitate, spovedită, împărtășită, după ritualul bisericii ortodoxe. Și așa se întâmplă. Moare în brațele surorii sale, după ce fusese spovedită și împărtășită. În clipa fatidică, Ani îi tampona buzele uscate cu agheasmă mare.  O lumânare nu a putut să-i aprindă, la gândul că Mariana ar fi văzut-o, însă o roagă pe prietena ei, Mirela, să îndeplinească, la sute de kilometri distanță, ea acest gest creștinesc. De altfel, în toată această perioadă, soții Dorcescu au susținut-o moral pe Ani, ca niște adevărați prieteni ce-i sunt. Mirela este cea care i-a propus autoarei să scrie tot ce simte, tot ce se întâmplă cu bolnava, pentru ca astfel să mai ușureze din povara „covârșitoare” a durerii de a-și vedea sora stingându-se. Foarte credincioasă, Ani se necăjește de necredința Patriciei și a cumnatului său, care, deși foarte îndurerați de pierderea suferită, nu împărtășesc părerile acesteia, în legătură cu tot ce ține de ritualul înmormântării la români. Eugen Dorcescu și Doamna dumnealui o consolează: „– Crezi tu, credem noi, și pentru ei! AJUTĂ ,DOAMNE, NECREDINȚEI LOR!”

Intercalate între rândurile care plâng, sunt notate amintiri din alte vremuri, când Mariana era bine și era prezentă la câte o rară întâlnire, sau secvențe din viața familiei celei dintâi a autoarei: părinții, nunta Marianei, studiile, moartea neașteptată a mamei lor etc.  Aceste amănunte pun mai bine în lumină caracterul desăvârșit al defunctei (soră, fiică, soție) și îl fac pe cititor să empatizeze sincer cu autoarea și cu toată familia sa, atât de greu încercată. Sunt inserate și textele succinte ale câtorva dintre multele mesaje de condoleanțe, pe care Ani le-a primit, semn că mulți oameni au însoțit-o cu gândul  și cu rugăciunea în clipele de grea cumpănă. Sunt convinsă că numai credința în Dumnezeu a ajutat-o pe autoare să depășească această dramă și, întoarsă în țară, să revină la rutina ei zilnică. Am remarcat liniștea sufletească, la care s-a întors, conștientă că a făcut tot ce a putut pentru sora ei. Am înnoptat zilele trecute la ea și am văzut că, măcar că îi mai scăpau ochii în lacrimi, când îmi povestea prin ce a trecut, reușea să-și vadă de treburile gospodărești. A izbutit chiar să-i facă un tort savuros fiului cel mic, Mihai, care împlinea în acea zi o vârstă superbă: 23 de ani. Viața merge înainte!

Cartea este scrisă cu lacrimi, nu cu cerneală și nici nu cred că se putea altfel, deoarece autoarea constată: „Eu? Sunt fără surioară. Fără o parte din mine. Fără… toată familia mea dintâi. Nu e drept! Până acum nu am văzut pe nimeni trecând pragul de Acasă. Mariana s-a stins în mâinile mele, în timp ce-i dădeam agheasma lăsată de Măicuța Mariana”.

„MEMENTO VIVERE  CARTEA MARIANEI” emoționează, doare, îl înduioșează, până la lacrimi, pe cititor, dar acesta rămâne, în cele din urmă, cu convingerea că există în lume surori bune, prieteni adevărați și moartea nu este decât întoarcerea la Dumnezeu a fiecăruia dintre noi!

Facebooktwitterby feather