MARIANA PÂȘLEA: UN POET SPANIOL, LA A DOUA SA CARTE ÎN LIMBA ROMÂNĂ

Doamna Conf. Dr. Mirela-Ioana Dorcescu nu încetează să ne surprindă în modul cel mai plăcut cu uriașul ei apetit pentru literatura de calitate, sporind, în acest fel, miile de pagini care poartă semnătura Domniei Sale. Observ, cu încântare, că autoarea adaugă, acum, operei sale, o nouă traducere din limba spaniolă, după Marea cea mare/ Por el gran mar, carte de poezie semnată de Andrés Sánchez Robayna și publicată, bilingv, în 2018, la Editura Mirton dinTimișoara (traducerea a fost încununată cu Premiul special al Juriului Filialei din Timișoara a Uniunii Scriitorilor din România).
De data aceasta, Mirela-Ioana Dorcescu tălmăcește un volum de poezie datorată lui Coriolano González Montañez, volum apărut în 2020, în Spania, și cuprinzând poeme născute dintr-o durere adâncă, scrise între 2002 și 2016. La scurtă vreme, deci, avem ocazia de a le citi în limba română, în versiunea bilingvă a Mirelei-Ioana Dorcescu: Tatăl/ Padre, carte editată, în acest an, 2021, la Editura Eurostampa din Timișoara, în condiții grafice și estetice de excepție. (De notat că, în 2010, la Editura Mirton, Timișoara, i-a apărut poetului spaniol o altă carte de poezie, Călătoria, în traducerea lui Eugen Dorcescu).
Aflăm din Cuvânt-înainte că volumul Tatăl/ Padre este alcătuit din douăzeci și cinci de poeme – inedite sau publicate anterior în diverse volume de autor.
Mirela-Ioana Dorcescu transpune în română toate aceste poeme și le adresează cititorilor însoțite de texte lămuritoare, cum ar fi Nota autorului sau scurta Bibliografie a poetului.
În Cuvânt-înainte, traducătoarea subliniază, încă din prima frază, că poetul Coriolano Gonzáles Montañez a ajuns – „pe cont propriu” – la un adevăr ce pare straniu, și anume acela că, nici aici, pe pământ, „nu ne putem pierde tatăl”. Aserțiunea uimește, șochează chiar, derutează lectorul, care, în mod cert, are pentru prima dată sub ochi o asemenea afirmație tranșantă ce contrazice evidența, simțul comun. Dar, continuând lectura, cititorul cooperant înțelege, se solidarizează cu semnatarul versurilor, iar acest strigăt nerostit, în fața prezenței absenței tatălui, are răsunet în mintea și sufletul lui. Fiecare potențial cititor are sau a avut un tată. Cu puțin efort poate citi empatic aceste poeme ale durerii și ale căutării neîncetate.
Iar întrebările covârșitoare, pe care și le pune autorul poemelor, al cărui tată a murit la vremea când el era relativ tânăr, sunt întrebările (ne)conștientizate, pe care omul, ființă finită, dar înzestrată cu conștiința infinitului, sigur și le (poate) pune. La fel sau în altă formă.
O paralelă onorantă, de ambele părți, între poeme asemănătoare ca tematică și simțire, face autoarea prefeței și a traducerii între volumul Tatăl/ Padre (2021) al lui Coriolano Gonzáles Montañez și cel semnat de poetul timișorean Eugen Dorcescu, intitulat Moartea tatălui. O cântare a treptelor (2005). Autoarea prefeței insistă asupra modului radical diferit în care este percepută și gestionată pierderea tatălui de către cei doi poeți – cel spaniol, de orientare preponderent materialistă, cel român, de orientare spirituală, accentuat metafizică.
Volumul Tatăl/ Padre se deschide cu o afirmație pe care cititorul o deslușește greu, dar pe care o poate asuma: „Moartea-i prezentă zi de zi, murim lent, ne ferim a rosti cuvântul moarte,/ pentru ca moartea și cuvântul ce-o numește să nu existe”. Infiltrarea implacabilă a morții în viață și, mai ales, conștientizarea morții tot mai apropiate ne trimit cu gândul la Infernul dantesc. Intrăm într-o lume, a lui Coriolano González Montañez, de un realism dur. Acesta este adevărul trist: moartea ne invadează clipă de clipă: „murim lent”. Iar frica de moarte face din acest cuvânt un tabu. Nu rostim cuvântul moarte, ca să nu trezim realitatea desemnată.
În altă parte, într-un dialog imaginar cu tatăl decedat, poetul mărturisește: „eu nu mai discern dacă ești amintire sau imagine a unei amintiri”, după ce observă că imaginea celui trecut în veșnicie este mai mult a lui și tot mai puțin a tatălui său. Tensiunea psihologică crește. Asemenea, și cea lirică. Întrebările și răspunsurile se întrepătrund. Amintirea tatălui crește în cel ce simte tot mai mult că își substituie tatăl în această lume, că apar confuzii de identitate.
Conexiunile sunt adeseori subtile. Bunăoară, poetul găsește o similitudine între giulgiul alb, în care „nemurirea a rămas întinsă”, și zilele albe „precum copilăria”, petrecută într-o „tăcere rotundă, fără colțuri”. Tăcerea morții răspândește fiori. Ajuns la maturitate, poetul „se simte încâlcit – ca întotdeauna – în timp și în umbre”. Este într-o nouă etapă a vieții, în care intră cu uimire. Pentru că moartea tatălui înseamnă pentru el sfârșitul, fără echivoc, al copilăriei sale, și începutul ezitărilor, al problemelor vârstei adulte. Eul liric simte că experiența morții l-a schimbat. Inocența l-a abandonat și pe el au pus stăpânire amintirile dureroase și întrebările chinuitoare, impregnate de dor: „Îmi voi aminti parfumul tău? Îl voi căuta în haina ta, în sertarele tale?”
Poetul se simte asemenea unui copil, care, intrând în casă și nemaigăsindu-și tatăl, îl cheamă pe acesta „cu vide cuvinte”. Trăiește drama „unui copil care ascunde durerea”, a acelui „copil care tace și șterge cuvântul ce te numește”. Însăși durerea lui este „o durere fără nume”, care i se instalează în privirea „ce contemplă dincolo de orizonturi”. Imaginile poetice sunt multiple, răsar din lăuntrul artistului și sunt foarte expresive prin emoția care le străbate.
Următoarele poeme fac trimitere la amintirile rămase din vremea când tatăl trăia și participa la evenimentele familiei. Amintirile sunt îndoliate. Culesul strugurilor nu va mai fi ce a fost, iar vinul „va avea savoarea tristeții”, „gustul acru al durerii”. Copleșit de amintirea primului zmeu, autorul suferă intens și se gândește la un altul, pe care îl va lăsa liber, „pentru a găsi locul în care sălășluiește dragostea”.
În poemul 13, intitulat Despre trup, poetul filosofează, exprimându-și reflecțiile în structura unei axiome: „Numai în cenușă se personalizează plenitudinea ființei care a trăit”.
Un alt poem, mai amplu, este cel cu numărul 18, Poemul de cristal. Afirmații ușor șocante îl determină pe cititor să fie atent și, la rându-i, să-și pună întrebări incitante: „numai în imediat există dragoste și ură?” Tăcerea se așterne adesea, pentru mult timp, la finalul poemelor răscolitoare.
Coriolano González Montañez este măcinat de incertitudini, este torturat de presupuneri, de nimicitoarea îndoială. El constată că în realitate nu rămân nici măcar amintiri, „ci imaginile altor fotografii care se substituie vidului și nu doar în minte, ci și în sentimente”. După atâtea zbateri și zvârcoliri, apare și resemnarea în fața fatalității, căci e de neclintit un adevăr vechi, intuit de fiecare trăitor de pe fața pământului: „nimic nu e veșnic.”
O fotografie a tatălui său, la treizeci și doi de ani, la jumătatea vieții acestuia, este un alt prilej de amare aduceri-aminte. Căutând poze din vremea copilăriei sale, poetul deduce că: „o căutare cheamă o altă întâlnire, un sfârșit este întotdeauna un început”. Pentru că, înainte de a se naște tatăl său, în familie avusese loc un eveniment tragic, pierderea unui alt băiat, poetul pare că enunță, referitor la destinul tatălui, o sentență dintr-o cultură orientală: „o moarte te-a adus și o moarte te-a luat.” (Poemul 20, Aniversarea)
Apoi, cititorul este contrariat, derutat sau șocat de o afirmație halucinantă: „tată, vin să te ucid!” Descoperim în această afirmație nevoia fiului de a îndepărta din memorie chipul părintelui, asemănarea, în încercarea de a se proteja de durerea adâncă și perpetuă a spațiului ocupat de absență (să ne amintim cunoscutul poem Absența al lui Eugen Dorcescu, tradus, cu ani în urmă, în spaniolă de Coriolano González Montañez). O încercare soldată cu un eșec, după cum, probabil, se convinge fiecare cititor, parcurgând ultimele trei poeme. Cenușa tatălui, păstrată mulți ani într-o urnă, este dăruită vântului, zărilor, dar amintirea lui rămâne intactă: „ești încă aici și nici măcar vântul, care acum suflă în vale, nu te poate risipi”. După o săptămână, poetul merge la locul unde a fost risipită cenușa și, prinzând în mână o rămășiță albă, pe care nu o poate sfărâma, realizează că TATĂL „niciodată nu va pleca…” Zbuciumat, eul liric trece dintr-o iluzie în alta.
Poetul creștin până în ultima fibră a ființei sale, Eugen Dorcescu, confruntă cu totul altfel moartea tatălui său. Cu înțeleaptă seninătate. În contrapondere cu tatăl muritor i se revelează veșnicia Tatălui ceresc.
Merită citite și apreciate cu interes poemele celor doi mari poeți și prieteni, care, deși au viziuni diferite asupra morții, deși trăiesc diferit despărțirea de părinți, reușesc deopotrivă să emoționeze cititorul și să-l facă să-și gândească existența în raport cu „marea trecere”. Întâlnirea dintre cei doi mari poeți nu constă doar în tema abordată, ci în profunzimea trăirii, în originalitatea perspectivei, în capacitatea de a stârni reflecții asupra destinului uman și de a sugera răspunsuri artistice la întrebările grave ale existenței.

by

Referinţă Bibliografică

MARIANA PÂȘLEA, UN POET SPANIOL, LA A DOUA SA CARTE ÎN LIMBA ROMÂNĂ/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 21 decembrie 2021